KorAP: Find »[drukola/base=monah & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...61 62 63 ...111 >

2,772 matches

Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404

întîi studii literare la Alexandria și de drept la Beirut, unde, și datorită îndemnurilor lui Zaharia, care l-a pus să citească autorii creștini, s-a convertit; a fost botezat la Tripoli în 488 și și-a început viața de monah lîngă Gaza. După o perioadă de sihăstrie care i-a afectat sănătatea, s-a întors la viața de cenobit, a întemeiat o mănăstire lîngă Maiuma, în Gaza, și a fost hirotonit preot. Episcopul care îl hirotonise era monofizit, mănăstirea în

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
pe Petru Mongo pentru că era prea moderat și fusese unul dintre călugării care îi ceruseră împăratului Zenon o interpretare anticalcedoniană clară a Henotikon-ului. Mai tîrziu, trecuse în tabăra cealaltă și se mutase în Palestina, unde încercase să-i convingă pe monahi și pe episcopi să nu mai fie îngăduitori cu anticalcedonismul; a avut loc probabil o dispută publică între el și Sever, urmată de o controversă în scris. Nefalie a citit în public și a făcut să circule apoi un text

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
elaborează propria opinie, ci cu scopul de a pune la punct teologia oficială menită să constituie osatura întregii legislații imperiale. El a făcut din neocalcedonism teologia oficială a imperiului. Așa cum am văzut, una din trăsăturile acestui curent este acceptarea formulei monahilor sciți potrivit căreia „unul din Sfînta Treime a suferit”, ce permitea sublinierea unității celor două naturi în Cristos, într-o tentativă de reapropiere de monofiziți. Inițial Iustinian fusese circumspect în privința acestei formulări, însă ulterior a acceptat-o (scrisoarea către papa

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
Roma, 1938, pp. 109-153. De asemenea, S. Gero, „Hypatius of Ephesus on the Cult of Images”, în Christianity, Judaism and Other Greco-Roman Cults. Studies for Morton Smith at Sixty, ed. J. Neusner, II, Brill, Leiden, 1975, pp. 208-216. 24. Eustațiu Monahul Acest autor e cunoscut doar grație unei Epistole către Timotei scolasticul despre cele două naturi, contra lui Sever, scrisă pe la jumătatea secolului al VI-lea. El îi asimilează pe monofiziții extremiști, cum e Timotei Eluros, cu vechii docetiști și afirmă

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
ei aveau să fie reprimiți de către succesorul lui Agapet în 520 (Chiril din Scitopolis, Viața Sfîntului Sava 36; cf. p. 000). Pentru perioada cît a stat la Constantinopol, l-am putea identifica pe autorul nostru și în persoana unui „Leonțiu monahul, egumen al propriei chilii și topoteret al întregului deșert”, care a participat la conciliul ținut sub conducerea lui Mena la Constantinopol în 536 și menit să condamne monofizismul lui Sever (însă M. Richard consideră că acest personaj este Leonțiu din

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
și acest fapt a contribuit la slăbirea monahismului egiptean, care în deceniile următoare a trecut la o organizare mai apropiată de cenobitism. Așa cum vom vedea în continuare, prima jumătate a secolului al VI-lea pare să fie perioada în care monahii egipteni se dedică mai cu seamă păstrării în scris a învățăturii Părinților din deșert. Bibliografie. D.J. Chitty, The Desert a City (cit. la p. 000). Despre spiritualitate în monahismul oriental cf. și A.-J. Festugière, Les moines d’Orient I.

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
s-a stabilit la Canope, lîngă Alexandria, iar apoi la Troe (azi Tura), lîngă Cairo; a murit prin 449. în seria alfabetică a apoftegmelor (cf. infra) se păstrează 44 de sentințe ale lui Arsenie, iar altele apar sub numele altor monahi. Pare autentică o scrisoare a lui Arsenie adresată „fericiților și preaiubiților frați care au ales viața angelică și au crezut în moștenirea din ceruri”, găsită într-o versiune georgiană în două manuscrise din mănăstirea Sfintei Ecaterina din Sinai, provenite din

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
călugărul cel mai prezent în culegerile de apoftegme (circa 250, un sfert din seria alfabetică); s-a spus că această culegere de apoftegme ar fi fost realizată întîi în cercurile frecventate de el. Totuși, prezența masivă în colecție a unor monahi proveniți din Palestina sau veniți acolo din Egipt ne-ar putea determina să situăm în Palestina realizarea culegerilor, ceea ce, evident, nu exclude posibilitatea ca unii discipoli ai lui Pimen, eventual emigrați acolo, să fi avut o contribuție importantă la alcătuirea

