16,454 matches
-
Ellis nu e un personaj al cărții, iar până acum atacatorul pare interesat doar de depistarea acelor persoane cu nume și identități similare personajelor fictive. Pauză. Nu sunteți un personaj fictiv, nu-i așa, domnule Ellis? Kimball era conștient că zâmbetul său nu mă liniștea și se lăsă păgubaș. Da, înțeleg de ce sunteți atât de alarmat, dar noi suntem convinși că în acest moment n-aveți de ce să vă temeți. Totuși, dacă vreți să dormiți liniștit, vă putem oferi protecția poliției
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
încerc s-o sun din nou pe Aimee Light, ușa s-a deschis brusc și Jayne m-a condus sus în timp ce ce-mi șoptea nu știu ce în drum spre dormitorul principal, pe lângă aplicele care pâlpâiau, și mi-am dat seama după zâmbetul ei catifelat că aștepta ceva de la mine, un fel de promisiune. Am simțit aceeași pornire, dar nu i-am putut da curs - era prea târziu. Era de dorit să-mi văd propria reflexie în ea, însă pur și simplu nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
Urmează un dialog pe care l-am scris pentru scena din dormitor din noaptea aceea, dar pe care Jayne a refuzat s-o joace, rescriind-o. - Cu ce să mă îmbrac? am întrebat. După o pauză lungă. - Cred că un zâmbet ar fi suficient. - Adică aș putea merge nud ca un idiot hlizit? Murmur, aproape inaudibil: - Tot ce trebuie să faci e să dai din cap și să zâmbești vreo zece minute în fața profesorilor și să faci cunoștință cu directorul. Poți
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
la mine, se duse direct la computer și apăsă pe o tastă ștergând fața (acum eram sigur) lui Maer Cohen. Și când Robby se întoarse spre mine, ochii lui erau luminoși și alerți, iar eu într-atât de dezarmat de zâmbetul lui, încât aproape că am ieșit din cameră. Am dat să zâmbesc, dar atunci am realizat: băiatul juca teatru. Voia să-mi distragă atenția de la ceea ce apăruse pe monitor, iar acum juca teatru. Orice urmă a acelui strigăt „Te urăsc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
abia începeau să se trezească. Blândețea neutră a exteriorului contrasta cu ceea ce zăcea înăuntru și n-avea nici un sens să mă întorc, deși am simțit ceva care mă atrăgea într-acolo, un soi de forță care mă împingea să reintru. Zâmbetul liniștitor nu mai avea nici o putere. Eram din plastic. Totul era drapat. Obiectivitatea, faptele, informațiile concrete - acestea erau de-abia schițate. Încă nu se lega nimic, astfel încât mintea se apăra, iar evidența era restructurată, exact ceea ce încercam să fac în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
dimineață de 4 noiembrie, însă trebuia să înțeleg cum ajunsesem în acest moment - și de ce mă aflam aici - pentru a gusta cu plăcere din această uimire.) Robby se încruntă la ceva ce îi spusese Jayne apoi o privi cu un zâmbet șiret, dar când ea ieși din bucătărie, zâmbetul se stinse și atunci m-am ridicat un pic de pe scaun (pentru că fusese reproducerea unui zâmbet, nu unul autentic), iar fața lui s-a simplificat. Se uită vreme îndelungată la podea, apoi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
cum ajunsesem în acest moment - și de ce mă aflam aici - pentru a gusta cu plăcere din această uimire.) Robby se încruntă la ceva ce îi spusese Jayne apoi o privi cu un zâmbet șiret, dar când ea ieși din bucătărie, zâmbetul se stinse și atunci m-am ridicat un pic de pe scaun (pentru că fusese reproducerea unui zâmbet, nu unul autentic), iar fața lui s-a simplificat. Se uită vreme îndelungată la podea, apoi raționaliză ceva - îi căzuse fisa - și își văzu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
această uimire.) Robby se încruntă la ceva ce îi spusese Jayne apoi o privi cu un zâmbet șiret, dar când ea ieși din bucătărie, zâmbetul se stinse și atunci m-am ridicat un pic de pe scaun (pentru că fusese reproducerea unui zâmbet, nu unul autentic), iar fața lui s-a simplificat. Se uită vreme îndelungată la podea, apoi raționaliză ceva - îi căzuse fisa - și își văzu de treabă. Nu era loc pentru mine în lumea sau casa asta. O știam. De ce să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
prea obosit și prea distras pentru a o lua razna. Venise timpul să mă concentrez asupra acestei seri. Și pentru că eram foarte atent, ceva s-a destins în timp ce treceam prin parcare. Am făcut o glumă care i-a furat un zâmbet, apoi am râs amândoi la o altă glumă. M-a luat de mână în timp ce ne apropiam de clădire și în mine renăscuse speranța când intram în cabinetul Dr. Faheida, iar Jayne și cu mine ne-am așezat în fotoliile negre
