KorAP: Find »[drukola/base=expediție & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...61 62 63 ...493 >

12,301 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

au încetat și, în 892, ei întreprind o expediție ca aliați ai regelui Arnulf al Germaniei. Apopi, în 894, ungurii s-au alăturat din nou cneazului Sviatopulk și au prădat teritoriile din Panonia aflate sub jurisdicția lui Arnulf. În timpul acestor expediții, ei s-au familiarizat cu regiunea Dunării mijlocii. Aflați în Atelkuz, victorioși în expedițiile lor, triburile ungare se unesc și aleg drept căpetenie a lor pe Arpad, despre care împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul ne spune că era "cel mai demn

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
al Germaniei. Apopi, în 894, ungurii s-au alăturat din nou cneazului Sviatopulk și au prădat teritoriile din Panonia aflate sub jurisdicția lui Arnulf. În timpul acestor expediții, ei s-au familiarizat cu regiunea Dunării mijlocii. Aflați în Atelkuz, victorioși în expedițiile lor, triburile ungare se unesc și aleg drept căpetenie a lor pe Arpad, despre care împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul ne spune că era "cel mai demn de a-i conduce, înțelept la sfat și înțelegător, de o vitejie aparte și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
urmele lor, și au ajuns în acest fel în pustă. Profitând de neînțelegerile dintre suveranii germani și cnejii moravi, ungurii au ocupat treptat întreaga câmpie panonică, practic, în câțiva ani. După ce și-au consolidat stăpânirea în Panonia, ei au organizat expediții (atacuri) de pradă în Europa centrală, apuseană și sud-estică. La instigarea lui Arnulf, o primă expediție a avut loc în 899, în Lombardia (Italia). După alte incursiuni în Austria și Bavaria, la începutul secolului al X-lea, ungurii au atacat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și cnejii moravi, ungurii au ocupat treptat întreaga câmpie panonică, practic, în câțiva ani. După ce și-au consolidat stăpânirea în Panonia, ei au organizat expediții (atacuri) de pradă în Europa centrală, apuseană și sud-estică. La instigarea lui Arnulf, o primă expediție a avut loc în 899, în Lombardia (Italia). După alte incursiuni în Austria și Bavaria, la începutul secolului al X-lea, ungurii au atacat Moravia Mare, aflată în imediata lor vecinătate, care a fost ocupată și a dispărut ca stat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au atacat Moravia Mare, aflată în imediata lor vecinătate, care a fost ocupată și a dispărut ca stat. Încercând să-i înlăture pe acești migratori (maghiarii), sursa noilor atacuri barbare din centrul Europei, margraful Liutpold din Bavaria a organizat o expediție militară împotriva ungurilor, dar, în lupta din 907, a suferit o grea înfrângere, iar el a fost ucis. În anii următori, în urma acestei înfrângeri, ei au lansat numeroase atacuri pustiitoare în teritoriile germane, Bavaria, Saxonia, Turingia, Franconia, Suabia, Burgundia, Alsacia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
devastări crude, aproape an de an, ale ungurilor. Momentan, jafurile au fost stopate de regele Germaniei, Henric I Păsărarul, care, în 933, a înfrânt pe unguri la Merseburg. Dar, în 934, în alianță cu pecenegii, ei au organizat o mare expediție împotriva Imperiului Bizantin, alte incursiuni au loc în 943, 957 și 961. După moartea regelui Henric, în 936, ungurii au reluat atacurile spre apusul Europei și au pătruns în Germania, Italia, Franța și chiar Spania. Dar sfârșitul atacurilor lor distrugătoare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
că ungurii, după ce au trecut niște munți înalți (Carpați), "se apucară să lupte cu vlahii și slavii care locuiau țările acestea".25 Creștinarea ungurilor După așezarea lor în Panonia, pe văile Tisei și ale Dunării, ungurii au continuat o vreme expedițiile de pradă spre apus dar și spre est. Dar, treptat, după încetarea incursiunilor și sedentarizarea lor, în evoluția ungurilor s-a produs un eveniment decisiv: creștinarea lor. La început, ungurii au primit printre ei în vederea convertirii, misionari greci (bizantini). În

