16,567 matches
-
În calea tuturor stă, strălucitoare și voluptuoasă, marea. Bolintineanu este primul nostru poet marin. Primul, vreau să spun, pentru care marea este și altceva decît un element de comparație: este un obiect liric, un obiect de contemplație, un peisaj interior. Peisajul Începe prin a fi un cadru: scenă de cruzime pasională, mijloc de evaziune, spațiul unde erosul află un regim de plenitudine. Marea este, În fine, și locul unde se sfîrșește, de regulă, aventura: mormîntul Îndrăgostiților fugari. TÎnăra sultană Leili fuge
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
invită, spune chiar poetul, la „dulce moliciune”. Privind luna ce se Înalță și danturile albei baiadere, sultanul se Îmbată de o „dulce desfătare”. Chiar violența se manifestă și se risipește În acest climat de moliciune dulce. Există o plenitudine a peisajului În Florile Bosforului, Conrad etc. Însă, din pricina abuzului de parfumuri, sonuri divine, culori, plenitudinea se Întoarce spre viciu, iar viciul caută tonurile stinse, concupiscente. Edenul bolintinean este plin de grații obosite din cauza abundenței. Obiectele Își pierd vigoarea matinală, farmecul prospețimii
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
altfel zis, la configurarea unui paradis oriental În care legea supremă este amorul și scopul existenței e desfătarea. Este surprinzător faptul că Bolintineanu ține departe poezia lui sudică de orice mitologie. Chateaubriand, Hugo cultivă miturile greco-latine. Cel dinții creează un peisaj edenic bazat În Întregime pe valorile lumii grecești. CÎnd intervine elementul otoman, el reprezintă violența și fanatismul („Prezența lui - remarcă Jean Pierre Richard În Paysage de Chateaubriand - este o insultă permanentă adusă fericirii grecești; barbaria otomană n-a știut să
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Atena romanticilor, el duce poezia spre Istanbul. Miturile grecești rămîn În afara spațiului bosforian. În Macedonele este vorba de o Grecie (teritorială) mărginașă, de o mitologie, În fond, de tip păstoresc. De-abia În Conrad ruinele, miturile, simbolurile atice intră În peisajul lui Bolintineanu. Textul e Împănat cu nume de cetăți(ruine) ilustre, de mituri, de legende vechi, Însă și acestea privite de la oarecare depărtare. Voiajul lui Conrad indică și un voiaj al poeziei În jurul unui vast și măreț imperiu mitologic. Sestos
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
al poeziei În jurul unui vast și măreț imperiu mitologic. Sestos, templul Cytherei, Troada, Tenedos, Lesbos etc. sînt văzute de la distanță. Poetul, Întocmai ca melancolicul, proscrisul Conrad, nu se apropie de ele, nu părăsește vaporul ce-l duce, trecînd printr-un peisaj magic, spre moarte. Fantezia nu coboară pe nici o insulă, fantezia nu-și asumă nici un mit. Cele două-trei fabule (Alceu către Spaho) introduse 1n text sînt prea ilustrative. Bolintineanu n-are o imaginație, cel puțin aici, pregătită să primească marile mituri
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
prea ilustrative. Bolintineanu n-are o imaginație, cel puțin aici, pregătită să primească marile mituri. Fantezia lui este „un copil al rătăcirii”. Călătoria În jurul miturilor este mai favorabilă decît asumarea, subiectivizarea miturilor pentru că permite o acumulare de imagini, de simboluri, peisaje, iar acumularea Înseamnă, cum știm, o capacitate sporită de strălucire. Deschiderea prea mare a poeziei Îi Împiedică privirea să se concentreze asupra unui obiect și să-l pătrundă. Spirit al suprafețelor strălucitoare, poet al spumelor fosforescente, al peisajelor odorante, Bolintineanu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de simboluri, peisaje, iar acumularea Înseamnă, cum știm, o capacitate sporită de strălucire. Deschiderea prea mare a poeziei Îi Împiedică privirea să se concentreze asupra unui obiect și să-l pătrundă. Spirit al suprafețelor strălucitoare, poet al spumelor fosforescente, al peisajelor odorante, Bolintineanu n-are acces la mitologia interioară a spațiului. Bosforul său nu este, cu toate acestea, un spațiu al barbariei. Bolintineanu reabilitează lumea otomană, atît de contestată În epoca romantică. O reabilitează atît de mult Încît face din ea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
