2,898 matches
-
Covoarele de stele din mioritic plai, Mă însoțesc adesea pe șerpuiri de munte Și parcă-ntreg trecutul, m-așteaptă cu alai, De inima uimită se-oprește, să-l asculte... În palma de țărână pe care o călcăm, Ce-a supt atâta sânge din acte de jertfire, Noi, încercăm adesea ca să îmbălsămăm Clipita care moare, spre-o altă împlinire... Din miile de praguri ai anilor
COVOARE DE STELE by Ioan Știfii () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83766_a_85091]
-
rezultatul pozitiv este conștientizat abia după o anume perioadă de timp (se poate ca pe moment să considerăm că am luat o decizie eronată și am acționat greșit și toate circumstanțele să arate asta, dar după un timp să rămânem uimiți cât de bine s-au rezolvat toate datorită acelei decizii). Deci subconștientul nu caută o rezolvare de moment ci se ocupă de cele mai multe ori cu găsirea unei soluții menite să ne ajute să evoluăm spiritual și a cărei efecte se
Călătoria în afara corpului fizic by Mihai Moisoiu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/508_a_774]
-
învățămînt. Odată însă s-a făcut de pomină cu aceste mici și nevinovate inspecții pseudo-didactice ale lui. A nimerit la clasa a VIl-a reală, tocmai la o teză de Matematici. A deschis ușa încet și... deodată a încremenit, mustăcind uimit și enervat. S-a uitat sever la profesor, acesta stătea pe catedră liniștit și privea pe deasupra băncilor. A mai privit încă o dată la elevii care, imperturbabili, își vedeau de lucrare înainte: deschideau niște cărți ce le aveau pe masă, se
Cișmigiu Comp by Grigore Băjenaru [Corola-publishinghouse/Imaginative/295561_a_296890]
-
cum spui tu, simțul replicii. - Poate că ai dreptate. Dar acum nu prea e timp de replici. - Fiindcă nici eu și nici Erina nu apucăm să te vedem prea des, am să-ți comunic decizia noastră. Căpitanul făcu o figură uimită, dar se abținu să răspundă. - Vom rămâne aici. Dacă vom pierde bătălia, ne vom retrage Împreună cu tine și cu voievodul. Dacă vom câștiga, te așteaptă lucruri grave. Vei avea hotărâri de luat. De astă dată, căpitanul izbucni În râs. Dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
țopăia pe coridoarele palatului din Kyoto cu ani În urmă. - Precum soarele, precum luna, precum apa, precum aurul, fii limpede și strălucitor și oglindește ceea ce se află În inima ta! spuse o voce bărbătească, În spatele lui Ștefănel. Tânărul se Întoarse uimit și văzu un călugăr chinez aproape de aceeași vârstă, ras În cap, care Îl privea cu o veselie inexplicabilă. - Asta scrie pe rama oglinzii, spuse călugărul. Văd că citeai de multă vreme. E o oglindă japoneză. O kagami. Dar același lucru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
caut de două săptămâni. Nu te-am putut recunoaște În forfota asta. Dar știam că nu puteai fi mai departe de Xi’an, fiindcă drumurile sunt Înzăpezite la nord de munții Himalaya. - Mă cauți de două săptămâni? ridică sprânceana Ștefănel, uimit. Știi cine sunt? - Nu. Dar știu alte lucruri. - Ce fel de lucruri? - Știu că ești așteptat la templul Shaolin. Ceea ce Înseamnă că ești o persoană de mare valoare, inițiată În secretele artelor marțiale și ale budhismului. „Va fi o iarnă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
pe negustorii indicați de ciudatul necunoscut, cu ochi albaștri și trăsături europene. În jurul lui Ștefănel se strânseră doisprezece negustori. - Voi, spuse tânărul, negustorii de oglinzi, sunteți de acord să apărați acest târg cu oglinzile voastre? - Dacă ne spuneți cum... murmură, uimit, unul din negustori. - Nu există realitate, spuse Ștefănel privindu-l pe călugăr. Există doar aparențe. Aparențele Înșeală. Aparențele sunt simple oglinzi. Călugărul Îl urmărea Încordat. Începea să Înțeleagă planul, care i se părea absolut nebunesc. - Oglinzile cele mari, Înșirate În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
cana cu vin. Pari tristă... - Nimic... murmură tânăra. Poate așteptarea... Căpitanul nu spuse nimic. În cameră se lăsă tăcerea, o altfel de tăcere decât cea de dinaintea sosirii lui. Și, Într-un târziu, Erina șopti: - Nu mai pot... Oană așteptă continuarea, uimit. - Ce ai făcut acolo, la Vaslui, a fost o nebunie... Am crezut că te pierd. Viața asta, mereu pe tăișul sabiei, e insuportabilă... - Da, spuse Oană, am riscat, dar am reușit să-i țin În loc și să-i elimin. - Ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
