16,610 matches
-
Mânăstirii Sadova (Dolj), pe care l-am publicat în revista ,,Lamura”, ediția din iunie 2011, în paginile 25-26 (format A3, tabloid). În vara anului 2010, revenind spre Craiova - de la Festivalul Internațional al Cinecluburilor, organizat în seculara cetate a metalurgiei românești Oțelul Roșu (așezare urbană ce a purtat numele regelui Ferdinand, până în 1948) - am făcut, de la Hațeg, o buclă până la Prislop, împreună cu prietenii Romulus Turbatu și George Obrocea. Nu aveam de gând să înnoptăm la Prislop, ci doar să vizităm sfântul așezământ
Naşterea în cer a Profesorului Arhimandrit VASILE PRESCURE, Ucenicul Sfântului de la Prislop: Arsenie Boca [Corola-blog/BlogPost/93338_a_94630]
-
din 26 februarie 2016 Toate Articolele Autorului Când suntem hăituiți și de cuvinte, Tranșați în „adevăr” sau „ficțiune”, Lipsiți de-un firicel de rațiune, Ciocnim paharul plin cu jurăminte. Purtăm la gât doar talismanul vorbei, Atingerea-i de gheață, ca oțelul. Ea se strecoară-n jur, precum prâsnelul, Și chiar imită-nțepătura cobrei. Dar așezând noi fraze pe tocilă - Țepușe vii, un armament - dezastru, Nu ne-nălțăm spre un benefic astru, Ci ne-atacăm pe noi, c-o escadrilă. Nu pierdem
HĂITUIȚI DE CUVINTE de CAMELIA ARDELEAN în ediţia nr. 1883 din 26 februarie 2016 [Corola-blog/BlogPost/383171_a_384500]
-
noi și voia să ne țină în frâu cu mâna lui. O clasă de zburdalnici trebuia stăpânită numai cu prestanța și autoritatea domniei sale. Înalt, subțire, ținută maiestuoasă, păr ondulat, grizonat, mustăcioară dată-n spic alb, ochi albaștri-cenușii cu reflexe de oțel, reușea să impună respect fără să te privească, fără să-ți spună o vorbă. Deși vorbea aproape șoptit, te pătrundea cu spusele sale și reușea să aibă liniște în clasă fără să facă observații, fără să ridice tonul. Dacă vreun
DOMNUL ARSU (DIN VOL. DOMNIȘOARA IULIA) de NĂSTASE MARIN în ediţia nr. 1903 din 17 martie 2016 [Corola-blog/BlogPost/383080_a_384409]
-
noi cu mâinile la spate, confirma că ne însușisem noțiunile date. Mulțumit că lucrăm ca niște automate, s-a retras puțin mai departe, la umbra unor sălcii, după un răzor. Când ne-am văzut scăpați de tăișul privirilor sale de oțel, am început să murmurăm: - Trebuie să punem tot orceagul ăsta, mă? E așa de mult... - Uf! Nici până diseară nu reușim! - Of, ce mă dor șalele! Și mi-au înțepenit picioarele! - Cum scăpăm de orceagul acesta, mă? - Să facem o
DOMNUL ARSU (DIN VOL. DOMNIȘOARA IULIA) de NĂSTASE MARIN în ediţia nr. 1903 din 17 martie 2016 [Corola-blog/BlogPost/383080_a_384409]
-
fereastra neagră, fără să o sparg. Pluteam prin livezi de meri și peri înfloriți, apoi prin grădini înmiresmate, ca „un fir de trandafir”. După aceea, simțeam că mă fac tare ca fierul, că am în mână o sabie „iute ca oțelul”, iar apoi alerg prin cer „iute ca săgeata”, retezând în dreapta și-n stânga capete de balauri și zmei. Când auzeam „La anul și la mulți ani!” aterizam direct în pat, pe rogojină. Ridicam capul, zâmbind enigmatic. Nimeni nu știa pe
POVESTIREA BOLINDEŢI DIN VOL. MAGIA COLINDEI de NĂSTASE MARIN în ediţia nr. 2184 din 23 decembrie 2016 [Corola-blog/BlogPost/383082_a_384411]
-
mai apoi pe cea de a doua și a proceda, În sens invers, repetând mișcarea de atâtea ori, că i se păru că nu se mai termina nicicând. Până la urmă, cu o pocnitură, dintele ascuns al Încuietorii slobozi arcul de oțel al lacătului, iar Teofilo deschise larg ușița cea grea a lădoiului. De unde se afla, poetul nu vedea limpede ce se găsea Înăuntru. Avu senzația că celălalt Îi făcea anume paravan cu propriul trup. Izbuti să zărească doar un teanc de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
tragedie. O trase spre mozaic, rezemând-o de perete, și așeză În vârf lampa, spre a examina mai pe Îndelete semnul diabolic. Își trecu degetele ușor peste brazdele din var: cineva cu siguranță tot răzuise peretele cu un vârf de oțel, poate o spadă sau un pumnal. Săltându-se pe vârful picioarelor, izbuti să ajungă până la marginea superioară a inciziei. Cel care scrijelise zidul trebuie să fi fost cam de aceeași Înălțime cu dânsul. Văzuse cândva unul dintre acele semne ale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
pe care-l faci pe pământul ăsta! Strigă Dante. — Messer Alighieri, nu mă recunoști? Glasul acela Îi urni ceva În memorie. În loc de răspuns, priorul ridică din nou arma, retezând văzduhul cu o mișcare circulară, pentru a crea o barieră de oțel Între dânsul și infern. — Nu-ți știu numele, zise el. — Eu sunt, messer Alighieri. Giannetto de la San Piero. Giannetto, cerșetorul. O rază slabă de lumină cădea pe fața omului, care stătuse locului. Se apucă să-și scoată de pe cap bandajele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
