16,575 matches
-
calea apelor în urma inundațiilor din satul alăturat Răchiteni la sfârșitul secolului XIX, sătul apare prima dată menționat documentar în anul 1890. Că și în Răchiteni, o dovadă a prezentei coloniilor de transilvăneni, venite în zona văii Șiretului în secolele XVIII-XIX, reiese din religia (satul în întregime romano-catolic) și numele locuitorilor (Matasel, Gherca, Doboș, Antal, Țiba, Mart, Iacob, Matees, Mihaes, Blaj predominând). De-a lungul timpului, sătul a mai avut și denumirile: Satu Nou (la început), Sturza (din cauza așezării pe moșiile boierului
Izvoarele, Iași () [Corola-website/Science/301287_a_302616]
-
cea a Moldovei și a Șiretului), ce nu e altceva decât capătul dealului ce vine de la Suceava și care se termină aici, fiind delimitat de cele două ape; iar pe acest loc e așezat satul Muncelul de Sus. De aici reiese că relieful satului e unul colinar, de deal. Solul e brun-roșcat spre cernoziom degradat. Mai sunt prezente și soluri acide în diferite stadii, luto-argiloase - ușor degradate ce ocupă 37% din suprafața agricolă. Soluri acide prezente în partea de vest a
Muncelu de Sus, Iași () [Corola-website/Science/301297_a_302626]
-
a lui dreapta și credincioasa slujba, miluitu-l-am pre dînsul în pământul Moldovei pre a lui dreapta ocina satul anume Balomirești (azi dispărut) cu amîndoua cuturile (cătunele) la Muncel între Siret și Moldova, la ținutul Sucevei..."" Tot din documente reiese că satul Muncelul de Sus a devenit comună în anul 1471. În această perioadă satul era împărțit în două părți: În afară de documente, mai sunt și alte urme care atestă vechimea acestui sat cum ar fi: materialul arheologic descoperit pe teritoriul
Muncelu de Sus, Iași () [Corola-website/Science/301297_a_302626]
-
satului Muncelul de Sus e de tip Cucuteni, iar prin zonă șoselei principale s-a găsit o figurina din ceramică reprezentând o bovina. S-a mai descoperit și un brăzdar de fier. După urmele pe care aceștia le-au lăsat reiese că principala ocupație era agricultură, respectiv, creșterea animalelor și că aici ar fi existat o activitate intensă. În satul Muncelul de Sus există trei biserici: Cele două păduri formează un microclimat propice satului. Datorită lor, vara se păstrează o umiditate
Muncelu de Sus, Iași () [Corola-website/Science/301297_a_302626]
-
împărțirea administrativ-teritorială din 1956, era centru de comună, după care a intrat în componență comunei Giarmata. Pe teritoriul localității au fost descoperite vestigii române, pe aici trec urmele sântului român. Prima atestare documentara datează din 1470. În evul mediu, după cum reiese din documente, era denumită Cserneczhaza. Într-un defter otoman din 1554, este consemnat cu 18 case.[1] După cucerirea Banatului de austrieci, localitatea apare în documente ca fiind locuită, astfel că, recensământul de la 1717 atestă existența a 52 de case
Cerneteaz, Timiș () [Corola-website/Science/301350_a_302679]
-
frecvența mai mare o are vântul din direcția nord-vest . Viteza medie a vântului este de 3 m/sec. În luna noiembrie, în celelalte luni fiind cuprinsă între 1,8-2,7 m/sec. Din datele existente în arhivele primăriei comunei Nădrag reies următoarele: cantitatea medie anuală pe perioada 1896-1915 și 1921-1955 este de circa 924 l/mp. Fiind mai mică cu circa 22 mm decât cea înregistrată la stația meteo Rusca Montană și cu 187 mm mai mare decât cea înregistrată la
Comuna Nădrag, Timiș () [Corola-website/Science/301380_a_302709]
-
