16,454 matches
-
inteligente în legătură cu extremiștii de dreapta din guvernul de la Viena. Singurul lucru care m-a deranjat a fost că nimeni nu a amintit despre pericolul roșu din Europa de Est.” Abia am pronunțat aceste cuvinte, că amicului meu de la RFI îi piere invariabilul zâmbet de pe față și-mi întoarce spatele, fără nici o formalitate. Dumnezeule, ce e cu oamenii ăștia? Reacționează din reflex, ca la rostirea unei parole magice. Părăsesc Parisul cu o impresie dezagreabilă. Franța rămâne înfofolită într-o pătură stângistă, în pofida dispariției comunismului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
sala de mese”. Răsună câteva replici prietenești, pe un fond nervos, de nerăbdare macerată... Odată așezat la masă, constat că prețurile sunt destul de mari - arunci 10 mărci pentru nimic, dar nu ai altă soluție. Doamna care ia comenzile are un zâmbet afișat, te ascultă răbdătoare și oarecum gânditoare - se vede că traduce în minte din engleză în germană, zice ja! - semn că înțelege, se îndepărtează cu un mers de păpușă calculată (e supraponderală) și te lasă să aștepți. Și chiar aștepți
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
se potrivească. N-am mai văzut ca o orchestră militară să interpreteze cântece patriotice și revoluționare într-o biserică.“ Felicitas Hoppe e atât de surprinsă de ceea ce vede, încât s-a închis în sine, aproape că nu vorbește deloc, iar zâmbetul ei e încolțit de o tristețe abia reținută. Corinne Desarzens, scriitoarea din Elveția, care a studiat limba rusă, pare, deocamdată, mai optimistă și încearcă să citească peisajul din Kaliningrad printr-o grilă a absurdului. Relatează cu multă ironie o scenă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
aproape absolut, care nu-i putea supăra cu distanța lui ostentativă față de anumite tradiții sau cutume ale locului: le repudiam organic prin ceea ce eram, și ei înțelegeau asta. Alte detalii de la Biblioteca Nekrasov, picurate ca ceara topită pe dosul palmei: zâmbetul fals al directoarei, care ne îndemna insistent să semnăm la sfârșitul întâlnirii un manifest împotriva „extremismului și terorismului internațional”, asigurându-ne că nu e nimic politic în acest gest (adică nici o aluzie la Cecenia). „Bardul” cântăreț - un neamț rus, de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
atitudini diferite din partea trupelor de ocupație. În prima secvență, un localnic oferă, la schimb, unui militar american, așezat într-un Land Rover decapotat, un aparat fotografic contra unor pachete de țigări. Neamțul descrie calitățile aparatului său (indiscutabil performant!) cu un zâmbet întins pe toată fața. Reacția americanului nu o putem vedea - e în profil, mai mult cu spatele, și poartă nelipsiții ochelari de soare -, dar o putem intui. Un grup de localnici urmărește tranzacția în proximitatea celor doi, afișând o expresie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
ieri, de la Casa „Jean Monnet“. Nu știu dacă au vreo legătură cu literatura, dar par foarte hotărâți să nu rateze nici unul dintre evenimentele finale ale Literatur Express-ului. Par interesați de identitatea mea și încearcă să mă descoasă. Cu toate zâmbetele lor prietenești (indivizii sunt destul de spilcuiți), simt din partea lor, în această comunicare, o abordare profesională implicită și încerc să mă îndepărtez, pretextând o întâlnire urgentă cu niște prieteni germani. Cei doi par dezamăgiți că discuția noastră se încheie prea repede
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
mergi, te izbești de amprentele unei comunități victimizate. Una dintre puținele perle ale sale este mormântul filozofului Immanuel Kant, al cărui sicriu a fost zidit în peretele unei biserici ruinate. Kaliningrad este orașul unei existențe mortificate, unde nu vezi un zâmbet sau o privire visătoare. Am jubilat realmente în sinea mea când trenul nostru a părăsit acel loc, în care viitorul este absent, în schimb te agresează din toate părțile un trecut tragic. - Cum ai văzut Europa, ca identitate culturală, înainte de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
meu, Silviu Dumitrescu, duminecile urcam dealul Patriarhiei să ascult în primul rând corul unde cântau soliști ai Operei române, primeam nu rareori vizita vreunei domnișoare, căreia îi citeam ore întregi din Minulescu sau Arghezi, și ele mă ascultau cu un zâmbet fals sfios pe buze, nu rareori mă trezeam citind singur în camera rămasă goală, deoarece se pare că exageram cu „introducerile”, cu „preludiile”. Eram atras de frumosul feminin, dar poza de cuceritor, de playboy, din reală, devenea falsă, se transforma
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