cu echipamentul complet, inclusiv cu spadele lungi și să Îmbrace și tunica exterioară, cu Însemnele Comunei. Șase oameni purtau pe umeri grelele arbalete genoveze, inutile Într-o ciocnire pe Îngustele străzi citadine, dar impresionante prin formele lor de hircocerbi din oțel. Să-și intimideze adversarul: asta Își propunea Dante. Până În clipa aceea, preferase să se miște cu discreție. Mârșăvia ascunsă Îndărătul morții lui Ambrogio Îi sugerase să nu implice Comuna În acea crimă. Dar acum Împrejurările se schimbau: orbita răului Îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
nevoie ani Întregi de cercetări. Voia să afle toată lumea. I-am oferit tot aurul din lume, numai să tacă. Era nebun. De sub veșminte, scoase dintr-o dată o spadă scurtă și o lipi de pieptul poetului. Dante simți vârful rece de oțel cum Îi urca primejdios spre gât și făcu un pas Înapoi din instinct, urmat Îndată și de lamă. Celălalt parcă voia să păstreze neschimbată apăsarea mortală, fără să ușureze ori să Îngreuneze amenințarea. Buzele i se contractară la colțuri, ca și când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
un atac la față, În timp ce cu mana stângă Îi Înșfăca brațul drept, imobilizându-l. Lama săgetă spre gâtul adversarului, parcurgând un semicerc. Nimerise ținta imediat sub ureche, dar arma fusese respinsă de ceva. Probabil că Veniero purta un guler din oțel care oprise lovitura mortală. Dintr-o săritură, poetul ridică din nou mâna, de astă dată țintindu-l mai jos, În dreptul inimii. Împlântă pumnalul din răsputeri. Dar celălalt izbutise, smucindu-se amarnic, să se elibereze din strânsoare, și din nou lama
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
lung pe o movilă de nisip. Stătu câteva clipe să respire și să-și liniștească bătăile inimii, își duse pușca la ochi, își ajustă luneta și trase repede douăsprezece împușcături. Cel puțin cinci gloanțe nimeriră ținta, perforând tabla groasă de oțel și făcând ca șuvoaie groase de apă să țâșnească în toate direcțiile. Cei șapte oameni țipau, blestemau, alergau și trăgeau cu armele. Nu erau deciși ce să facă: să încerce să-l lichideze pe agresor sau să caute să ajungă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
mai tras și eu cu „captivitatea“ mea arta noastră oglinda ciobită a unei slujnice Stephen Dedalus o fi avut norocul să audă pașii prietenului mereu pe trotuarul său piața largă imensă străjuită În anii mei nebuni de statuia omului de oțel care s-a topit peste noapte ca o feștilă prea scurtă pentru un Întuneric atît de lung istoria un coșmar din care tot Încerc să mă trezesc și paradisul aerul Începe să vibreze copacii sînt parcă locuiți de naiade ghirlande
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
o cutie veche de pantofi pe care am acoperit-o cu hârtie creponată ca s-o fac să arate ca un deal verde, apoi a coborât de pe cutia de pantofi pe podul din grătar, care arăta exact ca podul de oțel de peste râul din capitala districtului. De acolo, apa avea drum liber pe podea, adunată într-un cerc, și se oprea înapoi la tunel. Toamna în care a venit uraganul dinspre Atlantic a fost chiar toamna în care am intrat la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
meditativ în gol. Din nefericire, mi-a sărit în ochi, chiar în mijlocul studioului, Chestia, sculptura la care lucram. înaltă de aproape doi metri, consta dintr-o sferă imensă de metal strălucitor în jurul căreia era legat inexpresiv un cablu gros de oțel. Am ars cablul din loc în loc, am scos afară firele și am lucrat cu fire de lână până când bucăți din el ajunseseră să strălucească de parcă erau de argint. Chestia își făcuse culcușul acolo ca o imensă broască argintie, ținută de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
să merg pe jos pentru a investiga următorul punct de control al Laurei Archer. Clădirea era fațetată sau fortificată cu granit cenușiu și arăta ca o închisoare privată de maximă securitate. Ușa de la intrare era foarte grea, un portal din oțel ornat cu alamă la fel de primitor precum o piatră de mormânt. Poate că designul avea menirea să reasigure clienții băncii că banii lor se află în siguranță înăuntru. Să mai și ieși de acolo putea deveni o problemă de altă natură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
