5,099 matches
-
vol.II, în interpretarea Predicatului, pp.249-251, și în cap. Modalitatea, p.673 ș.u.), "Semantic, toate au calitatea de predicat semantic, primind drept argument o întreagă propoziție (...) (Firește că a învățat.)" (vol.II, p.250), " Din punct de vedere sintactic, adverbele epistemice pot apărea ca elemente regente, cu funcție sintactică de predicat, când au ca adjunct o propoziție subiectivă introdusă prin conjuncția că (Poate că nu s-a observat...)." (vol.I, p.599) Adverbele de modalitate rămân în afara funcțiilor sintactice
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Modalitatea, p.673 ș.u.), "Semantic, toate au calitatea de predicat semantic, primind drept argument o întreagă propoziție (...) (Firește că a învățat.)" (vol.II, p.250), " Din punct de vedere sintactic, adverbele epistemice pot apărea ca elemente regente, cu funcție sintactică de predicat, când au ca adjunct o propoziție subiectivă introdusă prin conjuncția că (Poate că nu s-a observat...)." (vol.I, p.599) Adverbele de modalitate rămân în afara funcțiilor sintactice dar pot intra - unele din ele - în structura unor enunțuri
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sintactic, adverbele epistemice pot apărea ca elemente regente, cu funcție sintactică de predicat, când au ca adjunct o propoziție subiectivă introdusă prin conjuncția că (Poate că nu s-a observat...)." (vol.I, p.599) Adverbele de modalitate rămân în afara funcțiilor sintactice dar pot intra - unele din ele - în structura unor enunțuri complexe - printr-o relație de incidență, exprimând prin „propoziții neanalizabile” atitudinea subiectului față de conținutul desfășurat în planul obiectiv: „Pentru dăsagi și măgari/ Ușile-s, firește, mari.” (T. Arghezi, I, p.
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
structura unor enunțuri complexe - printr-o relație de incidență, exprimând prin „propoziții neanalizabile” atitudinea subiectului față de conținutul desfășurat în planul obiectiv: „Pentru dăsagi și măgari/ Ușile-s, firește, mari.” (T. Arghezi, I, p. 235). Aceleași adverbe pot funcționa ca enunțuri sintactice globale când sunt întrebuințate și cu rol de adverbe de confirmare: „ - Lasă, Lache... o s-o cântați, sper.../ - Firește...” (I.L.Caragiale, II, 182). Cum, ca adverbe de confirmare, fac parte din clasa adverbelor pronominale (substitutive), planul semantic global al propoziției (frazei
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
adverbe care intră în structura predicatului. În aceste enunțuri, însă, adverbul nu mai este un adverb modalizant. Prin esența lor, adverbele modalizante exprimă atitudinea subiectului vorbitor față de conținutul mesajului. Între adverb și verbul-predicat al propoziției nu se dezvoltă o relație sintactică asimilabilă relației de interdependență dintre predicat și subiectul său2 . În consecință, un enunț precum „Negreșit că va veni.” - frază, în interpretarea G.A., formată dintr-o principală (negreșit) și o subiectivă (că va veni) - nu se poate contrage într-o
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Trebuie să ai curaj pentru asta.” „Trebuie curaj pentru asta.” etc. Conjuncția că (să) are aici caracter expletiv. Această natură a lui că este dovedită de diferitele ei întrebuințări, nespecifice conjuncțiilor subordonatoare: • Conjuncția poate fi eliminată fără consecințe asupra integrității sintactice și asupra planului semantic al enunțului: „Poate că e bolnav.” - „Poate e bolnav.”; această eliminare nu e posibilă în cazul unei relații de subordonare sau de interdependență autentică: „S-a întâmplat (că) eram și eu acolo.”, „Trebuie (să) plec.”; • Conjuncția
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
