KorAP: Find »[drukola/base=pasiv & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...61 62 63 ...789 >

19,719 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

terminologice sunt frecvente: de exemplu, Tchekhoff (1978: 40) numește antipasivul diateză ergativă, iar Coyos (2003) vorbește despre diateza antipasivă. Pasivul și antipasivul par a fi două mecanisme sintactice complementare, care au rolul de a așeza un constituent (O, în cazul pasivului și A, în cazul antipasivului) în poziția pivotului sintactic: de obicei, pasivul îndeplinește acest rol în limbile acuzative, iar antipasivul, în limbile ergative. Polinsky (2005) și Laka (2006: 378) afirmă că antipasivul din limbile ergative reprezintă imaginea în oglindă a

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
iar Coyos (2003) vorbește despre diateza antipasivă. Pasivul și antipasivul par a fi două mecanisme sintactice complementare, care au rolul de a așeza un constituent (O, în cazul pasivului și A, în cazul antipasivului) în poziția pivotului sintactic: de obicei, pasivul îndeplinește acest rol în limbile acuzative, iar antipasivul, în limbile ergative. Polinsky (2005) și Laka (2006: 378) afirmă că antipasivul din limbile ergative reprezintă imaginea în oglindă a pasivului din limbile acuzative, însă interesul celor doi cercetători se concentrează pe

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
și A, în cazul antipasivului) în poziția pivotului sintactic: de obicei, pasivul îndeplinește acest rol în limbile acuzative, iar antipasivul, în limbile ergative. Polinsky (2005) și Laka (2006: 378) afirmă că antipasivul din limbile ergative reprezintă imaginea în oglindă a pasivului din limbile acuzative, însă interesul celor doi cercetători se concentrează pe aspecte diferite legate de cele două construcții: în cazul pasivului, argumentul Agent este suprimat sau marginalizat, iar în cazul antipasivului, Pacientul este suprimat sau marginalizat (Polinsky); pasivul presupune atribuirea

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
limbile ergative. Polinsky (2005) și Laka (2006: 378) afirmă că antipasivul din limbile ergative reprezintă imaginea în oglindă a pasivului din limbile acuzative, însă interesul celor doi cercetători se concentrează pe aspecte diferite legate de cele două construcții: în cazul pasivului, argumentul Agent este suprimat sau marginalizat, iar în cazul antipasivului, Pacientul este suprimat sau marginalizat (Polinsky); pasivul presupune atribuirea nominativului unei Teme, iar antipasivul, atribuirea absolutivului unui Agent (Laka). Creissels (1995: 286) adaugă o condiție suplimentară, care limitează destul de mult

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
oglindă a pasivului din limbile acuzative, însă interesul celor doi cercetători se concentrează pe aspecte diferite legate de cele două construcții: în cazul pasivului, argumentul Agent este suprimat sau marginalizat, iar în cazul antipasivului, Pacientul este suprimat sau marginalizat (Polinsky); pasivul presupune atribuirea nominativului unei Teme, iar antipasivul, atribuirea absolutivului unui Agent (Laka). Creissels (1995: 286) adaugă o condiție suplimentară, care limitează destul de mult sfera de aplicare a celor două concepte: pasivul și antipasivul reprezintă modificări ale formei verbale care însoțesc

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
tranzitivă la o construcție intranzitivă, al cărei subiect se identifică fie cu obiectul construcției tranzitive (pasiv), fie cu subiectul construcției tranzitive (antipasiv). Autorul (Creissels 2004a) arată că simetria dintre cele două mecanisme este numai parțială, evidențiind câteva diferențe importante: (a) pasivul canonic reprezintă destituirea agentivului și promovarea pacientivului; antipasivul nu implică niciun mecanism de promovare; (b) pasivul se poate aplica și construcției intranzitive (pasivul impersonal este foarte răspândit în limbile lumii); nu există o construcție asemănătoare în cazul antipasivului; (c) pasivul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
fie cu subiectul construcției tranzitive (antipasiv). Autorul (Creissels 2004a) arată că simetria dintre cele două mecanisme este numai parțială, evidențiind câteva diferențe importante: (a) pasivul canonic reprezintă destituirea agentivului și promovarea pacientivului; antipasivul nu implică niciun mecanism de promovare; (b) pasivul se poate aplica și construcției intranzitive (pasivul impersonal este foarte răspândit în limbile lumii); nu există o construcție asemănătoare în cazul antipasivului; (c) pasivul modifică radical alinierea prototipică a rolurilor semantice și a rolurilor discursive, dar antipasivul menține și augmentează

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Creissels 2004a) arată că simetria dintre cele două mecanisme este numai parțială, evidențiind câteva diferențe importante: (a) pasivul canonic reprezintă destituirea agentivului și promovarea pacientivului; antipasivul nu implică niciun mecanism de promovare; (b) pasivul se poate aplica și construcției intranzitive (pasivul impersonal este foarte răspândit în limbile lumii); nu există o construcție asemănătoare în cazul antipasivului; (c) pasivul modifică radical alinierea prototipică a rolurilor semantice și a rolurilor discursive, dar antipasivul menține și augmentează relația privilegiată dintre agent și topic; (d