pe ușă scria cu litere pătrățoase numele companiei. Foarte interesant. Era clădirea Wallenstein Trust. Unde, dacă îmi aminteam bine, noua mea cunoștință Clifford Hammond era marele șef. Ușa avea aproape un metru grosime și arăta de parcă era făcută toată din oțel armat. Speram să fie ținută deschisă de ceva la fel de greu; nu voiam să fiu strivită ca o furnică. Deși nu le-ar lua mult să mă curețe de pe pereți. Senzația de închisoare trecea dincolo de fațadă. Podeaua era de granit, gri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
ridicat pălăria am văzut că avea un cap lunguieț fără păr, o față arsă de băutură și zâmbea exact ca moartea, cu dinți perfecți. În loc de ochi avea două linii roșii, fine, care se deschideau repede, lăsând vederii luciri albastre de oțel. Se uita amuzat la mine. - Tremură domnișoara? Așa se întâmplă când te-ai amuzat. Priveam fix, fără să spun un cuvânt. Apoi el s-a uitat sub pat să vadă dacă cineva se ascunsese acolo. I-am dat banii pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
poziție frontală. În curând apăruseră semnele furtunii și vântul ridicase valuri înalte ca zidurile. Soțul meu avea un prieten evreu, medic de profesie. Ne vizita destul de des, după orele de lucru. Era un bărbat puternic, blond, cu ochi albaștri de oțel. Când bea prea mult îi apăreau bujori în obraji. Auzise despre problemele economice ale soțului meu și venea să-l ajute cu sfaturile lui. Mai venea și ca să-și descarce inima și să ne povestescă despre inevitabilul divorț. De fiecare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
Își sfârși discursul urlând ca un nebun și într-atât era de înverșunat, încât aproape că îi smulse un sân din pulover bietei femei, ce chicoti amarnic. Povestirea pe care urma s-o ascultăm în premieră se numea Chiuveta de oțel. Oftând prelung și continuând într-un mod absolut incredibil să-și răsucească bietele globuri oculare spre aceeași porțiune a tavanului, unde nu se afla nimic, de altfel, Aurora scoase o singură hârtie pe care o privi vreme de un minut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
Adică acum încep. - Aha, rosti el, luminat, făcându-mă din nou să mă înverzesc de râs. - Vă rog, domnilor, se încruntă John Epidermic. Aurora își mai roti de câteva ori bietele priviri, după care dădu drumul lecturii. - Ăăăă... Chiuveta de oțel, spuse ea școlărește, fără nici cea mai mică urmă de încercare să rostească altfel decât plat aceste cuvinte. Ăăă... încep. Deodată indianul se ridică din pat, virgulă, scoțând telefonul din priză. - Cum adică virgulă, am întrebat eu, nedumerit. Ați citit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
Felicitări încă o dată, domnișoară Aurora, plusă Euripide, încercând să capete și mai mult bunăvoința tinerei. Felicitări. Haideți să auzim câteva comentarii despre acest text de geniu... cine dorește? Absolut nimeni nu dorea să facă vreun comentariu la adresa prozei Chiuveta de oțel. Oamenii schimbau priviri timide. Victorioasă și sfidătoare, Aurora aproape că ne scuipa cu noua ei privire, din care dispăruse brusc până și ocheada aruncată întâmplător și ritmic spre tavan. - Nimeni? se miră Euripide. Ei, haideți, nu se poate, doar adineauri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
Maro. Amândoi făcuserăm eforturi disperate de a ocoli privirea lui Euripide. Ne era jenă să spunem ce gândim, iar mie unul chiar teamă, întrucât puteam părea nebun dacă aș fi fost singurul căruia îi displăcuse în mod profund Chiuveta de oțel. - Îmm... prefer să las pe altcineva să vorbească în locul meu... mormăi Maro pe sub mustață. N-aș putea să zic că... - Ei, haide, domnule, grohăi bătrânul John, sunt sigur că ți-a plăcut. Te-aș ruga să ne spui câteva cuvinte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
în trecut. Cât despre prezent, colegul nostru nici măcar nu făcea aluzie la el, știind, chipurile, cât de bine, cât de temeinic cunoșteam noi acest prezent. Dar pânza de păianjen era deja gata țesută. Pe firele ei încâlcite, rezistente, parcă de oțel, pășeam cu toții încrezători - căci nu puteam să nu-l urmăm pe Burkeviț -, ajungând la convingerea fermă că, la fel ca atunci când se folosea tracțiunea animală, și acum, în epoca locomotivelor, omul prost trăiește mai bine decât cel deștept, cel viclean
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
ci arde cu o lumină egală și liniștită. Mă uitam la picioarele lui Burkeviț încălțate în bocanci vechi și murdari, la pantalonii lui lustruiți și cu genunchii ieșiți dizgrațios în afară, îi vedeam pomeții obrajilor turnați parcă în sfere de oțel, ochii minusculi, cenușii și fruntea osoasă sub buclele de culoarea ciocolatei și percepeam cu toată ființa cum sapă adânc în el înspăimântătoarea forță a rusului care nu cunoaște opreliști, nici graniți, în avântul ei dur și întunecat. 6 Lupta dintre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]