albă, și o tunică de catifea de un verde Închis. - Este, dar... - Dar? Hai, Pietro, nu mă fierbe! E cu măria sa? - Mai rău... - Mai rău? Aud zgomot de săbii! - Păi asta e... se bate cu Alexandru! - Ce face?! exclamă Erina, uimită. Lasă-mă să văd! Ușa se deschise din nou, dar nici unul din cei doi luptători nu se Întoarse să vadă cine e. Alexandru se afla În mijlocul unei combinații rapide de lovituri directe, parate calm de tatăl său, care nu Îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
care căzu din șa aproape fără răsuflare. Lovi apoi În stânga, dar celălalt luptător pară cu garda sabiei. Forța loviturii fusese, totuși, suficient de mare ca să rupă sabia la o palmă mai sus de mâner. - Cinci... murmură Vasile al lui Scatoalcă, uimit. Ceilalți cinci Apărători Îl Încercuiră. Tânărul nu mai Încercă să scape, ci atacă primul, cu ambele buzdugane. Săbiile se loveau de fierul lor aspru, scoțând scântei. Dar diferența de forțe era prea mare. Una din lame Îi atinse platoșa, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
atac. Era o desfășurare de forțe impresionantă. Cinci mii de ieniceri porniră În aceeași secundă atacul pedestru, În careuri deschise de sulițași și protejate de scuturi. Mihaloglu arunca totul În joc. Și chiar mai mult decât totul. Angelo văzu, ușor uimit, că aproximativ patru sute de ieniceri din aripa dreaptă ies din formație și Încalecă pe caii care mai putuseră fi recuperați după Înfrângerea primului val de spahii. O mișcare inteligentă, care schimba datele din teren. Exista, acum, o forță de intervenție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
reluă Amir, netulburat. Ai Încălcat Yassa, legea strămoșilor mei și ai tăi, legea războinicilor Asiei... Ai torturat un prizonier de război. Ai capturat un om fără apărare. Ți-ai asmuțit arcașii Împotriva unui mare luptător al neamului său... Sub privirile uimite ale Apărătorilor, războinicii Bordjighin făcură un cerc În jurul celui pe care căpetenia lor Îl acuzase de cele mai grave crime pe care le cunoșteau oamenii stepelor. Noaptea se lăsase, grea de neliniști și de răzbunări, asupra Balcanilor. La semnul lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
Pune șaua pe calul cel negru. - Dar, căpitane... domnița Erina a poruncit să mă duc degrabă să o anunț când te trezești domnia ta! Iar de călărit... - Pe calul negru, am spus! Și iute, căci timp nu avem! Mitruț se retrase uimit, căci era prima oară când căpitanul Îi vorbea cu glasul acela. Era glasul lui de demult, când se pregătea de plecare sau când o umbră neștiută de cei din jur se așternea asupra sufletului său. Cu toate acestea, stăpânul lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
direcția de Înaintare Hârlău. Ce-ți spune asta? - Invazie din două părți, răspunse spătarul. Un front prea mare ca să poată fi oprit pe toată Întinderea lui. - Așa pare. Dar nu e invazie și nu e front. Spătarul Îl privi ușor uimit. - Au lăsat În urmă cetatea Soroca, nu se Îndreaptă mai spre nord, ca să cucerească cetatea Hotinului, nu riscă o desfășurare până la cetatea Orhei. - Adică? - Nu au intenția să facă joncțiunea cu trupele lui Mahomed. Mai mult, Își lasă spatele descoperit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
Nu ești Învins, Ștefan, decât atâta vreme cât crezi că ești. Trezește-te și privește În jurul tău. - În jurul meu e pustiu. În jurul meu sunt dușmanii. Care mă caută zi și noapte, pe cărările codrilor. - Mai privește o dată. Ștefan ridică ochii spre călugăr, uimit. Nu Înțelesese ce voia să spună. La ce să privească? - Spune-mi ce vezi cu ochii tăi, voievodule. - Văd un om sfânt. O chilie de lemn. Icoana Mântuitorului. Icoana Sfintei Fecioare. - Mai departe. - Afară, un om care mă așteaptă. - Credincios
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
de sudoare și de sânge, al primei bătălii. Dar ei, vânătorii domnești, erau elita cavaleriei moldovene. Ei, și nu altcineva, trebuiau să arate că turcii puteau fi Învinși. Lângă linia vânătorilor se auzi un tropot ușor. Comisul Jurj Întoarse privirile, uimit. - Măria ta... Călăreții Întoarseră și ei capetele. Într-adevăr, Ștefan plecase de la postul de comandă din centrul oștirii și venise printre ei. În jurul lui se vedeau mantiile albe ale Apărătorilor. - Vitejilor... spuse Ștefan, fără să ridice vocea, ca și cum ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
Ordinului scutului și spadei În șarja lor nebună de salvare a lui Alexandru. În urma lor porniră și călăreții din centrul armatei moldovene, cu poruncă să oprească grupul masiv de spahii care se ivise În față. Pe culmea dealului, Ștefan privi uimit cerul. Era senin. Nu venea furtuna. Dar văzduhul parcă Înnebunise. Ștefănel se ridică. Forța magică pe care o deprinsese la nivelul de Ninja jonin Își făcea efectul. Mișcase straturile de aer, așa cum făcuse cu multă vreme Yamabushi. Deasupra pădurii era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