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
europene civilizate. Altminteri, ungurii ar fi pierit ca popor, precum hunii și avarii ce i-au precedat în Panonia.26 După încoronarea sa ca rege, Ștefan, care conducea acum un regat apostolic, având sprijinul bisericii și al papalității, a organizat expediții în Transilvania și Banat, împotriva unor stăpânitori locali, inclusiv unguri, care nu-i dădeau ascultare, conform vechilor cronici ungurești. În fruntea voievodatului de la sud de Someș, condus înainte de Tuhutum, se afla acum Gyula ce stăpânea în partea centrală a Transilvaniei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
toate acestea, în epoca când o "cezură" părea inevitabilă, elemente romanice sau romanizate au continuat să traverseze Dunărea și să se amestece cu noii năvălitori barbari (slavi). După Menandru, în 578, slavii din Muntenia capturaseră numeroși prizonieri romani, în cursul expedițiilor lor în sudul Dunării. În secoul al VII-lea, pe vremea lui Heraclie (610-641), în Actele Sf. Dimitrie din Salonic, se menționează stabilirea în Panonia a unei mari populațiii de prizonieri, capturați de avari din regiunile sud-dunărene: "Captivii s-au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-lea, ungurii au efectuat incursiuni în Apus, dar nu și în estul Europei deoarece aceasta se afla sub dominația pecenegilor, iar ungurii se temeau de puterea lor. Însă, la începutul secolului al XI-lea, regele Ștefan cel Sfânt, în urma unor expediții militare, reușește să cucerească o parte a Transilvaniei-el învinge pe ducele (voievodul) Gyula III și îl ia prizonier împreună cu cei doi fii ai săi. Lupta principală dintre unguri și pecenegi (aceștia pătrunseseră și în spațiul intracarpatic) s-a dat lângă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de la Dunărea de Jos. De exemplu, Menumorut avea relații politice cu împăratul Bizanțului, apoi existau legături între voievodul din Banat, Glad, și statul bulgar din sudul Dunării, armata sa din Vidin era alcătuită din români (vlahi), pecenegi și bulgari.25 Expedițiile ungare de la începutul secolului al X-lea, în Transilvania, nu aveau un caracter permanent, sistematic, erau doar incursiuni de pradă și cucerire, apoi cea mai mare parte a maghiarilor și a căpeteniilor lor s-au retras în Panonia, numărul lor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
1317-.1318, sinodul patriarhal făcea referire la mitropolitul Vicinei, fără să-i dea numele. În prima parte a secolului al XIV-lea, însemnătatea Vicinei începe să se diminueze, în urma numeroaselor incursiuni de pradă ale tătarilor instalați în nordul Mării Negre. Rezultatul expedițiilor lor a fost ocuparea Vicinei, la începutul acestui secol. În intervalul menționat, la 1337-1338, este menționat ca titular al scaunului mitropolitan de la Vicina un Macarie. La învestitura sa, el se angaja în scris în fața patriarhului Isidor I și a sinodului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
devenit, în mod durabil, provincii bizantine, iar vecinătatea lor a înrâurit considerabil ținuturile din stânga Dunării. În aceeași vreme, la începutul secolului al XI-lea, Bizanțul și-a impus controlul și pe țărmul nord-pontic și, în 1016, a declanșat o puternică expediție navală împotriva statului chazar. Influența Bizanțului în nordul Dunării devenise un fapt real încă din a doua jumătate a secolului al X-lea, înainte de sfârșitul războiului cu bulgarii. Aceștia, deși au reușit să intre în contact cu pecenegii, nu au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
zonă pănă la sfârșitul secolului al XII-lea. Ca o paranteză, trebuie să spunem că politica bizantină la Dunărea de Jos s-a interferat uneori cu aceea a cnejilor Rusiei kievene. Ulterior, spre mijlocul secolului al XII-lea, în ciuda succeselor expedițiilor din nordul Dunării, în anii 1148 și 1160, Imperiul nu și-a extins dominația politică la sud și est de Carpați din cauza prezenței aici a triburilor cumane.1 După revenirea la Dunăre (971), conducerea bizantină nu putea să nu manifeste

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
iar populația autohtonă românească din regiunile extra-carpatice a susținut și ea pe Asănești. Pentru a bloca sprijinirea statului Asăneștilor de cumanii din Moldova, diplomația bizantină a reușit, prin anii 1200-1201, să convingă pe cneazul Haliciului, Roman Mstislavici, să organizeze o expediție împotriva turanicilor din această zonă. În final, la 13 aprilie 1204, Constantinopolul era ocupat de cavalerii cruciați și, pe ruinele bizantine, se constituia Imperiul Latin de Răsărit (1204-1261). Prin prăbușirea Bizanțului și constituirea statului Asăneștilor dispărea granița comună, veche de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
două secole (970-1185), la frontierele pierdute după marea năvălire slavo-bulgară. Spațiul sud-est european și și regiunea carpato-dunăreană s-au aflat constant în atenția conducerii politice a Imperiului. Flota bizantină a fost activă pe Dunăre, în secolul al IX-lea, în timpul expediției lui Constantin V împotriva bulgarilor, când reședința flotei de pe Dunăre se afla la Lykostomion. Economia expansivă a Bizanțului s-a concretizat în prezența negustorilor săi și activul comerț promovat la Dunărea de Jos. Mai concret, revenirea Imperiului în această zonă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
reluate odată cu revenirea acestuia în regiunea dunăreană. Instalată solid în sudul fluviului, la începutul secolului al XI-lea, stăpânirea bizantină s-a extins și la nord de Dunăre, nu numai prin pătrunderea monedei sale (vezi cap. VIII), dar și prin expedițiile militare întreprinse aici. Această nouă etapă a relațiilor cu Imperiul avea loc sub semnul feudalismului, predominant acum în estul și sud-estul Europei. Chiar din momentul revenirii în zonă, împărăția bizantină înlătura ierarhia religioasă slavă (bulgară), fiind înlocuită cu una greacă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
2, în Fontes, III, p. 115). Pe de altă parte, scriitoarea bizantină precizează că românii din sudul Dunării, buni cunoscători ai drumurilor din zonă, îi călăuzeau pe năvălitori (cumani) prin defileele munților, în înaintarea lor spre Adrianopol. Dar, în final, expediția din 1094 s-a încheiat prin capturarea pretendentului și prin respingerea cumanilor. Un alt atac cuman a avut loc în 1114, în zona Vidinului, dar împăratul Alexie i-a silit să treacă Dunărea înapoi și apoi i-a urmărit până