viile au fost preluate de stat, producția a fost industrializată, s-a înființat un mic combinat. Acesta nu a supraviețuit perioadei de tranziție. Tradiția viticolă s-a păstrat și azi, însă la o scară mult redusă. Caracterul românesc al satului reiese atât din documentele vechi cât și din primele date statistice moderne care au început să fie culese de administrația imperială în secolul XIX. Reiese astfel că la recensământul din 1880, în Silagiu locuiau 1.870 de suflete, dintre care 1
Silagiu, Timiș () [Corola-website/Science/301397_a_302726]
-
viticolă s-a păstrat și azi, însă la o scară mult redusă. Caracterul românesc al satului reiese atât din documentele vechi cât și din primele date statistice moderne care au început să fie culese de administrația imperială în secolul XIX. Reiese astfel că la recensământul din 1880, în Silagiu locuiau 1.870 de suflete, dintre care 1.691 români (90%). Restul populației era format din maghiari, germani și alții. Maghiarii și germanii s-au așezat aici după 1840 ca meșteri viticultori
Silagiu, Timiș () [Corola-website/Science/301397_a_302726]
-
țărănimii iobage, cat si pe ajutorul promis de regele Franței (Ludovic al XIV-lea) și tarul Rusiei (Petru cel Mare). Grigore Pîntea a făcut parte, cu rang de căpitan, din armată lui Francisc Rákóczi al II-lea. Din documentele epocii reiese că Pîntea a fost un om instruit, cunoscător al mai multor limbi străine și al tehnicilor militare, deprinse în garnizoanele imperiale. Diplomat și bun negociator (vezi protocolul încheiat în ianuarie 1700 cu comandantul militar al cetății Sătmar, contele F. Löwenburg
Pintea Viteazul () [Corola-website/Science/300052_a_301381]
-
de la Duca Vodă, stăpânind-o timp de aproape 200 de ani. La începutul secolului al XIX-lea, familia Sturdza stăpânea o moșie de 8.000 hectare la Ruginoasa. Proprietarul moșiei era vistiernicul Săndulache Sturza, un boier cu spirit întreprinzător, după cum reiese din mărturiile documentare ale epocii. În primul deceniu al secolului al XIX-lea, mai exact în anul 1804, marele vistiernic Săndulache Sturdza l-a angajat pe arhitectul vienez Johann Freiwald pentru a reconstrui vechea casă boierească de pe moșia Ruginoasa. După cum
Palatul Cuza de la Ruginoasa () [Corola-website/Science/300152_a_301481]
-
din mărturiile documentare ale epocii. În primul deceniu al secolului al XIX-lea, mai exact în anul 1804, marele vistiernic Săndulache Sturdza l-a angajat pe arhitectul vienez Johann Freiwald pentru a reconstrui vechea casă boierească de pe moșia Ruginoasa. După cum reiese dintr-o “samă” întocmită pe lunile noiembrie-decembrie 1804, arhitectul a primit banii necesari călătoriei sale în Moldova. El a fost însărcinat și cu angajarea în străinătate a unor meșteri nemți care să lucreze la o fabrică de postav înființată de
Palatul Cuza de la Ruginoasa () [Corola-website/Science/300152_a_301481]
-
a fost des prelucrat și citat, de pildă de: Trebuie amintit și spectacolul Platon este unul din gânditorii care își exprimă antipatia față de Orfeu. Această atitudine trebuie înțeleasă din perspectiva poziției în general critice a filosofului față de tagma artiștilor, așa cum reiese ea mai ales din "Republica". În cuvântarea lui Phaidros despre Eros în "Banchetul" Orfeu este acuzat de moliciune și lașitate pentru că nu s-a sinucis din iubire. Zeii i-au hărăzit deci acestuia o pedeapsă binemeritată printr-o imagine înșelătoare
Orfeu () [Corola-website/Science/300204_a_301533]
-
de intențiile autorilor. Nu există texte biblice originale, ci numai versiuni redactate la câteva secole după cele presupus originale. Astfel manuscrise ale Vechiului Testament încă existente își au originea în timpul după începutul erei creștine; (care confruntate, totuși, cu "textul masoretic" reiese că derivă direct din versiunile ebraice originale), cu excepția Septuagintei LXX, tradusă din ebraică în greacă în sec. al III-lea î.Hr. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, unii cercetători pun sub semnul întrebării însăși veridicitatea scrierilor sfinte