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
ale lui Isidor, extrase din scrisorile sale. Bibliografie. Epistolarul în PG 78. Studii: A.M. Ritter, Isidore de Péluse, DSp VII/2, 1971, col. 2097-2103; A. Schmid, Die Christologie Isidors von Pelusium, Paulusverlag, Freiburg in d. Schweitz, 1948. d) Palladius. Istoria monahilor din Egipt Istoria Lausiacă se numește astfel deoarece este dedicată lui Lausus, șambelanul împăratului Theodosius al II-lea. în tradiția manuscrisă, această operă se prezintă sub trei forme. O formă lungă conține în interiorul său o altă scriere, Istoria monahilor din

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
Istoria monahilor din Egipt Istoria Lausiacă se numește astfel deoarece este dedicată lui Lausus, șambelanul împăratului Theodosius al II-lea. în tradiția manuscrisă, această operă se prezintă sub trei forme. O formă lungă conține în interiorul său o altă scriere, Istoria monahilor din Egipt, care pînă la sfîrșitul secolului al XIX-lea putea fi citită separat numai în traducerea latină făcută de Rufin din Aquileia între 402 și 406. O a doua versiune nu conține Istoria monahilor, dar e plină de modificări

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
său o altă scriere, Istoria monahilor din Egipt, care pînă la sfîrșitul secolului al XIX-lea putea fi citită separat numai în traducerea latină făcută de Rufin din Aquileia între 402 și 406. O a doua versiune nu conține Istoria monahilor, dar e plină de modificări și interpolări cu scopuri educative. Numai în trei manuscrise (dintre care unul a fost distrus) există o versiune mai scurtă, unele capitole din această apărînd și în alte codice. C. Butler are meritul de a

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
XIX-lea, că această ultimă versiune, numită G, este cea mai apropiată de original, și tot el a făcut o analiză a tradiției manuscrise și a alcătuit o ediție critică, singura disponibilă pînă acum, deși a provocat dezbateri aprinse. Istoria monahilor din Egipt (termenul histôria ar putea fi redat prin „cercetare asupra”, așa cum face Festugière) este relatarea călătoriei unui grup de călugări de pe Muntele Măslinilor din Ierusalim, care în 394-395 au vizitat Tebaida, apoi valea Nilului, Sceti, Kellia și Diolcos. Opera

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
studiul manuscriselor siriace ale Discursurilor îl făcuseră să ajungă la convingerea că există în această operă două straturi succesive, din care primul i s-ar datora lui Isaia cel Bătrîn, sihastru foarte activ la Sceti în deceniile dinainte de anul 400. Monahul palestinian ar fi responsabil pentru stratul mai recent. Totuși, această analiză n-a avut succes printre cercetători. Opera lui Isaia apare în manuscrise sub forma unor Discursuri (logoi) ascetice, însă ordinea și compoziția lor variază foarte mult în manuscrisele grecești

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
Isaia din Sceti cînd s-a stabilit în aceeași zonă în ultimele decenii ale vieții sale, Varsanufie, de origine egipteană, se retrăsese într-o chilie de lîngă mănăstirea întemeiată de călugărul Serid și devenise maestrul spiritual al acestuia și al monahilor de-acolo; închis în chilia sa, păstra legătura cu lumea numai prin intermediul lui Serid. într-o scrisoare, Varsanufie declară că și-a impus interdicția de a scrie direct epistolele, pe care i le dictează lui Serid; și cu călugării din

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
propriilor bunuri, pînă la lupta cu ispitele și activitatea sa ca responsabil al spitalului. Circa cincizeci de scrisori ale celor doi asceți îi sînt adresate lui Andrei, un călugăr bătrîn și bolnav, care nu reușește întotdeauna să se înțeleagă cu monahul însărcinat cu îngrijirea lui. Varsanufie corespondează (13 epistole) și cu un anume Eftimie, pasionat de interpretarea alegorică a Scripturilor. Interesante pentru cunoașterea controverselor origeniste din secolul al VI-lea sînt unele scrisori (600-607) în care Varsanufie și Ioan îi răspund

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
că unii Părinți acceptă Centuriile gnostice ale lui Evagrie, Varsanufie precizează că și Sfinții Părinți pot greși cînd se raportează doar la tradiție. Unele întrebări și răspunsuri sînt schimbate între Ioan și un laic, Elian, care vrea să se facă monah și pe care Ioan îl obligă să devină stareț la moartea lui Serid; la puțin timp după aceea moare Ioan, în timp ce Varsanufie, încă în viață, încetează în această perioadă să mai ofere răspunsuri. Și patriarhul Petru de Ierusalim (524-552) are

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
lui Nilus. Unele elemente interne îl indică drept autor pe un călugăr care a activat la Ancira, în Galatia, între ultimii ani ai secolului al IV-lea și primii ani ai celui de-al V-lea: într-un elogiu al monahului Albian, originar din Ancira, se spune că acesta s-a dus „la asceții care-și au sălaș pe muntele de lîngă noi, lîngă oraș, și sînt conduși de fericitul Leonțiu, pe atunci prezbiter, ajuns mai apoi episcop” (un Leonțiu, episcop