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
capul și nu-și ridică privirea vreme îndelungată. - Te porți de parcă ar veni sfârșitul lumii, am zis încet. Ospătarul ne aduse băuturile. Pretinse că o recunoștea doar acum pe Jayne și îi zâmbi generos. Ea încuviință și îi întoarse un zâmbet trist. Ne-a avertizat că bucătăria se va închide curând, dar nu l-am băgat în seamă. Am observat că oamenii plecau de la bar. Se crease un fel de vârtej în mijlocul restaurantului. După ce Jayne și băut vinul îmi dădu drumul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
ceva ce i-ar putea ajuta pe alții... - Tată, nu-i ce crezi tu. Își dădu ochii peste cap. Asta-i tot ce te îngrijorează? - Cum adică nu-i ce cred eu, Robby? Robby se întoarse spre mine și, un zâmbet fluturându-i pe buze, zise: - E numai un joc, tată. Un joc idiot. Mi-a luat mult timp să cântăresc dacă spunea adevărul sau era o altă minciună. - Ce joc? am întrebat. - Băieții dispăruți. Dădu din cap. Părea ușurat și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
nu mai era travaliul său să mă transforme într-unul. Bineînțeles, gândeam eu, ne iubisem dintotdeauna. De ce-ai simțit așa în acea după-amiază din noiembrie? mă va întreba scriitorul într-un târziu. Pentru că nu exista pic de trădare în zâmbetul care inundase fața fiului meu. Dar nu îți erau ochii încețoșați de lacrimi? Aveai certitudinea că surprinzi situația obiectiv? Sau nu era decât ceva ce doreai cu orice preț să crezi că așa este? Nu ți-ai dat seama că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
cam trei ore de somn fără vise și cum m-am clătinat puțin când am intrat în camera de zi doar în boxeri și tricoul alb pătat cu câteva picături de vin roșu am încercat să le zâmbesc copiilor, dar zâmbetul și întrebarea de control „Hei, cum merge în dimineața asta?“ au apărut absurde: Robby arăta relaxat și Sarah avea o față lipsită de orice expresie - până când mi-au văzut amândoi vânătaia. Marta a remarcat că era mai mare - iar amintirile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
-o, domnule Ellis. Era Miller, ținându-se de DCE de parcă l-ar fi ghidat undeva. ... cum eram noi altădată... Camera de zi deveni instantaneu fierbinte. Era o seră, iar mireasma Pacificului se insinuă treptat în umezeala aerului. ...fotografii înșiruite de zâmbete trecute... Brusc, de sus: - A apărut ceva aici, strigă Sam. Tocmai s-a materializat. Pauză. Bob, m-ai auzit? ...zâmbete dăruite unul altuia de... - Ce e? strigă Miller. Vocea lui Sam, mai puțin entuziasmată: - E, hm...are o formă umană
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
de zi deveni instantaneu fierbinte. Era o seră, iar mireasma Pacificului se insinuă treptat în umezeala aerului. ...fotografii înșiruite de zâmbete trecute... Brusc, de sus: - A apărut ceva aici, strigă Sam. Tocmai s-a materializat. Pauză. Bob, m-ai auzit? ...zâmbete dăruite unul altuia de... - Ce e? strigă Miller. Vocea lui Sam, mai puțin entuziasmată: - E, hm...are o formă umană...scheletică...tocmai a ieșit din camera fetiței... De fapt, mă informă scriitorul, Sam se înșela. A ieșit din camera lui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
din Empire State Building. Mi-am cerut iertare pentru că întârziasem. Scuza mea: „N-am intrat niciodată în Empire State Building înainte.“ O pauză importantă păru să umple încăperea după ce am invocat acest lucru. S-au întins mâini, s-au forțat zâmbete. Era greu pentru mine să rămân treaz din cauza heroinei pe care mi-o administram zilnic. Ca printr-un soi de ecou cameral am auzit pe cineva spunând că din moment ce nu existase un acord prenupțial, putea oare ca acest lucru să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
să privesc înapoi și fără să-mi iau rămas bun și m-am pomenit stând în bătaia soarelui descheindu-mă la cravată și valetul din parcare mi-a adus lângă bordură acel 450 SL de culoare crem. Am schițat un zâmbet pe jumătate față de această amintire, gândindu-mă că aș fi putut tolera răul pe care un tată îl poate provoca unui fiu. N-am mai vorbit cu el după aceea. Asta se întâmpla în martie 1992, iar el a murit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