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în nordul Dunării, în urmărirea lor. În 1148, după un nou atac al cumanilor, împăratul Manuel Comnenul trece Dunărea în urmărirea lor, pe la Zimnicea, unde s-a descoperit, dealtfel, un tezaur de 2000 monede bizantine din vremea Comnenilor. În timpul acestei expediții, cronicarul bizantin Ioan Cinnamus menționează râurile Vedea și Teleorman, din câmpia munteană. O nouă expediție bizantină la Dunărea de Jos se produce tot sub Manuel, în 1166, fiind îndreptată împotriva ungurilor. Cronicarul Cinnamus arată că, în această împrejurare, în armata

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Manuel Comnenul trece Dunărea în urmărirea lor, pe la Zimnicea, unde s-a descoperit, dealtfel, un tezaur de 2000 monede bizantine din vremea Comnenilor. În timpul acestei expediții, cronicarul bizantin Ioan Cinnamus menționează râurile Vedea și Teleorman, din câmpia munteană. O nouă expediție bizantină la Dunărea de Jos se produce tot sub Manuel, în 1166, fiind îndreptată împotriva ungurilor. Cronicarul Cinnamus arată că, în această împrejurare, în armata strategului Vatatzes erau și o mare mulțime de vlahi din sudul Dunării, "despre care se

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din părțile muntoase, de sine stătătoare", numiți de ea "arimeni", de fapt "aromâni" din sudul Dunării, ei se bucură de autonomie deplină în plaiurile înalte unde locuiesc. Un istoric francez vorbește despre "nomazii vlahi, stabiliți în văile Vardarului și Strumei". Expedițiile lui Manuel Comnenul din a doua jumătate a secolului al XII-lea, la nord de Dunăre, pot fi considerate ca o nouă și ultimă tentativă de a subordona (recupera) teritoriile vechii Dacii. Însă moartea împăratului Manuel, în 1180, a fost

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
apusene ale ținutului răsculat și, plecând din Philipopol, în toamna 1187, s-a îndreptat spre Triadița (Serdica), dar, la apropierea iernii, el a lăsat armata pe loc și s-a întors la Constantinopol.25 În primăvara 1188, împăratul a reluat expediția și a ajuns sub zidurile cetății Lovitzon (Lovec), pe care a încercat în zadar s-o cucerească. Rezistența răsculaților l-a silit să revină în Constantinopol, însă ducea cu el, ca prizonieri, pe soția lui Asan și pe Ioan, fratele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
țarul Petru putea oferi împăratului cruciat Friedrich Barbarossa un ajutor de 40.000 de oameni, români și cumani, conform unui izvor german. Împăratul se afla în fruntea cruciadei III (1189-1192), iar oștenii români și cumani urmau să ia parte la expediția spre Ierusalim. Dar țarul Petru oferea acest ajutor militar cu condiția ca oastea cruciată, aflată în drum spre Țara Sfântă, să cucerească Constantinopol, iar Friedrich să-i recunoască titlul de împărat. Pe de altă parte, noul stat a fost confruntat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
valah (românesc) în organizarea și conducerea statului, fenomen ce se va accentua în anii următori. În anii 1210-1216, la Vidin, a avut loc o conjurație a boierilor împotriva lui Asan Borilă, care a apelat la regele ungar Andrei II (vezi expediția comitelui Ioachim de Sibiu). Ulterior, în 1213, prin căsătoria fiicei sale Maria cu împăratul latin Henric de Flandra, el s-a bucurat de sprijinul său. În 1216, după moartea împăratului latin, situația țarului bulgar s-a agravat, Ioan, fiul lui

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
schimbat din nou planul de alianțe politice și s-a apropiat, încă o dată, de împăratul ortodox de la Niceea. Indignat, papa a propus organizarea unei cruciade împotriva lui și, la îndemnul său, regele Ungariei Bela IV se pregătea să organizeze o expediție împotriva lui Ioan Asan, în 1238, dar năvălirea tătarilor a pus capăt ostilităților. Țarul bulgar a înțeles că pentru a-și atinge scopul, cucerirea Constantinopolului, era necesară consolidarea stăpânirii în nordul țării, el temându-se de o năvălire a regelui

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]