Exegeză () [Corola-website/Science/300258_a_301587]
-
în anul 1839 în Lexiconul transilvănean în care se spune " ..... satul Ohaba este locuit numai de români ... motiv pentru care i-a atras obligații în plus față de alte sate și comune care aveau și populație de alte naționalități, dupa cum reiese dintr-un registru de impozite și taxe. Acest registru era "al quinquaresimei" impozit plătit doar de satele românești și se mai numea "valahorum sau quinquaresima olachais". Cuvântul "Ohaba" mai înseamnă scutire, exemptio, immuntas și ca formulă atât de des folosită
Ohaba, Alba () [Corola-website/Science/300254_a_301583]
-
Sălciua de Sus, 2 persoane s-au declarat "martori ai lui Iehova", iar restul au declarat că sunt "creștin-ortodocși". Satul Sălciua de Sus nu are în componență persoane aparținând altor minorități naționale, toți declarându-se "români". Populația fiind îmbătrânita, a reieșit că majoritatea persoanelor au doar școala elementară (adică 7-8 clase). Tot după rezultatele recensământului din 2011 s-a constatat că agricultura rămâne ocupația de bază în Sălciua de Sus, mai mult de 50% din populatie declarându-se agricultori (fie se
Sălciua de Sus, Alba () [Corola-website/Science/300271_a_301600]
-
două acte de proprietate din 1315 și 1341; - documentul din anul 1347 prin care Petru, vice-voievodul Transilvaniei, cere Capitulului din Alba Iulia să-și trimită omul de mărturie pentru stabilirea hotarului moșiei Sâncel. Sâncelul era un sat de iobagi, așa cum reiese din documentele vremii, și împreuna cu Blajul și alte sate din jur, aparținea de comitatul Cetatea de Baltă pâna în secolul al XV-lea când Iancu de Hunedoara (voievodul Transilvaniei), îl alipește comitatului Alba (în anul 1451). Desigur că o dată cu
Sâncel, Alba () [Corola-website/Science/300272_a_301601]
-
viața sâncelenilor se desfășoară într-un ritm liniștit, ca în toate satele ardelene. Popor de plugari, oamenii erau legați de glia strămoșească și de animalele lor. Viața și-o petreceau mai mult pe câmp, care le asigura existența, de aici reieșind și iubirea nemăsurată a sâncelenilor pentru pământ. Al doilea deceniu al secolului al XX-lea le aduce sâncelenilor, ca și întregii omeniri, cumplita nenorocire a primului război mondial, unde mulți dintre ei, tineri și vârstnici, au trebuit sa lupte în
Sâncel, Alba () [Corola-website/Science/300272_a_301601]
-
Între anii 1556 - 1595 localitatea Șepreuș,împreună cu tot comitatul Zărandului cad în mâinile turcilor,perioadă în care se pare ca comună Șepreuș se bucură de o oarecare prosperitate. În cursul evului mediu se numără printre cele mai populate așezări,după cum reiese din diferite documente că “Actul de donație a împăratului Româno-german Carol al VI-lea,în favoarea ducelui Rinaldo de Modena” din anul 1632,la acea dată satul fiind descris ca făcând parte din comitatul Zărandului Spre mijlocul sec.XVIII,mai exact
Șepreuș, Arad () [Corola-website/Science/300305_a_301634]
-
astăzi se mai pot vedea frasini bătrâni care amintesc că în acel spațiu a existat cândva o locuință. Oamenii văii erau buni păstrători ai tradiției. Datinile și obiceiurile folclorice străvechi se îmbinau în mod fericit cu cele religioase, fapt ce reiese cel mai bine din obiceiurile de Crăciun și Anul Nou, dar și din alte situații cum sunt ritualurile din timpul ieșitului la arat sau cele din timpul verii, când se oficiau slujbe religioase la crucile dintre holde sau la stâne
Valea Largă, Alba () [Corola-website/Science/300279_a_301608]
-
