6,257 matches
-
dezgust de viață implică, așadar, o contradicție 24. Și în cazul respingerii maximei de a face promisiuni pe care știm că nu le vom respecta și nu avem intenția de a le respecta argumentarea lui Kant ar viza exclusiv structura maximei, și nu consecințele adoptării ei ca lege generală. Cel care face o promisiune își asumă o obligație, contractează o datorie. O promisiune este ceva pe care cel care o face și-l impune lui însuși. Dacă promisiunea este mincinoasă, atunci
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
-l impune lui însuși. Dacă promisiunea este mincinoasă, atunci agentul nu-și impune nimic. Caracterul de autoimpunere a promisiunii este astfel anulat. „O promisiune pe care o facem știind și gândind că nu o s-o respectăm se sprijină pe o maximă în contradicție cu ea însăși, a cărei universalizare nu poate fi gândită ca lege a naturii. Căci a gândi o lege după care o datorie față de tine însuți nu reprezintă cu adevărat o datorie față de tine însuți este imposibil.”25
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
poate fi gândită ca lege a naturii. Căci a gândi o lege după care o datorie față de tine însuți nu reprezintă cu adevărat o datorie față de tine însuți este imposibil.”25 Ultimele două exemple ale lui Kant se referă la maxime care prescriu datorii imperfecte. Putem gândi dar nu putem dori fără contradicție ca aceste maxime să nu fie universal respectate. Să considerăm cazul datoriei de a ne cultiva talentele. Argumentarea lui Kant este redată în felul următor. O ființă rațională
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pot limita la ceea ce le-a dăruit natura. Ele tind să treacă dincolo de aceste limite. Cultivarea talentelor reprezintă mijlocul în vederea atingerii acestui scop. Ceea ce face din om o ființă rațională - tendința de a-și cultiva talentele - ar deveni imposibil potrivit maximei de a trăi cât mai comod, evitând orice sforțări. O ființă rațională nu poate dori să fie împiedicată dezvoltarea aptitudinilor și talentelor ei fără a renunța la calitatea de a fi înzestrată cu voință. A voi ca refuzul cultivării talentelor
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a renunța la calitatea de a fi înzestrată cu voință. A voi ca refuzul cultivării talentelor să fie o lege universală înseamnă, prin urmare, ca voința să se contrazică pe ea însăși 26. Aceeași concluzie poate fi desprinsă din analiza maximei care ne prescrie să-l ajutăm pe cel care nu se poate ajuta singur. Orice om, ca ființă cu puteri limitate care trebuie să-și satisfacă anumite nevoi elementare, poate ajunge în situația de a fi dependent de ajutorul celorlalți
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
atingă țeluri vitale și, simultan, ea își refuză în mod fundamental calea pe care poate să le atingă. Astfel, se pare că se poate reconstrui cel de al patrulea exemplu fără a face apel la considerații empirico-pragmatice pentru a întemeia maxime morale. Iar aceasta în armonie cu preocuparea fundamental rațională a întregii etici kantiene.27 Reconstrucția dată de Höffe argumentării lui Kant în cazul celor patru exemple este împărtășită de alți comentatori ai Imm. Ralf Ludwig, de exemplu, afirmă, la capătul
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Ralf Ludwig, de exemplu, afirmă, la capătul propriei sale prezentări și discuții a celor patru exemple, că imperativul categoric kantian este un instrument de indicare a contradicției în gândirea și voința oricărei ființe raționale care ar refuza să accepte ca maxima acțiunii ei să devină lege universală.28 Asemenea reconstrucții ale argumentării lui Kant, care își propun să arate că o ființă rațională realizează evaluarea morală pe bază de considerații a priori, mi se par discutabile din cel puțin două puncte
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
rațională și o ființă pur naturală sau de ce orice ființă rațională cu puteri finite poate ajunge oricând în situația de a avea nevoie de ajutorul altcuiva pentru a-și putea satisface nevoile elementare? Deosebirea dintre utilizarea imperativului categoric pentru evaluarea maximelor pornind, într-un caz de la precizarea semnificației conceptelor implicate, iar în al doilea caz de la examinarea consecințelor acceptării maximelor ca legi universale este, în acest sens, relativă. În demersul evaluării maximelor intervin în ambele cazuri atât logica, cât și experiența
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
de a avea nevoie de ajutorul altcuiva pentru a-și putea satisface nevoile elementare? Deosebirea dintre utilizarea imperativului categoric pentru evaluarea maximelor pornind, într-un caz de la precizarea semnificației conceptelor implicate, iar în al doilea caz de la examinarea consecințelor acceptării maximelor ca legi universale este, în acest sens, relativă. În demersul evaluării maximelor intervin în ambele cazuri atât logica, cât și experiența, ce-i drept, în moduri diferite. Logica intervine nu numai atunci când ceea ce implică universalizarea unei maxime se stabilește pornind
