KorAP: Find »[drukola/base=peisaj & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...623 624 625 ...663 >

16,567 matches

Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260

ideal, deplin securizant, este așezat „sub tinda omnipotenței”, acolo unde se află tronul divinității. Dar acest spațiu-matrice este inaccesibil ca și spațiul adamian deschis În Imnul creațiunii: modele pierdute, teme, În poezie, de meditație tristă și de reverie euforică. În peisajul evului de cremene sînt, totuși, cîteva locuri care satisfac nesațiul lui Heliade și statornicește, pentru o clipă, nestatornicia, disponibilitatea lui. Am citat deja tabloul cîmpenesc din Zburătorul, cu acea senzație de vitalitate calmă, de liniște progresivă, de pace astrală ce

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
sistemului său de valori morale celula familiei, elogiază virtuțile conjugale și bucuria de a fi tată. Căminul este un loc de petrecere tihnită, de retragere fecundă: spațiul datoriei Împlinite și al unei sărbători sacre. Mai puternice literar, mai individualizate sînt peisajele celeste, mai statornică este dragostea lui Heliade pentru „aflările ingenioase”, „ființele aeriene”. În raport cu ele, demersul liric capătă o anumită precizie. Este, Întîi, o frenezie și o vinovăție: „Petreceri Înțelepte, aflări ingenioase Mintea-mi prea obosită grămadă izvodea.” O oboseală foarte

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
În mai multe registre. Cu o condiție: registrul (tema, imaginea, tonul, stilul) să aibă un anumit prestigiu literar. Luăm cazul spațiului imaginar: spațiul ocrotitor, acela ce eliberează fantezia și dezleagă limba. Fabulistul nu se oprește, nici el, la un singur peisaj, după cum nu are preferință pentru o categorie anumită de elemente din lumea materială. În mentalitatea estetică a epocii obiectele În starea lor primar materială n-au valoare poetică. Există, evident, partea lor morală (sub formă de simboluri), dar aceea rămîne

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
moravuri din Fabule. În rest, locurile comune ale romantismului. Meditația gravă (aceea din Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunei. La Tismana, Mormintele. La Drăgășani etc.) se desfășoară, de regulă, În reliefuri aspre. Ion Heliade Rădulescu și Grigore Alexandrescu, introduc peisajul alpin În poezia română. În Răsăritul lunei. La Tismana fantezia concentrează În cîteva strofe: desimea brazilor, pădurea-ntunecată, un locaș trist nelocuit (operă omenească În păragină, produs uman Întors la viața geologică), prăpăstii adînci, „pustiuri fără margini”, peșteri, stînci etc.

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
alpin În poezia română. În Răsăritul lunei. La Tismana fantezia concentrează În cîteva strofe: desimea brazilor, pădurea-ntunecată, un locaș trist nelocuit (operă omenească În păragină, produs uman Întors la viața geologică), prăpăstii adînci, „pustiuri fără margini”, peșteri, stînci etc. Peisaj compus din cărți, În stil tenebros romantic. Peisajul este completat, În Cimitirul, cu o peșteră Întunecată, simbol, evident, de ordin moral: „azil al pocăinței”. Aici locuiește o „groaznică iazmă” ce zbiară „sătănește”, alt simbol, din galeria, acum, a monștrilor cu