care îi descopeream cu imense delicii și orgolii, uitam pur și simplu continuarea jocului galanteriei, fixat deodată strâns și implacabil de gheara patosului pentru literatură. O carieră visată și, probabil, nu puțini au fost cei cărora le-am stârnit un zâmbet de compătimire observând cu ușurință disproporția jenantă între „starea mea socială” și visurile mele de puber întârziat. Țin minte, vreo doi ani am trăit cu Mica Cucu, cântăreață într-un cor profesionist, ba am și locuit la ea, în blocul
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
socială” ce nu rareori se masca într-un sarcasm grevat de note cinice, un cinism pozat, e drept, dar care, în timp, va prinde o anume detașare agresivă. Detașare persiflantă, rece, pe care Nichita, abil, „bun”, o accepta cu un zâmbet cald, mieros, extrem de fermecător, ca o acoladă între bărbați, impregnată de o tulburătoare feminitate; eu însă, „inabil”, cu o fire mai colțuroasă, „provincială” cu siguranță, aplicând când trebuie și când nu unele principii morale sau de conduită, ceea ce se cheamă
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
am întors fața către prietenul meu care mă privea fix cu acea atenție încordată cu care vrei să surprinzi un secret. „Ai dreptate, acum, în mine, se vede până la fund!”, i-am spus și el mi-a zâmbit cu acele zâmbete isusiace ale lui din tinerețe, când își pierdea fulgerător sexul și devenea unul din acele personaje fascinante și hermafrodite, supraumane, dezlipite din uleiurile maeștrilor Renașterii, un Ioan Botezătorul uimit că Noul Învățător, noul Rabbi vine la el să-i ceară
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
literă și că am împrăștiat texte din care s-au hrănit și au prins speranță, încă o dată, sute și sute de mii de cetățeni, închiși ca și noi în cercul blestemat al politicii „marilor puteri” și trebuie să explicăm, cu zâmbete jenate, evident „vinovate”, ultima și cea mai minusculă pată de noroi de pe armura noastră, improvizată, oho, și încă cum! Să justificăm chiar și petele de sânge pe care unii le arată cu degetul ca fiind, bineînțeles, „suspecte”, cele mai mici
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
umerii Externelor în acei ani în care, e drept, Maurer mai avea un cuvânt de spus. La masa de seară, unde trona tov. Mihai, prim-secretarul județului, se mai găsea un „tovărășel”, mic, rotunjor, cu manșetele veșnic motolite și cu zâmbetul afabil și continuu al cuiva ce vrea, în comerțul „cu ridicata”, să nu „supere onor clientela!”. - Cine e dânsul? l-am întrebat șoptit pe Macovescu (care, din prietenie cu Stancu, în primul rând, a fost cel ce, cu câteva luni
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
visul lui Eminescu și al ardelenilor s-a împlinit, mai iute și mai plenar decât se așteptau toți acei împătimiți de vitregiile istoriei și brutalitățile acelor „prinți”, unguri, ruși sau turci, care se plimbau prin ținuturile noastre cu un plictisit zâmbet disprețuitor pe buze, că ne-am păstrat teritoriul „visat” - în timp ce cehoslovacii și iugoslavii și l-au pierdut și fărâmițat pe al lor -, că aceste „populații”, ținute secole în obscuritatea literei și a gândului, au dat, în nici un secol, figuri comparabile
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
artă, nu se potrivesc în nici un fel cu extrem de modestele mele scrieri; ele însele șovăitoare ca gen atunci, ba proze scurte, ba piese de teatru, din fericire pierdute azi, ba însemnări jurnaliere de o banalitate și pretențiozitate care ar provoca zâmbetul oricărui licean... (Citind azi paginile de jurnal genialoide ale post-adolescentului care a fost Radu Petrescu, îmi dau încă o dată cont de „defazarea” adolescentului care eram, de „insolubila”, frizând „boala psihică”, criză în care se afla, vrând mult, vrând totul și
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
săi, lasă să transpară un anumit resentiment impregnat cu ironie la adresa domniei imaginii și a noilor staruri ale Fetva, cum ar fi El-Kardawi, din care Al-Jazeera a făcut autoritatea morală prin excelență. "Prin anii 1960, îmi spune Barbă-Albă cu un zâmbet înțepat, era o rușine să ai un radio în casă. Apoi a trebuit să ne luăm și noi un televizor. Puneam ghiozdanul copiilor în fața ecranului, ca să nu se mai uite atât. Iar acum..." Suspină. A trecut vremea când salafiștii își
Candid în Ţara Sfântă by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Memoirs/905_a_2413]
-