e bolnav.” - „Poate e bolnav.”; această eliminare nu e posibilă în cazul unei relații de subordonare sau de interdependență autentică: „S-a întâmplat (că) eram și eu acolo.”, „Trebuie (să) plec.”; • Conjuncția poate raporta adverbul la orice component al enunțului sintactic, în funcție de focalizarea atitudinii subiectului vorbitor: „Poate că Andrei a făcut asta.”, „Poate că a făcut ceva.”, „Va veni din nou, poate că miercuri.”; • Conjuncția intervine, în limbajul popular, și în sintagme cu alte adverbe, de modalizare emfatică, înscrise și de
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Andrei a făcut asta.”, „Poate că a făcut ceva.”, „Va veni din nou, poate că miercuri.”; • Conjuncția intervine, în limbajul popular, și în sintagme cu alte adverbe, de modalizare emfatică, înscrise și de G.A. în subclasa adverbului fără funcție sintactică: chiar, doar, mai, aproape, cât pe ce 3: „Chiar că aș merge și eu.”, „Aproape să nu te mai recunosc.”, „Cât pe ce să pierdtrenul.”; • Conjuncția precede, în limbajul popular mai ales, în stilul conversației, propoziții independente: „Că repede ai
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
farmec astei liniști.” (M. Eminescu) În sistemul limbii, interjecțiile se constituie într-o clasă distinctă prin: 1. esența lor (dată de raportul expresie - sens), 2. prin locul și funcția lor în actul de comunicare, 3. prin funcția lor în structura sintactică a enunțului lingvistic. 1. Semnificația interjecțiilor nu rezultă dintr-un raport intern semnificat semnificant, ci dintr-o „confundare” a celor două componente ale semnului lingvistic, înscrisă într-un proces de convenționalizare lingvistică, de diferite grade, în trecerea complexului sonor din
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
distincte în sistemul limbii și prin distincțiile de natură deictică, în raportul dintre limba orală și trecerea ei în limbajul scris, termenii numiți interjecție se pot grupa în două categorii: • interjecții (afective și volitive) • onomatopee 3. Din punct de vedere sintactic, specificul interjecției de clasă de semne lingvistice distincte în sistemul limbii se constituie în continuitatea naturii deictice (apartenența la limbajul oral) și a trăsăturii prozodice (caracterul exclamativ) și întărește deosebirea dintre cele două categorii (subclase). Caracterul exclamativ al interjecțiilor asigură
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
și aud pupăza cântând: -Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup!” (I. Creangă) Onomatopeele, cele descriptiv-narative, realizează funcția de predicat, în enunțuri marcate exclamativ: „Noi atunci am pârlit-o la fugă. Iar el, zvârr! cu o scurtătură în urma noastră.” (I. Creangă) Au aceeași poziție sintactică interjecțiile volitive, care realizează, ca și onomatopeea, funcția de predicat: „Hai în codrul cu verdeață / Und-izvoare plâng în vale.” (M. Eminescu) „Iată ce învăț eu de la dascălii mei, de la albine.” (M. Eminescu) Asimilabile prin funcția lor lingvistică (declanșează sau asigură
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
M. Eminescu) „Iată ce învăț eu de la dascălii mei, de la albine.” (M. Eminescu) Asimilabile prin funcția lor lingvistică (declanșează sau asigură desfășurarea actului de comunicare) interjecțiilor volitive, termeni de adresare precum mă, măi, bre etc. însoțesc, fără a realiza funcții sintactice, vocative: „Bună vreme, măi băiete!” (M. Eminescu) sau se întrebuințează singure, cu același rol de adresare: „-Ho, măi! ce vă este...” (I. Creangă) „-Ia tăceți, bre, răspunse Zaharia.” (I. Creangă) sau constituie enunțuri neanalizabile: „-Mă! ia ascultați!” (I. Creangă) „-Dar
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
următoare, pe la asfințit, a ajuns drumețul la straja Craiovei.” (I.L.Caragiale) în relația de interdependență, funcția de predicat: „Ș-apoi huștiuluc! și eu în știoalnă, de-a cufundul, să prind pe dracul de-un picior...” (I. Creangă) Când realizează funcția sintactică de predicat (interjecțiile volitive și onomatopeice) dezvoltă câmpuri semantico-sintactice asemenea verbului, în funcție de caracteristici antitetice: personal-impersonal, tranzitiv-intranzitiv. Prin natura lor, onomatopeele au un punct de plecare, o „cauză”, asemeni verbelor personale; ele au (sau pot avea) un subiect sintactic, de „persoana
