1,780 matches
-
centimetri. Îmi dă țigara Înapoi, umezită. Acum am mâinile ocupate. Mai trag repede câteva fumuri, apoi vreau să arunc țigara la jumătate. Nu, mai dă-mi și mie. Am din nou mâinile libere. Îi ating coapsa cu vârful degetelor. Prea sfios, crede că-i vreun fir de iarbă. O strâng de genunchi, simte. Se ridică În capul oaselor și râde. De-abia auzit, dar râde. Chicotește. Și-atât. CAPITOLUL VIII. ÎN CARE CELEBRUL ANIMAL INTRĂ ÎN VACANȚĂ, IAR NOI ASEMENEA Apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1895_a_3220]
-
ce naiba! Ajungem repede, nu e departe, omul nostru stă Într-un bloc cu patru etaje. Scara A, apartament 11. Etajul 3. Adelin rămâne jos, noi urcăm cu pași mari. A venit ziua plății. E trecut de miezul nopții, așa că ciocănim sfios. Vedem lumină strecurată pe sub ușă. Pe Leac Îl pufnește râsul. Nu răspunde nimeni, se stinge lumina pe scară. - Hai, Adi, bate mai tare! Leac râde de mine. - Bate, mă, bate, că-i acasă. Tot nu răspunde nimeni. A dracului lumină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1895_a_3220]
-
mâinile la abdomenul cuprins de o umezeală plăcută. Nici nu știi cât mi-ai lipsit. Și tu mie. Te doresc. Dorul mărturisit simplu face ca glasul să se piardă înecat într-o emoție adolescentină. Și eu. Sus, în dormitor, brusc sfioasă, se așează pe marginea patului, cu picioarele strânse și cu mâinile în poală, fără să înceteze să-l fixeze intens pe Marius, oprit lângă fereastră, cu spatele la ea. Timp de doi ani cât fusese plecat, se rugase cu lacrimi fierbinți în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
lor, șoseaua se dezvăluie ca o panglică lungă și subțire de beton în mijlocul câmpiei cu aspect calm și liniștitor. Liniștea adâncă și căldura soarelui te îndeamnă tăcut spre odihna unui somn fără de griji. Din când în când, câte o pală sfioasă de vânt ondulează leneș linia aurie a lanurilor de grâu care se întind de o parte și alta a drumului, până la linia orizontului. Miroase a grâne coapte și iarbă verde. Dialogul se încheagă rapid între tinerii ofițeri. Căpitanul vorbește o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
La un moment dat, aude pe Caraiman cum murmură cu ochii în ape de lacrimi: Isgadeil veiskadeiș șmei rabu83... Cu un gest pios, a pus o piatră 84 peste fotografia unei fete tinere, cu păr închis la culoare și zâmbet sfios, aflată lângă el, pe masă: Da, a murit. Of, Doamne, cum a murit! Capul începuse să i se clatine zvâcnit de pe un umăr pe altul. Ne-am cunoscut la onomastica unui prieten comun. Eu mai aveam puțin și terminam școala
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
Horei staccato. În momentul în care melodia s-a încheiat, numeroasele aplauze ale soldaților, care ascultaseră ca vrăjiți piesa lui Grigoraș Dinicu ce le aducea aminte de horele din sat, fac pe Suflețel să se îmbujoreze ca o fată mare sfioasă, sărutată prima oară. Iovuț cioplește o jucărie pentru un puști slovac, înfofolit într-o haină militară românească, care se atașase de el. Cu înghițituri lacome, copilul hăpăie din gamela plină ochi cu fasole, oprindu-se doar să muște din pâinea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
sunt sănătoși, dar ea nu mai are suficientă putere să lupte cu boala. Poate într-un spital ar fi fost mai multe posibilități. Aici, fără medicamente, căldură... Infirmiera ridică din umerii plăpânzi, neputincioasă. Cei doi ochi mari și negri, privesc sfios la locotenent. Nu știu ce s-ar putea face. Poate fi mișcată? Vreau să o duc într-un loc mai sigur decât cel de aici. Nu. Asta nu poate face decât să-i grăbească sfârșitul. Cuvintele cad sec, ca o irevocabilă condamnare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
nu ridică ochii nici când Carol trece pe lângă el, purtând în brațe o cutie metalică plină cu benzi de mitralieră. Murmură încet o melodie: "Undeva odată, un soldat scria, versuri de iubire pentru draga sa..." Lili Marlene? Da. Îi surâde sfios lui Marius și acesta îl bate pe umăr încurajator. Mai încolo, la a doua fereastră, sergentul Lazăr împarte cu Romulus o țigară. Un fum de fiecare. Măi, ce-mi spui mie cât sunt de bune fructele? Asta o știa și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