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
nevoile elementare? Deosebirea dintre utilizarea imperativului categoric pentru evaluarea maximelor pornind, într-un caz de la precizarea semnificației conceptelor implicate, iar în al doilea caz de la examinarea consecințelor acceptării maximelor ca legi universale este, în acest sens, relativă. În demersul evaluării maximelor intervin în ambele cazuri atât logica, cât și experiența, ce-i drept, în moduri diferite. Logica intervine nu numai atunci când ceea ce implică universalizarea unei maxime se stabilește pornind de la concepte, ci, în aceeași măsură, și atunci când sunt examinate consecințele acceptării
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
examinarea consecințelor acceptării maximelor ca legi universale este, în acest sens, relativă. În demersul evaluării maximelor intervin în ambele cazuri atât logica, cât și experiența, ce-i drept, în moduri diferite. Logica intervine nu numai atunci când ceea ce implică universalizarea unei maxime se stabilește pornind de la concepte, ci, în aceeași măsură, și atunci când sunt examinate consecințele acceptării unei maxime ca lege universală. Nu putem gândi sau voi fără contradicție o lume în care toți oamenii ar face promisiuni pe care nu ar
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
în ambele cazuri atât logica, cât și experiența, ce-i drept, în moduri diferite. Logica intervine nu numai atunci când ceea ce implică universalizarea unei maxime se stabilește pornind de la concepte, ci, în aceeași măsură, și atunci când sunt examinate consecințele acceptării unei maxime ca lege universală. Nu putem gândi sau voi fără contradicție o lume în care toți oamenii ar face promisiuni pe care nu ar intenționa să le respecte, nu și-ar cultiva aptitudinile și talentele sau ar refuza să acorde asistență
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
face promisiuni pe care nu ar intenționa să le respecte, nu și-ar cultiva aptitudinile și talentele sau ar refuza să acorde asistență celor care nu se pot ajuta singuri. Iar experiența intervine în mod direct atunci când implicațiile universalizării unei maxime sunt stabilite pornind de la examinarea consecințelor, și indirect atunci când asta se stabilește pornind de la concepte. În al doilea rând, cu greu s-ar putea contesta că cei înzestrați doar cu rațiune comună, spre deosebire de cei care posedă o gândire speculativă exersată
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
asta se stabilește pornind de la concepte. În al doilea rând, cu greu s-ar putea contesta că cei înzestrați doar cu rațiune comună, spre deosebire de cei care posedă o gândire speculativă exersată, vor stabili dacă pot concepe sau vor voi universalizarea maximei acțiunii lor gândindu-se în primul rând la consecințe, adică la modul în care ar arăta lumea într-un asemenea caz. Dacă suntem raționali, dacă admitem că avem aceleași drepturi și obligații ca și semenii noștri, că nu suntem îndreptățiți
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pe punctul de vedere al rațiunii morale comune. Atunci când Kant afirma că rațiunea comună este în judecata ei practică în deplin acord cu principiul suprem al moralității, ceea ce avea el în vedere era, desigur, faptul că ea acceptă sau respinge maxime ale acțiunii examinând dacă ele pot fi gândite și voite drept legi universale. Admițând că rațiunea comună se conduce în judecata ei practică după cerința „Acționează potrivit maximei pe care o poți gândi ca lege universală și pe care o
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
avea el în vedere era, desigur, faptul că ea acceptă sau respinge maxime ale acțiunii examinând dacă ele pot fi gândite și voite drept legi universale. Admițând că rațiunea comună se conduce în judecata ei practică după cerința „Acționează potrivit maximei pe care o poți gândi ca lege universală și pe care o poți voi ca lege universală” se pune întrebarea cum stabilește ea, în mod obișnuit, dacă maxima acțiunii satisface această cerință. Răspunsul pare neîndoielnic: reflectând dacă ea poate fi
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
rațiunea comună se conduce în judecata ei practică după cerința „Acționează potrivit maximei pe care o poți gândi ca lege universală și pe care o poți voi ca lege universală” se pune întrebarea cum stabilește ea, în mod obișnuit, dacă maxima acțiunii satisface această cerință. Răspunsul pare neîndoielnic: reflectând dacă ea poate fi accepată ca lege universală. Supoziția că în viața comună omul rațional va accepta obligații și interdicții morale fără a examina consecințele adoptării ca legi universale a maximelor care