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
realizează funcția sintactică de predicat (interjecțiile volitive și onomatopeice) dezvoltă câmpuri semantico-sintactice asemenea verbului, în funcție de caracteristici antitetice: personal-impersonal, tranzitiv-intranzitiv. Prin natura lor, onomatopeele au un punct de plecare, o „cauză”, asemeni verbelor personale; ele au (sau pot avea) un subiect sintactic, de „persoana” a III-a: Interjecția rămâne invariabilă în funcție de persoană, dar poate intra, ca predicat, în relația sintactică cu un subiect de persoana I: „Și când răcnește o dată cât ce poate, eu zvârrr! chibriturile din mână, țuști! la spatele lui
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
tranzitiv-intranzitiv. Prin natura lor, onomatopeele au un punct de plecare, o „cauză”, asemeni verbelor personale; ele au (sau pot avea) un subiect sintactic, de „persoana” a III-a: Interjecția rămâne invariabilă în funcție de persoană, dar poate intra, ca predicat, în relația sintactică cu un subiect de persoana I: „Și când răcnește o dată cât ce poate, eu zvârrr! chibriturile din mână, țuști! la spatele lui Zaharia, și-ncepem a horăi...” (I. Creangă) Interjecțiile volitive (între ele, cele prezentative, însoțitoare ale unor gesturi: iată
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cele prezentative, însoțitoare ale unor gesturi: iată, poftim, na, uite) își au ele înseși un punct de plecare în locutor; planul lor semantic, însă, nu se caracterizează prin „gramaticalizarea” acestei „origini”; în consecință, nu cer și nu admit un subiect sintactic. Specificul planului lor semantic, însă, impune, asemeni verbelor tranzitive, intrarea în relație sintactică cu un complement direct: „Dar deodat’un punct se mișcă... cel întâi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă iară el devine Tatăl.” (M. Eminescu
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
înseși un punct de plecare în locutor; planul lor semantic, însă, nu se caracterizează prin „gramaticalizarea” acestei „origini”; în consecință, nu cer și nu admit un subiect sintactic. Specificul planului lor semantic, însă, impune, asemeni verbelor tranzitive, intrarea în relație sintactică cu un complement direct: „Dar deodat’un punct se mișcă... cel întâi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă iară el devine Tatăl.” (M. Eminescu) sau cu amândouă complementele obiectuale, direct și indirect: „Harap Alb... na-ți aripa
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
preia și dezinențe de persoană și număr: haidem, haideți), poate fi determinată și de un complement sociativ: „Hai cu mine la fântână!” Mai ales onomatopeele dar și interjecțiile volitive, precum și unele interjecții afective își pot extinde câmpul semantico-sintactic prin construcții sintactice dezvoltând variante ale funcției de circumstanțial: „Dracu, neavând ce-i face, huștiuluc în iaz!” (I. Creangă) „Asemeni cel mijlociu, țuști! iute sub un chersin.” (I. Creangă) „Dacă vede ea și vede, că nu mă dau, zvârr! de vro două-trei ori
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sau adverbial (vis frumos/a visa frumos; somn bun, profund/a dormi bine, profund etc.). Această complementaritate asigură claselor lexico-gramaticale (părți de vorbire) autonomie în sistemul lexical al limbii ca unități lexicale și în structura gramaticală a textului, ca termeni sintactici. Rămân în afara acestei categorii de identitate lexico-gramaticală articolul și elementele de relație. Lipsite de conținut lexical determinabil, articolul și elementele de relație sunt lipsite și de autonomie semantică, chiar dacă elementele de relație poartă în planul lor semantic un raport special
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