mai pus epitetul, din respect, datorat oricărui om care a făcut închisoare, ca deținut politic. Dar lucrul este real. * Tot Bani Ghica, în închisoare, se scoală la unu noaptea să-și facă rugăciunea și îl scoală și pe Carandino, întrebân-du-l sfios... dacă, în rugăciunea lui,... rugându-se pentru nevastă-sa,... poate să-i spună... "Pizdulicea mea", - și dacă Dumnezeu s-ar supăra, cumva?... * Fotograful Scupievschi, românizând numele: Scupiescu, vede o parte rațională în el, vezi... Young... și o parte a noneului
Folclor, deținut politic și altele by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/8356_a_9681]
-
unei convingeri, e rezultatul fricei. Cei patruzeci și șase, cu puține escepții, fac parte din acel partid de cumularzi din Moldova numit fracțiune, oameni foarte viteji când e vorba de-a da năvală la posturile și la moșiile statului, foarte sfioși însă față cu orice împrejurare care ne-ar sili la muncă serioasă și la gândire serioasă, iar în fruntea lor e iscălit d. Vernescu, adică un advocat bun, un om de ispravă și un orator simpatic în dealtmintrelea, dar ale
Opere 10 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295588_a_296917]
-
mă Vintilă, adică alea care îmi plac mie nu mă plac ele, și viceversa, alea care mă plac nu-mi plac mie. Vă prezint eu, zic, o persoană doritoare, serioasă, bine situată, știți, dom' inginer, privirea ei e așa de sfioasă, că ți-o milă să-i spui și un cuvânt, să n-o jignești fără să vrei. E o clientă de-a mea, profesoară de pian. Nu vă spun, încheie Vintilă foarte vesel, că s-au luat?" "Chiar?" "Pe cuvânt
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
ea numai fiindcă fusese umilită? Săraca, nici măcar nu bănuia că de fapt nici nu fusese umilită... A fost făcută năpârcă, ei și? Ea nu știa că nu e năpîrcă?! Năpârcă era individul care îi vorbise astfel! O fi fost vreo sfioasă, crescută cu blândețe și iubire de o mamă la fel de sfioasă, care nu știuse să-i spună că printre oameni sânt și năpîrci?... Poate dacă ieșeam în ziua aceea împreună nu s-ar fi întîmplat nimic?! Dar nu eram prietene și
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
de fapt nici nu fusese umilită... A fost făcută năpârcă, ei și? Ea nu știa că nu e năpîrcă?! Năpârcă era individul care îi vorbise astfel! O fi fost vreo sfioasă, crescută cu blândețe și iubire de o mamă la fel de sfioasă, care nu știuse să-i spună că printre oameni sânt și năpîrci?... Poate dacă ieșeam în ziua aceea împreună nu s-ar fi întîmplat nimic?! Dar nu eram prietene și mai ales mi-am pierdut și eu capul, mă gândeam
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
ne mai întîlni niciodată. Bineînțeles că nu se întîmplase nimic! Uitasem că a doua zi după astfel de însingurări din partea mea (e drept că asta fusese cea mai neagră și mai lungă), avea totdeauna acest aer, această expresie de reproș sfios... Că a fost bruscată, ea care... Ei! Ea care, ce?! "Cum, șoptea, așa? Nu mă mai iubești? Am știut eu!..." Și într-adevăr coala cu semne complicate și indescifrabile a acestei iubiri se făcea iarăși albă și sentimentul că ieri
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
un mijloc de apărare. Ripley nu insistă. Aceasta îi salvase viața în timp ce întreaga populație a coloniei era masacrată, ― Trebuie să mă duc să-i văd pe ceilalți, adăugă Ripley. De acord? De astă dată ― doar o înclinare a capului. Surâsul sfios o făcu pe Ripley să înghită, încercând să-și ascundă emoția: nu era nici momentul și nici locul potrivit pentru o criză de nervi. Va trebui să aștepte să ajungă în siguranță la bordul lui Sulaco. ― Perfect. Mă-ntorc îndată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
auzeam de Goga, Blaga sau Labiș, iar numele lui Eminescu îmi provoca alergie (deși, pe-ascuns, îl admiram). Toate gândurile bune, cu țara noastră mare și minunată, condusă prin veacuri de bătăuși cronici și ciobani luminați și populată cu fete sfioase, flăcăi harnici și băbuțe demne și milostive, mă năuceau. Poate, cine știe?, chiar erau adevărate, dar, auzite de-atâtea ori și-n atâtea feluri, dădeau pe-afară, ca mâncarea de bame a bunicii Aneta. Le găseam în manuale (mâzgălite și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
scotocesc exemplar sertarele cele mai ascunse ale sufletului, scoțând de-acolo aproape cu tandrețe (dacă nu chiar cu ură) materia vie a slăbiciunii. Citeam fiecare cuvânt, lejer, corect, fără patimă; nu scăpam o virgulă. Paul avea apucături de caligraf. Scria sfios, cu aldine, ca o fată mare. Mânuțele lui albe și imprecise apăsau grijuliu tastatura, gândurile zilei respective nu trebuiau deteriorate, tremurul imperceptibil al minții se cuvenea să-și găsească un adăpost, ferit de privirile celorlalți. Luciditatea asta nervoasă, prea crudă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