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
pasivul canonic reprezintă destituirea agentivului și promovarea pacientivului; antipasivul nu implică niciun mecanism de promovare; (b) pasivul se poate aplica și construcției intranzitive (pasivul impersonal este foarte răspândit în limbile lumii); nu există o construcție asemănătoare în cazul antipasivului; (c) pasivul modifică radical alinierea prototipică a rolurilor semantice și a rolurilor discursive, dar antipasivul menține și augmentează relația privilegiată dintre agent și topic; (d) tipologic, pasivul e mai răspândit decât antipasivul. 6.1. Definiția și funcțiile antipasivului Definiția pe care o

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
este foarte răspândit în limbile lumii); nu există o construcție asemănătoare în cazul antipasivului; (c) pasivul modifică radical alinierea prototipică a rolurilor semantice și a rolurilor discursive, dar antipasivul menține și augmentează relația privilegiată dintre agent și topic; (d) tipologic, pasivul e mai răspândit decât antipasivul. 6.1. Definiția și funcțiile antipasivului Definiția pe care o dă Dixon (1994: 146) antipasivului este paralelă cu cea a pasivului (vezi supra, 5.1.): (a) antipasivul funcționează la nivelul unei structuri tranzitive, care devine

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
discursive, dar antipasivul menține și augmentează relația privilegiată dintre agent și topic; (d) tipologic, pasivul e mai răspândit decât antipasivul. 6.1. Definiția și funcțiile antipasivului Definiția pe care o dă Dixon (1994: 146) antipasivului este paralelă cu cea a pasivului (vezi supra, 5.1.): (a) antipasivul funcționează la nivelul unei structuri tranzitive, care devine intranzitivă; (b) A devine S; (c) O ajunge într-o poziție periferică, fiind marcat printr-un caz oblic/prepozițional 66; O poate fi omis; d) construcția

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
tata(Erg) a vedea(nonviitor) ' Tata a văzut-o pe mama' are următoarea versiune antipasivă: ŋuma bural-ŋa-nyu yabu-gu (apud Dixon 1994: 13) tata(Abs) a vedea(antipasiv-nonviitor) mama(Dat) ' Tata a văzut-o pe mama'. Deși sunt mecanisme sintactice paralele, pasivul și antipasivul se diferențiază la nivel semantic (Dixon 1994: 149): pasivul evidențiază starea în care a ajuns O, ca rezultat al acțiunii, iar antipasivul evidențiază faptul că referentul argumentului A (din structura inițială) ia parte la o acțiune care implică

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
are următoarea versiune antipasivă: ŋuma bural-ŋa-nyu yabu-gu (apud Dixon 1994: 13) tata(Abs) a vedea(antipasiv-nonviitor) mama(Dat) ' Tata a văzut-o pe mama'. Deși sunt mecanisme sintactice paralele, pasivul și antipasivul se diferențiază la nivel semantic (Dixon 1994: 149): pasivul evidențiază starea în care a ajuns O, ca rezultat al acțiunii, iar antipasivul evidențiază faptul că referentul argumentului A (din structura inițială) ia parte la o acțiune care implică și un obiect. Diferența semantică dintre cele două mecanisme este subliniată

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
accentul pus pe una dintre laturile fenomenului. Polinsky (2005) arată că există, în general, două tipuri de antipasiv: (a) pacientul rămâne implicit; (b) mai frecvent, pacientul este exprimat printr-un complement oblic, cele două ipostaze regăsindu-se și în cazul pasivului (complementul de agent este exprimat sau nu). Această clasificare generală poate fi însă completată cu altele care privesc anumite limbi. De exemplu, Polinskaja și Nedjalkov (1987: 244) descriu, pentru limba ciukotă, existența a trei tipuri de construcție antipasivă: (a) cu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
aspectuală de a marca o acțiune iterativă, în chamorro; poate indica un pacient partitiv, în eschimosă; indică topicalitatea agentului sau e folosit dacă pacientul este generic, în warrungu; are funcție de încorporare, cu pacient generic în mam. Ca și în cazul pasivului, Palmer (2007 [1994]: 186) adoptă o definiție laxă a mecanismului, preluată de la Shibatani (1985): funcția de bază a antipasivului este defocalizarea pacientului. Polinskaja și Nedjalkov (1987: 247) analizează relația dintre construcția ergativă, cea pasivă și cea antipasivă: atât în construcția

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Nedjalkov (1987: 247) analizează relația dintre construcția ergativă, cea pasivă și cea antipasivă: atât în construcția ergativă, cât și în cea antipasivă, NP (DP, dacă se adoptă concepția actuală) agent este topic, iar VP și NP obiect sunt comentarii; spre deosebire de pasiv, antipasivul nu are funcția de a modifica topicul. Cei doi autori arată că antipasivul este motivat semantic și pragmatic. În anumite cazuri, locutorul poate avea nevoie să distingă între situațiile în care schimbarea de stare e relevantă și cele în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
comportament care implică o altă entitate cu rol nonagentiv. Din punct de vedere sintactic, acest lucru se corelează cu detranzitivizarea verbului. Antipasivul are un rol discursiv neesențial și este pe cale de dispariție, vorbitorii (bilingvi − bască și franceză) preferând să folosească pasivul. 6.2. Relația dintre aplicativ și antipasiv Aplicativ este un termen recent introdus, care apare mai ales în descrierile limbilor care nu au o tradiție gramaticală foarte veche (Creissels 2004a). Creissels (2004a) arată că, în limbile în care există subiect