își au, de altfel, originea - (cauză ® din cauza, din cauză că etc.). Aceste categorii de elemente lingvistice (unele lipsite și de autonomie fonetică - articolul hotărât enclitic) aparțin numai sistemului gramatical al limbii și au rolul de a asigura trecerea unităților lexicale în termeni sintactici, a unităților sintactice de dezvoltare inferioară în unități sintactice de dezvoltare superioară în structura morfo-sintactică a textului lingvistic. ARTICOLULTC "ARTICOLUL" Gramatica Academiei (urmată de gramaticile curente) înscrie articolul între cele zece părți de vorbire, dar îl consideră în același loc
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
altfel, originea - (cauză ® din cauza, din cauză că etc.). Aceste categorii de elemente lingvistice (unele lipsite și de autonomie fonetică - articolul hotărât enclitic) aparțin numai sistemului gramatical al limbii și au rolul de a asigura trecerea unităților lexicale în termeni sintactici, a unităților sintactice de dezvoltare inferioară în unități sintactice de dezvoltare superioară în structura morfo-sintactică a textului lingvistic. ARTICOLULTC "ARTICOLUL" Gramatica Academiei (urmată de gramaticile curente) înscrie articolul între cele zece părți de vorbire, dar îl consideră în același loc un instrument gramatical
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Aceste categorii de elemente lingvistice (unele lipsite și de autonomie fonetică - articolul hotărât enclitic) aparțin numai sistemului gramatical al limbii și au rolul de a asigura trecerea unităților lexicale în termeni sintactici, a unităților sintactice de dezvoltare inferioară în unități sintactice de dezvoltare superioară în structura morfo-sintactică a textului lingvistic. ARTICOLULTC "ARTICOLUL" Gramatica Academiei (urmată de gramaticile curente) înscrie articolul între cele zece părți de vorbire, dar îl consideră în același loc un instrument gramatical la nivelul morfologic al limbii: „Articolul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de a arăta în ce măsură obiectul denumit prin substantivul respectiv este cunoscut vorbitorului.”, „Articolul este un simplu instrument gramatical, fără sens lexical.” (I, 97) Prin aceasta, articolul este înscris, alături de „alte părți de vorbire cu rol de instrument gramatical”, la nivel sintactic: prepoziția și conjuncția, de care se deosebește prin funcția lui morfologică: „... el exprimă gradul în care vorbitorii individualizează obiectele despre care se vorbește.” Clasa restrânsă a articolului este interpretată prin cele patru subclase: 1. articolul hotărât (propriu-zis): Formează corp comun
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
ca două părți de vorbire (unități lexico-gramaticale) distincte. Lipsite de conținut și autonomie lexicală, „cuvintele” numite prepoziții și conjuncții fac parte din vocabularul limbii (nu și din sistemul lexical) prin autonomia lor fonetică orientată de un tip specific (de esență sintactică) de unitate semantică. Prin rolul lor în structura enunțului sintactic, prepozițiile și conjuncțiile aparțin sistemului gramatical al limbii. Chiar dacă unele prepoziții și conjuncții, prin mutații în planul lor semantic funcțional, ajung să aibă funcții morfologice, de morfeme ale unor opoziții
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
conținut și autonomie lexicală, „cuvintele” numite prepoziții și conjuncții fac parte din vocabularul limbii (nu și din sistemul lexical) prin autonomia lor fonetică orientată de un tip specific (de esență sintactică) de unitate semantică. Prin rolul lor în structura enunțului sintactic, prepozițiile și conjuncțiile aparțin sistemului gramatical al limbii. Chiar dacă unele prepoziții și conjuncții, prin mutații în planul lor semantic funcțional, ajung să aibă funcții morfologice, de morfeme ale unor opoziții categoriale, funcția esențială, definitorie a clasei (claselor) se desfășoară la
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]