se hrănește cu clișeele cele mai uzate ale poeziei. * Cu Legendele istorice, Basmele, Macedonele, Bolintineanu coboară pe uscat și urcă spre nord. Părăsește lumea Bosforului. Nu-și părăsește temele (Îndeosebi tema erotică), Însă În sfera imaginației lui intră, acum, alt peisaj și, normal, alte subiecte. Desconsiderînd poemele dintîi, critica tradițională a lăudat blestemele și ritmurile iuți ale baladelor. Acestea sînt, Într-adevăr, extraordinare. Cine nu-și amintește de Mihnea și baba și de efectele auditive de acolo? Blestemul, ca formă lirică
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
să susțină discursul liric. Discursul uzează de o scenografie simplă și eficace. Dovadă că poetul o folosește În mai toate piesele. Modelul cel mai pur Îl aflăm În Muma lui Ștefan cel Mare. Primul tablou Înfățișează atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul, poziția astrelor. O descripție (evocare) cu elemente luate din recuzita romantică: castelul fixat pe o stîncă neagră, peștera unui sihastru sub o rîpă stearpă, o mănăstire... În această deschidere intră și preciziuni de ordin temporal, climateric („vînturile negre, Într-
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ei poetul schimbă, uneori, ordinea, pune evocarea la urmă sau renunță pur și simplu la cadru, intrînd direct În subiect (discursul moral și patriotic). Este inutil să căutăm, În poemele acestea făcute să Îmbărbăteze inimile și să seducă urechea, un peisaj, o formă de sensibilitate față de lucruri, pentru simplul fapt că universul material dispare pur și simplu din poem. Stînca neagră, rîul spumegos, rîpa stearpă, luna ce se retrage după deal constituie un nevinovat repertoriu de regie. Discursul este aproape alb
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
la urmă, triumfător ca un campion dintr-un concurs dificil. În Basme, spațiul se deschide din nou spre universul dinafară. Devine vast și misterios. În muntele rîpos, Într-o peșteră, se află palatul patinați/or luminat de o „flacără misterică”. Peisajul este tenebros alpin: rîpe sălbatice, „turburoase unde”, vuiet de prigori, nori ce fumegă, lună „gălbenindă”, duhuri neguroase, schelete etc. Locul mesei din Legende l-a luat aici peștera stîncilor alpice: loc de refugiu, sălașul duhurilor rele, spațiul infernalelor comploturi. Aici
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de aici este un spațiu ocrotitor, dar și spațiul unde se ascunde moartea. În fine, În palatul pacinaților, situat tot Într-o peșteră alpină, stă teribila babă și ceata ei infernală... Stînca (peștera) este cel de al doilea capăt al peisajului bolintinean. Marea marca hotarul lui sudic, capătul de jos, stînca e capătul de sus, frontiera nordică. Romantismul românesc primește, astfel, prin Bolintineanu două forme noi de relief, două peisaje lirice intrate În poezia noastră pînă la el numai În chip
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ei infernală... Stînca (peștera) este cel de al doilea capăt al peisajului bolintinean. Marea marca hotarul lui sudic, capătul de jos, stînca e capătul de sus, frontiera nordică. Romantismul românesc primește, astfel, prin Bolintineanu două forme noi de relief, două peisaje lirice intrate În poezia noastră pînă la el numai În chip sporadic. Poetul lui Conrad și al Basmelor leagă de aceste peisaje anumite forme, stări (chiar dacă timide și, adesea, superficiale) ale sensibilității lirice. Conrad și Florile Bosforului dau oarecare consistență
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
e capătul de sus, frontiera nordică. Romantismul românesc primește, astfel, prin Bolintineanu două forme noi de relief, două peisaje lirice intrate În poezia noastră pînă la el numai În chip sporadic. Poetul lui Conrad și al Basmelor leagă de aceste peisaje anumite forme, stări (chiar dacă timide și, adesea, superficiale) ale sensibilității lirice. Conrad și Florile Bosforului dau oarecare consistență unui peisaj imaginar În care transparența, fluiditatea, cețurile azurate ale mării se conjugă cu culoarea, corespondențele secrete, extazul vieții din serai. Marea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