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Tismana fantezia concentrează În cîteva strofe: desimea brazilor, pădurea-ntunecată, un locaș trist nelocuit (operă omenească În păragină, produs uman Întors la viața geologică), prăpăstii adînci, „pustiuri fără margini”, peșteri, stînci etc. Peisaj compus din cărți, În stil tenebros romantic. Peisajul este completat, În Cimitirul, cu o peșteră Întunecată, simbol, evident, de ordin moral: „azil al pocăinței”. Aici locuiește o „groaznică iazmă” ce zbiară „sătănește”, alt simbol, din galeria, acum, a monștrilor cu care se luptă poetul În Satire. Alexandrescu manifestă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
sfîșiat. La umbră-n Întunerec, gîndirea-mi se arată, Ca tigrul În pustiuri, o jertfa așteptînd, Și prada Îi e gata... De fulger luminată, Ca valea chinuirei se vede sfngerînd.” Tudor Vianu credea că Gr. Alexandrescu „descrie o configurație, nu un peisaj”, lipsind descrierilor (În proză) elementele sensibile. CÎnd se discută acest aspect sînt citate, de regulă, două pasaje din Memorial de călătorie: unul despre Drăgășani, altul despre Tismana. O singură imagine poate fi reținută din primul: focul ce călătorea În spațiu

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
ce călătorea În spațiu și „se desfăcea În tărie”, o imagine luată, desigur, din literatură. Descrierea a doua este o schiță În proză, săracă pentru că Îi lipsește forța imaginației: ...„un glob rubinos se văzu legănîndu-se printre frunzele desfăcute de vînt...”. Peisajul este mai bine individualizat În lirica propriu-zisă. Muzica versurilor Îi dă grandoare. Confesiunea Îl particularizează. Nu este vorba, cum se va vedea, de un singur peisaj, Înțelegînd prin peisaj ceea ce Novalis numea: „un corp ideal pentru o formă de spirit

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
lipsește forța imaginației: ...„un glob rubinos se văzu legănîndu-se printre frunzele desfăcute de vînt...”. Peisajul este mai bine individualizat În lirica propriu-zisă. Muzica versurilor Îi dă grandoare. Confesiunea Îl particularizează. Nu este vorba, cum se va vedea, de un singur peisaj, Înțelegînd prin peisaj ceea ce Novalis numea: „un corp ideal pentru o formă de spirit”. Altfel zi: o opțiune În lumea materială: culoarea cerului, preferința pentru un anotimp, pentru o oră a zilei sau a nopții, atașamentul pentru o anumită formă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
un glob rubinos se văzu legănîndu-se printre frunzele desfăcute de vînt...”. Peisajul este mai bine individualizat În lirica propriu-zisă. Muzica versurilor Îi dă grandoare. Confesiunea Îl particularizează. Nu este vorba, cum se va vedea, de un singur peisaj, Înțelegînd prin peisaj ceea ce Novalis numea: „un corp ideal pentru o formă de spirit”. Altfel zi: o opțiune În lumea materială: culoarea cerului, preferința pentru un anotimp, pentru o oră a zilei sau a nopții, atașamentul pentru o anumită formă de relief etc.

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
pentru o formă de spirit”. Altfel zi: o opțiune În lumea materială: culoarea cerului, preferința pentru un anotimp, pentru o oră a zilei sau a nopții, atașamentul pentru o anumită formă de relief etc. Acestea provoacă sensibilitatea și o exprimă. Peisajul (În poemele de meditație istorică și, În o bună parte, În poeziile erotice) se constituie sub puterea magiei lunare. Pentru ca obiectele să capete măreție și Înălțare (să devină, altfel zis, obiecte lirice) trebuie să se lase peste ele privirile globului

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
mai profundă: „nopței dînd mișcare și viață (...) lumină adînci prăpăstii (...) noaptea, totul astei scene colorată de mărire” etc. Gr. Alexandrescu este, cu precădere, un poet al nocturnului, și melancolia, starea lui fundamentală, capătă un corespondent material (și o expresie) În peisajul scăldat de lumina rece a lunii. Un peisaj, un spațiu de refugiu și de meditație incitantă, insecurizantă. Căci aceasta pare a fi particularitatea spațiului poetic al lui Alexandrescu: loc de retragere, loc de provocare a istoriei, loc de incitație la