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cauzativul ar avea o sursă comună. 6.3. Există antipasiv în limbile acuzative? Răspunsul la această întrebare depinde foarte mult de accepția dată antipasivului. Părerile cercetătorilor sunt împărțite. Cei mai mulți susțin că există structuri antipasive și în limbile acuzative, așa cum există pasiv în limbile ergative (vezi supra, 5.3.). Creissels (2004a) arată că antipasivul apare în special în limbile ergative, dar există și în cele care nu au niciun fapt de ergativitate și în cele în care nu există pasiv. Antipasivul este

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
dată de Dixon (structura tranzitivă devine intranzitivă, A devine S, O devine periferic − în cazul alternanței conative − sau este complet eliminat − în cazul ștergerii obiectului nespecific −), ele contravin ultimului criteriu, nefiind asociate cu o marcare explicită, marcare evidentă în cazul pasivului. Prin urmare, răspunsul la întrebarea " Există antipasiv în limbile acuzative?" trebuie nuanțat: construcțiile din engleză, din franceză și din română analizate aici nu corespund tuturor criteriilor pe care trebuie să le îndeplinească o construcție antipasivă, dar există limbi acuzative în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
unidirecționale. Această ultimă situație este ilustrată și de trecerile de la sistemul acuzativ la sistemul ergativ și invers, în absența unei direcții unice a schimbării. Mecanismele diacronice care permit astfel de schimbări lingvistice, în ambele sensuri, sunt (Dixon 1994: 186): reinterpretarea pasivului/antipasivului 78 ca fiind o construcție tranzitivă nemarcată (vezi supra, 5.2.); dezvoltarea unui nou sistem perifrastic de marcare a timpului sau a aspectului, bazat pe forme participiale; crearea unui nou caz sau extinderea valorilor unui caz deja existent; generalizarea

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
un tip de relație sintactică la altele; generalizarea marcării de la un tip de constituent nominal la alți constituenți nominali; generalizarea marcării de la un anumit timp sau aspect la altele; schimbarea ordinii constituenților și a mecanismelor de topicalizare etc. Evoluția de la pasiv la ergativ, frecvent invocată în literatura de specialitate, a fost pusă sub semnul întrebării și chiar contestată cu argumente istorice. Analizând originile ergativității în zona sud-asiatică, Klaiman (1987) compară construcțiile ergative și cele pasive pornind de la sanscrită, trecând prin indo-iraniană

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
vezi supra, 3.1.3. (b) −, dar care rareori au partiții determinate de timp/aspect) și tipul B (limbi ergative în care ierarhia nominală nu funcționează, dar în care există numeroase partiții determinate de timp/aspect). Numai pentru tipul A pasivul poate fi considerat ca stând la originea construcției ergative, pe când în limbile de tip B (care cuprinde și limbile ergative sud-asiatice), în care ergativitatea se manifestă la un nivel mai superficial decât în cazul tipului A, nu pasivul a stat

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
tipul A pasivul poate fi considerat ca stând la originea construcției ergative, pe când în limbile de tip B (care cuprinde și limbile ergative sud-asiatice), în care ergativitatea se manifestă la un nivel mai superficial decât în cazul tipului A, nu pasivul a stat la originea construcției ergative (specifice perfectului), ci o combinație de proprietăți morfologice (marcarea cazuală nominală, comportamentul cliticelor pronominale, acordul verbului plin și al verbelor auxiliare). Mai mult, datele din sanscrita clasică și din indo-iraniană îl conduc pe Klaiman

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cliticelor pronominale, acordul verbului plin și al verbelor auxiliare). Mai mult, datele din sanscrita clasică și din indo-iraniană îl conduc pe Klaiman (1987: 64) la concluzia că, în aceste limbi, construcția ergativă a precedat și, poate, a și influențat dezvoltarea pasivului. Aldrige (2007a) analizează problema ergativității în limbile austroneziene de vest, demonstrând că acestea nu aparțin aceleiași clase tipologice: unele sunt ergative, altele au partiție ergativă, iar altele sunt dominant acuzative. Autoarea arată că există un continuum istoric: o limbă ergativă

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
inventarul mecanismelor diacronice care dau seamă de apariția acestui fenomen, este nominalizarea. Manning (1996: 21) sugerează chiar că originea istorică a limbilor ergative este un bun criteriu de separare a acestora: (a) ergativul provine din nominalizare; (b) ergativul provine din pasiv, prin reinterpretarea unui instrumental oblic sau a unui agent ca ergativ. Manning (1996: 21) arată că multe limbi în care ergativitatea are ca sursă nominalizarea sunt ergative sintactic. Ideea că propozițiile din eschimosă sunt asemănătoare nominalizărilor a fost propusă de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]