om inteligent, avea și slăbiciuni, ce-i drept mici și scuzabile, așa că nu suporta anumite aluzii. Însă, indiscutabil, era un om inteligent și dibaci. De pildă, își făcuse un sistem din a nu ieși în evidență, din a trece drept sfios unde trebuie, și era apreciat tocmai pentru simplitatea sa, tocmai pentru că-și știa întotdeauna locul. Și totuși, de-ar fi știut cei care-l judecau astfel ce se petrece uneori în sufletul lui Ivan Feodorovici, omul care-și știa atât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
multe și din punct de vedere juridic și avea cunoștințe reale dacă nu despre întreaga lume, măcar despre felul cum merg unele lucruri pe lume; în al doilea rând, avea un cu totul alt caracter decât mai înainte, adică ceva sfios, vag, de domnișoară de pension, câteodată fermecător prin originala ei zburdălnicie și naivitate, uneori sfios și gânditor, mirat, neîncrezător, plângăreț și neliniștit. Nu: acum în fața lui hohotea și-l înțepa cu sarcasmele ei caustice o ființă neobișnuită și surprinzătoare, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
lume, măcar despre felul cum merg unele lucruri pe lume; în al doilea rând, avea un cu totul alt caracter decât mai înainte, adică ceva sfios, vag, de domnișoară de pension, câteodată fermecător prin originala ei zburdălnicie și naivitate, uneori sfios și gânditor, mirat, neîncrezător, plângăreț și neliniștit. Nu: acum în fața lui hohotea și-l înțepa cu sarcasmele ei caustice o ființă neobișnuită și surprinzătoare, care i-a spus de-a dreptul că niciodată, în inima ei, n-a avut altceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
vă gândiți că veți trăi mai inteligent decât toată lumea? — Da, uneori așa mi s-a părut. — Și vi se mai pare? — Și... mi se mai pare, răspunse prințul continuând s-o privească pe Aglaia cu același zâmbet blând și chiar sfios, însă imediat izbucni iarăși în râs și o privi cu veselie. Câtă modestie! spuse Aglaia, aproape iritată. — Iar dumneavoastră sunteți foarte curajoasă, râdeți, însă pe mine povestirea lui m-a impresionat atât de mult, încât pe urmă am visat-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
spuse Ganea râzând. Oare își imaginează că nu știu asta și singur? Păi știu mai mult decât bănuiesc ei. Vorbind, Ganea se așeză pe canapea, dorind în mod clar să-și continue vizita. Dacă știți și singur, începu prințul destul de sfios, cum ați ales acest chin, știind că într-adevăr nu merită șaptezeci și cinci de mii? Nu la asta mă refer, bâigui Ganea. Apropo, ia spuneți-mi ce credeți, chiar vreau să vă aflu părerea: merită acest „chin“ șaptezeci și cinci de mii sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
și o văzuse pe Nastasia Filippovna, totul încetase să mai existe pentru el, ca și dimineață, chiar mai abitir decât dimineață. Se făcu palid și se opri pentru o clipă; se putea ghici că inima îi bate grozav de tare. Sfios și pierdut, o privi câteva secunde, fără să-și plece ochii, pe Nastasia Filippovna. Brusc, parcă pierzându-și mințile și aproape clătinându-se, se duse spre masă; în drum se lovi de scaunul lui Ptițân și călcă cu cizmele murdare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
Scumpe prinț, toate astea-s năluciri de altădată, acum lumea s-a deșteptat și vede că-s neghiobii! Și-apoi, cum să te însori, când dumneata însuți ai avea nevoie de o dădacă! Prințul se ridică și, cu voce tremurătoare, sfioasă, dar în același timp cu aerul unui om profund convins, rosti: Nu știu nimic, Nastasia Filippovna, n-am văzut nimic, aveți dreptate, dar... voi considera că nu eu, ci dumneavoastră îmi faceți mie onoarea. Eu sunt un nimeni, însă dumneavoastră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
cu mare nemulțumire. Ptițân și Toțki nu puteau să nu zâmbească, dar se abțineau. Ceilalți rămaseră pur și simplu cu gura căscată de uimire. — ...Însă, poate, nu vom fi săraci, ci foarte bogați, Nastasia Filippovna, continuă prințul pe același ton sfios. De fapt, nu știu precis și-i păcat că până acum n-am izbutit să aflu nimic toată ziua, însă în Elveția am primit o scrisoare din Moscova de la un domn Salazkin, care mă înștiințează că s-ar putea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]