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
adînci prăpăstii (...) noaptea, totul astei scene colorată de mărire” etc. Gr. Alexandrescu este, cu precădere, un poet al nocturnului, și melancolia, starea lui fundamentală, capătă un corespondent material (și o expresie) În peisajul scăldat de lumina rece a lunii. Un peisaj, un spațiu de refugiu și de meditație incitantă, insecurizantă. Căci aceasta pare a fi particularitatea spațiului poetic al lui Alexandrescu: loc de retragere, loc de provocare a istoriei, loc de incitație la rebeliune Împotriva prezentului, loc, În fine, În care

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
alt poem (Meditație) asupra cîmpiei pierdute spre hotarele cerului: „Ce netedă cîmpie! Cum ochiul se uimește! Ce deșărt se arată, oriîncotro privești! Întinsă depărtare se pare că unește, Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești.” cu un sentiment de imensitate deșartă. Peisajul dispare repede acoperit de undele meditației triste: viața e o dramă și actul cel din urmă e moartea, perdeaua veșniciei acoperă totul etc... Discursul moral triumfă, Încă o dată, În poem. Stînca, valea, turnul, cîmpia, casa de pe muchea dealului sînt locuri

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
scurte răgazuri. Minuturi de liniște și plăcere. CÎnd minutul trece, spiritul se aruncă din nou În golurile dezamăgirii: „CÎnd tot ce e-nalt cade și cînd mărirea piere, Mărirea, Înălțarea, la ce le mai doriți?” Poemul erotic nu schimbă nici peisajul, nici ritmul discursului liric. Erosul nu intimidează prea mult pe moralist. Poezia cea mai vaporoasă are o judecată morală În interiorul ei. Față În față cu imaginea lilială a iubirii, spiritul cîrtitor al poetului Își amintește de părinții pierduți, de copilăria

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
manifestă poetul și pentru Îngeri, flori ale cerului. Acestea sînt chemate În poem pentru a da o dimensiune a perfecțiunii. O perfecțiune imaterială, o grație ce nu se vede, se presimte doar. Presimțirea (așteptarea) poate lua forme teribile, antrenînd un peisaj de Întunecimi grandioase (În Suferința). Mai Întîi locul (spațiul) așteptării: În Întuneric, sub un cer „Întărîtat” și Într-o natură zguduită de o mînie sălbatică. Este faza furioasă, devoratoare a așteptării: „La umbră-n Întunerec, gîndirea-mi se arată, Ca tigrul

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
contestația, zic, mai apare o dată, Într-un limbaj mai calm. Este contestația de după consumarea crizei erotice. O izbăvire tristă, o pace mohorîtă. Îndrăgostitul și-a regăsit „dreapta gîndire”, și-a regăsit și prospețimea simțurilor: liniștea interioară Îi permite să redescopere peisajul, obnubilat pînă acum de pasiunea nimicitoare: „La al tău zîmbet, l-a ta mînie, A mea mîhnire sau bucurie Nu pot nici crește, nici a slăbi, Crînguri stufoase, peșteri tăcute, Fără de tine Îmi sînt plăcute Și iar cu tine pot

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
amăgesc.” Poezia (Nina) din care am citat este o imitație, Însă imitația aduce elemente ce intră perfect În psihologia lui Gr. Alexandrescu. Un fapt este de observat: erosul provoacă o mai mare varietate În melancolia poetului. O varietate și de peisaj, mai coerent și mai personal aici decît În alte poeme. Motivele poeziei sale erotice le aflăm și la alții, sînt bunuri curente În literatură. Preluîndu-le, moralistul scrie un mic roman de amor, cu cîteva momente tipice pentru sensibilitatea romantică, precedînd

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
mărire și o Învăluire, Înlănțuire a obiectului atunci cînd obiectul intră În teritoriul decepției: acestea sînt ritmurile poemului, aceasta este alternanța discursului, nestatornicia poetului În statornica lui tristețe. În Epistole, satire, fabule, tensiunea dintre cele două planuri aproape că dispare. Peisajul este eliminat (afară de o critică a peisajului pastoral În Epistola către Ion CÎmpineanu), elementele sensibile rămîn ascunse, fantezia caută alte mijloace pentru a personifica o idee. Din punctul de vedere al analizei noastre, ele nu oferă prea multe șanse. Obiectul