Semnificația lui era clară. Întregul detașament al Apărătorilor intră sub comanda directă a căpitanului Oană. - Tata... murmură Ștefănel, privind parcă spre sine Însuși și Încercând să treacă momente la care se gândise ani de-a rândul. - Cunoști semnalele noastre? Întrebă, uimit, Pietro. Tânărul luptător nu răspunse. Îl privi pe Alexandru, parcă flămând de timp, de viață, de propria lui viață furată de furia istoriei. Alexandru nu avu replică. Era copleșit de tot ce se Întâmplă. - Tata... repetă, parcă pentru el, Ștefănel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
de mânie și reinstaura pacea. Dar gestul Marelui Maestru Întârzia. Bătrânul Uzjun privi În ochii lui. Și Înțelese. Dar continuă să aștepte. Instinctiv, mâna lui dreaptă prinse mânerul iataganului. Știa. Andà nu va urma tradiția iertării. Alexandru privi și el, uimit, transformarea fratelui său. Portretul nu mai era același. Era din ce În ce mai dur. Fără expresie. Fără trăsături. Galopul achingiilor se apropia. Sus, departe, călărimile Moldovei intrau În dispozitivul ordonat de căpitanul Oană. O clipă se auzi doar foșnetul vântului prin păduri. Apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
de trupele otomane, Întregul comerț s-a oprit. O singură siluetă de corabie dispare, fantomatică, spre vărsarea fluviului În Marea Neagră. Ca să mă aflu În treabă, Întreb câțiva pescari care acostează ce corabie e aceea. Mă privesc cu un aer ușor uimit. E o corabie celebră, o legendă a corăbiilor de pe Dunăre și Marea Neagră. Corabia care a ajuns la Istanbul cu un detașament de Apărători și a reușit să scape de acolo În plină bătălie navală. Corabia comandată de cel mai bun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
căpitanul. - Da, reluă Pietro, am un răvaș de la comandantul Angelo și o vorbă de la măria sa. - Răvașul! Pietro Îl Întinse, iar căpitanul citi fără mirare și spuse: - Răspunsul Îl va da Ștefănel. Eu Îl vreau lângă mine. Ștefănel ridică ochii, ușor uimit. - Angelo te invită la Veneția pentru o discuție și un test. - Nu Înțeleg... - E bătrân și deține comanda Apărătorilor de treizeci și șapte de ani. Vrea ca viitorul comandant să fii tu. În bucătărie se lăsă liniștea. Vestea ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
făcute de Mika-Le. Așadar, vestibulul era, în adevăr, pădurea acelui Puck, cu părul ca o iască neagră și ochii aurii, pali ca monedele fără efigie, cu luciul șters ca un abur... Mini - Așa e când înnădești casa, uită la ea uimit și dete din umeri. Revăzu din ce în ce mai bine în minte pe Mika-Le. Nu era frumoasă, nu era urâtă. Nu exista decât dacă ceva sau cineva ți-o aducea dinaintea privirei, atunci chipul cam veșted, cu tenul sarbăd, se impunea atenției prin
Fecioarele despletite by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937]
-
spre ușa lui Rim. - Birjarul, duduie! Birjarul! șopti cu mâna făcută pâlnie la gură. Ochii lui Mini se măreau din ce în ce! - Care birjar? . . . - Al matale . Cică mai sade? . . . - Ce? Vrei să pleci? întrebă Lina. - Mai stau! declară Mini uimită. Dar l-am uitat! mărturisi încet, confuză, ca și cum era o vină de care se temea, nu o neglijență care o costa. Ca și cum avea o a doua conștiință superioară, către care nu vrea să dea greș . Rămase descumpănită. Nory o privea
Fecioarele despletite by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937]
-
un strat superior al vieței, era starea aceea când ea, Mini, nu mai era glorios înglobată în substanța ultimului strat luminos, ci era un atom plăpând, desprins din el, în preajma unei lumini noi, care abia se întrevedea. Atunci, ușoară, plutitoare, uimită, sta ca un fulg în pragul unei ferestre, privind spre un început al cunoașterei. Cu o desfătare leneșă, Mini își isprăvise baia. Lăsă din mâini buretele mare, privindu-1 cu un surâs. Nimic din substanța minunată a naturei nu e străin
Fecioarele despletite by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937]
-
am mai râs atunci, continuă cerșetorul. Pran încuviințează. I se pare că omul are chef de vorbă, așa că se hotărăște să-i adreseze întrebarea care-l chinuie de câtva timp. — Nu cumva ai un pic de mâncare? Cerșetorul îl privește uimit, apoi începe să rostească o rugăciune. Pran consideră că acesta este răspunsul, probabil nu are nimic de mâncare. Și atunci, cum să fac să găsesc ceva de mâncare? întreabă el. Cerșetorul râde atât de tare, încât trecătorii se întorc să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]