rărit cu peste 900 de oameni. Armata s-a regrupat și s-a întărit cu soldați din Stremț, Geoagiu de Sus, Geomal, Ponor și Rîmeț și a pornit spre Abrud. O dovadă a participării comunei Stremț la Revoluția de la 1848 reiese din conținutul scrisorii adresate de către Iosif Fink, administratorul comitatului Alba Inferioară, lui Avram Iancu, aflată în Arhivele Statului, filiala Hunedoara, în legătură cu sigiliul Prefecturii Auraria Gemina condusă de Avram Iancu: "„Duminică dis-de-dimineață au atacat ai noștri pe maghiari la Vizokna, Ocna
Stremț, Alba () [Corola-website/Science/300274_a_301603]
-
-l recunoască drept conducător. Această înțelegere a fost consfințită printr-un jurământ, iar locul în care a fost depus s-a numit locul jurământului, în limba maghiară Esculeu (Așchileu). În 1320, localitatea apare sub numele de Kyuseskuleu. Din acest document reiese că exista o singură localitate care purta acest nume. Mai târziu, comunitatea respectivă s-a despărțit întemeind cele două localități: Așchileu Mic și Așchileu Mare. În 1331-1333, în registrele de impozite ale Capitolului de la Alba-Iulia, apare cu numele de Eskeleu
Așchileu Mic, Cluj () [Corola-website/Science/300317_a_301646]
-
ierarhi, călugări și dreptcredincioși binefăcători și tălmăcit în limba română. Pe cât se știe, n-a pus nimeni, până acum, sub semnul întrebării locul unde s-a scris pomelnicul și nici autorii sau scriitorii acestui valoros document istoriografic. Din cuprinsul, său reiese limpede că locul unde a început scrierea și unde a fost completat până la forma sa cunoscută este Mănăstirea Bistrița. Chiar fraza de început este deplin lămuritoare în acestă privință: „... în hramul Adormirii Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și Pururea
Mănăstirea Bistrița (județul Neamț) () [Corola-website/Science/301504_a_302833]
-
noastre Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria ce-i la Bistrița”, apoi Alexandru cel Bun apare cu adaosul complementar „adevăratul ctitor al acestui sfânt locaș”. Scriitorii pomelnicului nu apar cu numele lor, sunt deci, anonimi, dar din cuprinsul său reiese că ei erau călugări care, cu siguranță, viețuiau la Bistrița. De pildă, hotărârea normativă de a scrie, în pomelnic, numele ctitorilor și binefăcătorilor, numai „cu sfatul egumenului și atuturor celor întru Hristos frați”, fusese luată în mănăstire; considerațiile teologice privind
Mănăstirea Bistrița (județul Neamț) () [Corola-website/Science/301504_a_302833]
-
apoi, Tyelincza. Cert este că, atât pe timpul dominației habsburgice asupra Transilvaniei, cât și a dominației austro-ungare, localitatea s-a numit Kelencze. Locuitorii săi, tot timpul majoritatea români, au numit-o T(y)elința. Componenta etnică de factură românească a așezării reiese și din denumirile date variatelor forme de relief a dealurilor, a văilor și a ,câmpurilor”(pământul arabil, situat in diferite părți ale localității). Toate acestea exprimă o anumită poziție, formă sau plasare teritorială. Dealurile se numesc: Dealul Glodului; Dealul Purcaretului
Chelința, Maramureș () [Corola-website/Science/301572_a_302901]
-
fost comună de sine stătătoare, apoi a aparținut puțin timp de comună Viseu de Jos, după care a fost trecută la comună Bogdan Vodă.<br> Este atestata istoric pentru prima data in 1365 (Bachkow). , ca proprietate a cneazului Simion, după cum reiese din „Istoria Maramureșului” - Mariana Sustic, p. 65 și „Istoria Maramureșului” - Alexandru Filipascu, p. 87.<br> În 1444 este proprietatea unui alt „Simion din Bocicoel”, răsplătit pentru vitejia să de Iancu de Hunedoara și fiul acestuia, Matei Corvin(„Istoria Maramureșului” - Al.
Bocicoel, Maramureș () [Corola-website/Science/301568_a_302897]