rolul meu. Makarios a sfârșit rău, știți prea bine, cunoașteți situația din Cipru. Dacă voi putea avea o fărâmă de influență, va fi cu atât mai bine, dar... Facem și noi ce putem: adică nimic. Preafericirea Sa temperează cu un zâmbet această falsă modestie. Zâmbim amândoi. Ușa se deschide, secretarul particular intră în vârful picioarelor și-mi arată de la distanță ceasul lui, cu un deget arătător cordial-mustrător. În anticameră, trei deputați și un ambasador. Niște ziariști își instalează camera de filmat
Candid în Ţara Sfântă by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Memoirs/905_a_2413]
-
mănăstirei, cu aceleași țârâituri cristaline. Sufragiul ghebos, frate, cu ochi ascuțiți ne poftește la un pahar de lapte. Apoi ne gândim la plecare. Portarul, fratele Costache, cel care eri ne-a întâmpinat cu plecăciuni, cu lingușiri, cu vorbe miorlăite, cu zâmbete, cu subînțelesuri, care s-a propus chiar de la primele vorbe să ne conducă peste munte la Agapia, care ne-a vândut cele zece ouă clocite, astăzi, după ce se zvârcolește în fața egumenului și a noastră, zice că ne trece cum nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
iar Ionică găsește oleacă de iarbă cosită. Ca să ne astâmpărăm foamea ne ducem la restaurantul băilor. Un portar ca la otelurile din București ne întâmpină; o muzică de la București cântă în balconul restaurantului; un chelner bucureștean grăbește spre noi, cu zâmbete; "jumări" ca la București, sardele de Lisa și măsline marinate idem, și un puiu fript tot așa; numai prețul nu-i ca la București; ci e cu mult, cu mult mai scump; pentru această puțină mâncare și pentru câteva păhărele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
într-un rând și eu îi spun: Maiorul are ghinion, pierde". Și preotul începe a râde: "Apoi așa are totdeauna ghinion. Nu câștigă niciodată." Și jocul urmează și maiorul tot schimbă hârtii și a început a zice pas cu un zâmbet dureros și tragic, chiar înainte de a cerceta cărțile. Popa Guțan strigă din când în când cu vocea-i de stentor; Botez, un guard de geniu, mic, cu o față de bufon și cu niște mustăți uriașe, bea de stinge și spune
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
înțelege ceva, căci e înduioșat de mâhnirea concentrată din ochii lui). Ba-s zdravăn, domnule locotenent. Nu vrai să te întorci acasă? Nu. De aicea mă duc înainte cu ceilalți. Înapoi nu se poate. Altul, mărunt și vioi, are un zâmbet subțire când îl ispitește doctorul: Da tu nu vrai să fii scutit? Trăiți, domnule doctor, da dumneavoastră ați fost scutit? Trenurile, lungi convoiuri nesfârșite de 40 de vagoane veneau tixite, și înlăuntru și pe vagoane. Urale și strigări și cununi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
maître. Abstinența e mai ușoară decât moderațiunea. Asmodeu e un drăcușor obișnuit să facă nu rău propriu-zis ci altfel decât oamenii. Astăzi când oamenii au lăsat uitării tot ce constituia altădată nobleța sufletească, diavolul Asmodeu se crede îndatorat, c-un zâmbet batjocoritor, să etaleze el nobleța repudiată de generația actuală. Caută alinare între mulțimile moarte de subt pământ. Slăbiciunea, boala și sărăcia nu sunt păcate. Dezolație lividă. Lung îi drumu Clujului Da-i mai lung a Dorului, Drumu Clujului se gată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
tradiționale, adică scrisă ca să fie pricepută, și pe cei dinaintea noastră, dela începutul veacurilor până astăzi, maiștrii noștri pe care ne-am deprins a-i admira. Pentru novatori literatura începe dela dânșii. Spun asta și privesc în juru-le c-un zâmbet de superioritate și de milă. Noi ceilalți, fiind proști prin definiție, nu putem pricepe asemenea minune, ș-asemenea distrugere în bloc. Și pentrucă printre novatori se găsesc și băieți buni, consimt să ne dee oarecare deslușiri ei nouă. Înțelegând întrucâtva
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
zâmbind convențional; era ofilit și avea o dantură falsă care parcă clămpănea. He-he! și eu sunt bine, a clămpănit el. Eu cred că avem să mai trăim vreo douăzeci de ani. Ce zici? Știu eu? am zis eu cu același zâmbet și fără nici o milă. El s-a dus înainte cu aceiași credință a biruinții, pe care a avut-o totdeauna. * La ora 11 în fața berăriei "Trocadero", așteptam un autobuz, când mă interpelează d. Nichifor Crainic. Am stat de vorbă o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
da' pân-atunci?... Și pe urmă?... Eu știu? La noi se cheamă că dacă a apucat a mânca lupul oaia, gata, îi bună mâncată... Da' a fi și cum spuneți dv., parcă noi ce știm?... Și ne privea c-un zâmbet ușor de durere, și cu ochii umezi, căci, după cât auzeam, din șoaptele din jur, nevasta gospodarului cu năcazul, era fata lui, și copiii cari aveau să rămâie pe drumuri, erau nepoții lui. Altă dată, tot pe vreme de iarnă, intru
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]