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
între aprilie și septembrie 407, autorul refuză cererea împăratului Arcadius de a se ruga pentru Constantinopolul zguduit de cutremur, considerînd că e vorba de o pedeapsă pentru nedreapta exilare a lui Ioan Hrisostomul). Așadar, aceste date confirmă afirmația lui Gheorghe Monahul, cronicar din secolul al IX-lea, care îl amintește pe Nilus pentru elevii lui Ioan Hrisostomul; prietenia dintre cei doi s-a născut probabil la Constantinopol (Hrisostomul a fost patriarh aici între 398 și 404), unde Nilus a putut să

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
unele scrieri ale lui Evagrie Ponticul au început să circule sub numele destul de obscurului Nilus (cf. infra), identitatea literară a acestuia a început să se înnobileze, și e posibil ca în a doua jumătate a secolului al VI-lea un monah din Ancira să fi refăcut epistolarul său pentru a crea imaginea unei autorități spirituale consultate de foarte multe persoane (peste 600 de corespondenți); în realitate, tăcerea contemporanilor în privința lui Nilus dovedește că în timpul vieții sale s-a bucurat de o

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
manuscrise se găsesc sub numele lui Nilus diverse scrieri care în alte ramuri ale tradiției sînt atribuite lui Evagrie Ponticul. Cercetătorii sînt încă departe de o soluție definitivă, dar se pare că lui Evagrie îi pot fi atribuite tratatul închinat Monahului Euloghie, cel Despre diferitele gînduri rele, tratatul Despre cele opt duhuri ale răutății, cel Despre rugăciune, de mare interes doctrinar, și culegeri de Sentințe, toate publicate împreună cu corpusul lui Nilus în PG 79. Acestui corpus îi aparține și un alt

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
Alexandria (cf. pp. 000-000). Diodoh trebuie să se fi născut așadar prin 400; murise în 486, cînd Victor din Vita îl laudă în Istoria persecuțiilor vandalilor. Cum opera sa principală se adresează călugărilor, e posibil să fi fost el însuși monah, poate chiar responsabil al unei comunități. S-a spus că Diadoh ar fi putut fi dus la Cartagina de flota lui Genseric, împreună cu persoanele de vază din Zakynthos, în urma unui raid în Epir efectuat între 467 și 474 (Marrou). Dintre

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
titlu, despre propovăduire; 7. Despre post și despre smerenie; 8. Contra discipolilor lui Apolinarie și ai lui Vitalie; 9. Trebuie să murim pentru adevăr. în tradiția manuscrisă, nr. 5 e atribuit și lui Evagrie, iar nr. 8 și lui Marcu Monahul. în greacă, limba originară, au rămas doar nr. 5 și 7, celelalte păstrîndu-se doar în traducere siriacă. Sînt scrieri adresate unor călugări, străbătute de o spiritualitate simplă și de moderația în asceză. Nr. 4 și 8 tratează teme cristologice; nr.

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
1968; J. Kirchmeyer, „Le moine Marcien (de Bethléhem?)”, în Studia Patristica V (TU 80), Akademie-Verlag, Berlin, 1962, pp. 341-359; A. van Roey, „Remarques sur le moine Marcien”, în Studia Patristica XII (TU 115), Akademie-Verlag, Berlin, 1975, pp. 160-177. d) Marcu Monahul Sub acest nume (care apare în aproape toate manuscrisele vechi; în Occident s-a impus apelativul Marcu Eremitul) s-au păstrat mai multe tratate duhovnicești și teologice. în PG 65, 905-1140 au fost publicate zece dintre ele (preluate din ediții

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
început viața de călugăr; la sfîrșit se găsește (nu în toate manuscrisele) răspunsul novicelui. (7) Disputa cu un avocat: un firav cadru narativ structurează tratatul sub forma unor răspunsuri date de un bătrîn ascet unui avocat care condamnă faptul că monahii renunță să-și apere propriile drepturi în tribunal și refuză muncile fizice; după plecarea avocatului, călugării îi pun bătrînului cîteva întrebări despre justiția divină. (8) Discuția intelectului cu sufletul: primul îl îndeamnă pe cel ce-al doilea să nu fugă

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
într-o mănăstire abandonată de călugării egipteni care o întemeiaseră lîngă satul Rufiniane, aproape de Calcedon. După o altă perioadă petrecută în Tracia, în 406, la patruzeci de ani, s-a întors în mănăstire ca egumen, a adunat în jurul său numeroși monahi, a desfășurat o activitate fructuoasă și a combătut păgînismul și nestorianismul. I-a primit cu bunăvoință pe Alexandru și pe ceilalți călugări din mănăstirea Acimiților alungați din Constantinopol. A murit la 30 iunie 446. Ni s-a transmis o Viață

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]