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
dacă maxima acțiunii satisface această cerință. Răspunsul pare neîndoielnic: reflectând dacă ea poate fi accepată ca lege universală. Supoziția că în viața comună omul rațional va accepta obligații și interdicții morale fără a examina consecințele adoptării ca legi universale a maximelor care le stau la bază, este cu totul implauzibilă. Ne-ar fi, prin urmare, greu să i-o atribuim lui Kant. Concluzia spre care suntem conduși este că există o anumită tensiune între susținerea filosofului că omul bun din punct
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
și este permanent în acord cu acest principiu. Chiar și autori ca Höffe și Ludwig observă că prezentarea pe care o face Kant celor patru exemple conține formulări care nu pot fi armonizate cu poziția lui principială potrivit căreia evaluarea maximelor trebuie înfăptuită pe baza unor considerații pur raționale, făcându-se abstracție de consecințele pe care le-ar avea respectarea sau încălcarea lor. Referindu-se la prezentarea exemplului doi, Höffe recunoaște că unele formulări ale lui Kant încurajează „interpretarea empirico-pragmatică” a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
care le-ar avea respectarea sau încălcarea lor. Referindu-se la prezentarea exemplului doi, Höffe recunoaște că unele formulări ale lui Kant încurajează „interpretarea empirico-pragmatică” a principiului suprem al moralității. Höffe are în vedere în primul rând afirmația că universalizarea maximei de a face promisiuni pe care nu avem intenția de a le respecta ar submina în mod iremediabil relațiile de încredere reciprocă între oameni.29 Iar Ludwig, referindu-se la exemplul patru, susține că unele din formulările lui Kant ar
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
dezavantajele legate de o posibilă pierdere a bunei reputații. Refuz să fac o promisiune mincinoasă din datorie dacă un asemenea refuz este unul necondiționat. Știu ce sunt dator să fac gândindu-mă la ceea ce implică transformarea în lege universală a maximei de a recurge la promisiuni mincinoase pentru a face față unor dificultăți. Iată formulările lui Kant. Calea cea mai scurtă și, cu toate acestea, cea mai neîndoielnică de a mă lămuri în privința răspunsului dacă o promisiune mincinoasă este conformă cu
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
dificultăți. Iată formulările lui Kant. Calea cea mai scurtă și, cu toate acestea, cea mai neîndoielnică de a mă lămuri în privința răspunsului dacă o promisiune mincinoasă este conformă cu datoria ar fi să mă întreb: aș fi, oare, mulțumit ca maxima mea (de a ieși din încurcătură printr-o promisiune neadevărată) să fie valabilă ca lege universală (atât pentru mine, cât și pentru alții) și mi-aș putea spune, oare, că oricine poate să facă o promisiune neadevărată atunci când se află
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
deoarece ar fi zadarnic să mă prefac în fața altora cu privire la ceea ce vreau în acțiunile mele viitoare, căci ei nu ar crede ceea ce pretind eu sau, dacă ar crede-o în mod pripit, mi-ar plăti inapoi cu aceeași monedă, deci maxima mea ar trebui să se distrugă pe ea însăși de îndată ce ar fi transformată în lege universală.31 Cu alte cuvinte, sunt dator să nu fac niciodată promisiuni cu intenția de a nu le respecta. Acesta este un imperativ pe care
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
asemenea situații? Nu cred că poate exista vreun dubiu asupra răspunsului lui Kant. Vom recunoaște o datorie, adică ceea ce trebuie să facem independent dacă este sau nu convenabil din punctul de vedere al dorințelor și intereselor proprii, examinând consecințele transformării maximei acțiunii noastre într-o lege universală. Trebuie să ne facem datoria independent de urmări, adică în mod necondiționat. Trebuie să stabilim însă care este aceasta. Iar în multe cazuri nu o putem face altfel decât examinând consecințele universalizării unor maxime
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
maximei acțiunii noastre într-o lege universală. Trebuie să ne facem datoria independent de urmări, adică în mod necondiționat. Trebuie să stabilim însă care este aceasta. Iar în multe cazuri nu o putem face altfel decât examinând consecințele universalizării unor maxime alternative. Pare plauzibil că filosoful nostru a atribuit capacitatea de a realiza o asemenea evaluare rațiunii morale comune atunci când afirma că aceasta are permanent în fața ochilor principiul suprem al moralității. Așadar, a admite că îndatoririle morale sunt imperative necondiționate nu
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]