mai sunt pierdut. Am vrut încă o șansă, dar îmi era prea rușine să-i aud răspunsul. Totuși, l-am rugat. - Robby, m-am înecat, cu fața leoarcă. Te rog întoarce-te. Însă tot ce-a văzut el a fost zâmbetul înflorit al acceptării. Era acum afară, privindu-mă prin geam pentru ultima oară. Se uita la povestirea asta cu afecțiune. Mi-am dat seama că fiul meu îmi lăsase un desen: un peisaj lunar. Era atât de detaliat încât a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
îmbrăcând totul cu o peliculă fină, apoi fulgii de cenușă se aprinseră într-o prismă dând naștere unor matrice și forme reflectându-i pe bărbații și pe femeile care îi creaseră pe el, pe mine și pe Robby. Plutiră peste zâmbetul matern și umbriră mâna întinsă a unei surori și trecu peste toate lucrurile pe care ai fi vrut să le împărtășești cu ceilalți. Vreau să-ți arăt ceva, șoptiră fulgii de cenușă. Le priveai cum continuau să se înalțe dansând
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
ne ferim să relatăm, amândoi, despre aceleași lucruri. Am urmărit evoluția alor noștri din sală. În asistență - multe doamne de vârstă respectabilă, coborâte parcă din niște viniete de la începutul secolului: fețe destinse, lornioane, pene de struț la pălărie. În „prezidiu” - zâmbetul cât toată fața al directorului Institutului Italian, rezonând cu subtilitate la vocabulele românești. A fost o bună ocazie de a mai afla și unele „trucuri” ale meseriei. Nicolae Prelipceanu, de pildă, mi-a spus, înainte de a urca pe scenă, că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
avantajat este scriitorul (apolitic, firește). Soljenițîn, de pildă, căruia pușcăria nu i-a sporit valoarea literară a operei, în schimb Șukșin, deși scria la bucătărie, a lăsat o proză memorabilă. Băiatul e în plină derută axiologică. Declarațiile sale nostalgic-agresive trezesc zâmbetele celorlalți vorbitori. Încet-încet, colegii noștri de tren se „developează”. Rușii rămân incorigibili. Degeaba mai circulă prin Occident. Fundamental, n-au înțeles nimic din semnificațiile anului 1989, iar dacă înțeleg, nu acceptă, pentru că, nu-i așa,?, Rusia are un destin aparte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
ucraineni care asistau la ședință. Aceștia i-au replicat, deloc politicos, în limba rusă, s-au ridicat și au părăsit demonstrativ sala. Moderatorul spaniol, care până în acel moment al dezbaterii comentase cu mult aplomb orice intervenție, a urmărit cu un zâmbet înțelegător cele întâmplate. Noroc că Varlamov era ultimul pe lista vorbitorilor... VITALIE CIOBANU: Drama dublei identități - iată un subiect la fel de permeabil pentru un neamț originar din Banat și pentru un român basarabean. Un alt subiect: colaboraționismul intelectual în țările comuniste
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
la repezeală, cu ochii pe ceas. Nu într-atât încât să devină o obsesie, deocamdată. Nu știu cum va fi mai încolo, ne așteaptă alte 17 orașe, cu tot atâtea îmbarcări și împachetări febrile. Totul fiind sub supraveghere - o supraveghere senină, cu zâmbetul pe buze -, ne abandonăm staffului german, care nu va uita, desigur, să dea semnalul de plecare. Afară se lasă frig și începe să plouă mărunt - o schimbare de vreme care pare să anunțe și o schimbare de registru emotiv: vom
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
deosebit, prostioare vulgare. Ea râde după fiecare propoziție, automat” - mi-a răspuns Richard, fixându-mă cu privirea lui imperturbabilă. Situația e de un comic irezistibil. Abia îmi stăpânesc hohotele de râs, mai ales că Richard nu schițează nici o urmă de zâmbet. E calm și detașat ca întotdeauna. Alte două personaje de care mă feresc sunt un albanez și un grec, care fumează aproape non-stop: în vagon, pe peron, în autobuz, la recepția hotelului, la restaurant etc. I-am numit, răzbunându-mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
Leonardo în această cutie de sticlă. Peretele translucid are o nuanță gri și creează un efect prismatic, mărind ușor dimensiunile naturale ale tabloului, spre beneficiul celor care îl privesc. O „denaturare” atent calculată. Ce gânduri poți avea în fața mirabilei pânze? Zâmbetul Artei adresat timpurilor perisabile, șirurilor de oameni care încremenesc o clipă în fața sa, înainte de a dispărea în neant... Mona Lisa este unul dintre acele câteva lucruri ale geniului uman pe care dacă le-ai văzut, ești îndreptățit să spui că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]