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
atunci cînd obiectul intră În teritoriul decepției: acestea sînt ritmurile poemului, aceasta este alternanța discursului, nestatornicia poetului În statornica lui tristețe. În Epistole, satire, fabule, tensiunea dintre cele două planuri aproape că dispare. Peisajul este eliminat (afară de o critică a peisajului pastoral În Epistola către Ion CÎmpineanu), elementele sensibile rămîn ascunse, fantezia caută alte mijloace pentru a personifica o idee. Din punctul de vedere al analizei noastre, ele nu oferă prea multe șanse. Obiectul intim este o abstracțiune, spațiul securizant nu

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Însă acesta este Bolintineanu: contradicția este regula lui, nonsensul este sensul limbajului său. Violența caută În Florile Bosforului și alte versuri complicitatea diafanului. Senzualitatea orientală, reputată prin rafinamentul ei complex, tinde spre „farmecul virginal”... Dar să revedem, mai cu luare-aminte, peisajul său, spațiul liric pe care Îl creează această imaginație destrăbălată În dorința de a-și purifica obiectul. Există, În fapt, mai multe peisaje În poezia lui Bolintineanu. Cel din primele versuri (O fată tînără pe patul morții) nu se remarcă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Senzualitatea orientală, reputată prin rafinamentul ei complex, tinde spre „farmecul virginal”... Dar să revedem, mai cu luare-aminte, peisajul său, spațiul liric pe care Îl creează această imaginație destrăbălată În dorința de a-și purifica obiectul. Există, În fapt, mai multe peisaje În poezia lui Bolintineanu. Cel din primele versuri (O fată tînără pe patul morții) nu se remarcă prin nimic. Crin, plîngeri ca un „prefum de noapte”, lumina ce moare-n „sînul nopții”, „buze de rouă”, plăceri molatice, argil molatic, filomela

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
nu are acces. O amplificare prin degradare, o purificare prin scoaterea obiectului erotic de sub stăpînirea simțurilor. Bolintineanu ține crosul la ușa „chioșcului”, haremului, iar, cînd Îl lasă să intre, Îl elimină numaidecît printr-o moarte violentă (strangularea, Înecarea eroului imprudent). Peisajul se constituie din astfel de elemente (luate din mai multe universuri de percepție: Bolintineanu are intuiția corespondențelor!) care tind, curios, spre o voluptate a stingerii. Există În poeme o euforie a albului, o obsesie a virginalului din materie, o acumulare

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
porțelanul dalb și alte materii prelucrate, cum ar fi cupa În care rîde „vinul cu spume-mbălsămite”... Nu lipsesc coloanele, bolțile „poleite d-aur și rubin” și, Încă o dată, stîlpii de porfir, umerii Îmbrăcați În diamante. Un corp, o pasiune, un peisaj - pentru a fi cu adevărat frumoase, poetice - trebuie să fie strălucitoare. Arta Începe de la un anumit grad de strălucire. Într-un efort de sinteză a regnurilor, Bolintineanu pune la un loc rozele și briliantele În bătaia muzicală a valurilor: „Valurile

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
lui poetice. * În calea tuturor stă, strălucitoare și voluptuoasă, marea. Bolintineanu este primul nostru poet marin. Primul, vreau să spun, pentru care marea este și altceva decît un element de comparație: este un obiect liric, un obiect de contemplație, un peisaj interior. Peisajul Începe prin a fi un cadru: scenă de cruzime pasională, mijloc de evaziune, spațiul unde erosul află un regim de plenitudine. Marea este, În fine, și locul unde se sfîrșește, de regulă, aventura: mormîntul Îndrăgostiților fugari. TÎnăra sultană

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]