intrate În poezia noastră pînă la el numai În chip sporadic. Poetul lui Conrad și al Basmelor leagă de aceste peisaje anumite forme, stări (chiar dacă timide și, adesea, superficiale) ale sensibilității lirice. Conrad și Florile Bosforului dau oarecare consistență unui peisaj imaginar În care transparența, fluiditatea, cețurile azurate ale mării se conjugă cu culoarea, corespondențele secrete, extazul vieții din serai. Marea și Seraiul sînt cele două spații (cronotopi) ai lumii bosforiene. Unul concentrează splendoarea și moliciunile de orient, celălalt reprezintă spiritul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
erotic este la Bolintineanu aproape În exclusivitate de gen feminin) inventează o fabulă, Înnobilează, codifică moartea: o plecare Într-un car mitic cu o doamnă misterioasă etc. Sau se culpabilizează, Își atribuie păcate imaginare, mistificînd adevărata esență a tragediei. * Văzînd peisajele, obsesiile, figurile poeziei lui Bolintineanu, să ne Întoarcem la retorica lui. Cum putem Înțelege și analiza mai bine retorismul lui fără o retorică conștientă? Secolul al XIX-lea este reputat prin iubirea lui pentru modele, În timp ce poezia secolului nostru se
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
-i figură. Simțualismul nebulos, spontan, debordant capătă, atunci, gustul ordinei. Bricolînd, poetul Își montează din retoricile tuturor, propria retorică. Formele Încep să-și fabrice fondul de care au nevoie și din spuma acestor clișee, locuri comune, modele, se ridică un peisaj. Spiritul Își construiește un corp, retorismul desfrînat o retorică virtuoasă. Obiectul liric iese la Bolintineanu din această disponibilitate nemărginită a spiritului său poetic. Apoi obiectul Începe să aibă propriile exigențe, sfîrșind prin a le impune spiritul creator. Putem spune, atunci
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
voioșie trece prin poemele lui Bolintineanu, pline, totuși, de atîtea fapte sîngeroase. Judecata morală nu Împiedică Însă jubilațiile spiritului poetic. Căci numai de la o anumită treaptă de Îmbătare Își Începe Bolintineanu cîntecul său. IX Vasile Alecsandri. O recluziune productivă. Retorica peisajului, peisajul retoricii. Alecsandri scrie cu precădere iarna, anotimpul pe care Îl detestă cel mai mult. CÎnd se face frumos afară, se pregătește de călătorie. Literatura este lăsată atunci deoparte, fără remușcări, pînă ce un nou val de frig, o ploaie
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
trece prin poemele lui Bolintineanu, pline, totuși, de atîtea fapte sîngeroase. Judecata morală nu Împiedică Însă jubilațiile spiritului poetic. Căci numai de la o anumită treaptă de Îmbătare Își Începe Bolintineanu cîntecul său. IX Vasile Alecsandri. O recluziune productivă. Retorica peisajului, peisajul retoricii. Alecsandri scrie cu precădere iarna, anotimpul pe care Îl detestă cel mai mult. CÎnd se face frumos afară, se pregătește de călătorie. Literatura este lăsată atunci deoparte, fără remușcări, pînă ce un nou val de frig, o ploaie răcoroasă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
călătoare”. El sugerează o promisiune de libertate. Este simbolul unei evaziuni salvatoare. Spiritul voiajor se pierde Însă Într-o reverie din ce În ce mai vagă și inconsistentă (Închipuirea „Își strînge a sa aripă”) și peste tablourile Însorite, iritant de poetice, se suprapune un peisaj mai dur și mai convingător liric: peisajul (spațiul) refuzat afectiv de reverie. Acesta va da Însă culoarea și tonul poemului. Percepția este aici mai fină, mai nuanțat materială. Oroarea de natura sălbăticită găsește imagini mai convingătoare decît iubirea de reliefurile
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Este simbolul unei evaziuni salvatoare. Spiritul voiajor se pierde Însă Într-o reverie din ce În ce mai vagă și inconsistentă (Închipuirea „Își strînge a sa aripă”) și peste tablourile Însorite, iritant de poetice, se suprapune un peisaj mai dur și mai convingător liric: peisajul (spațiul) refuzat afectiv de reverie. Acesta va da Însă culoarea și tonul poemului. Percepția este aici mai fină, mai nuanțat materială. Oroarea de natura sălbăticită găsește imagini mai convingătoare decît iubirea de reliefurile Însorite, exotice. Literatura ia naștere, așadar, În
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
curiozitate și pentru laturile ei Întunecate. Sensibilitatea se mișcă, În genere, pe un cîmp vast de nuanțe. N-are predilecție pentru o formă anumită de relief (deși unele preferințe sînt) și nu se atașează de o categorie specială de obiecte. Peisajul liric este format și la el din mai multe peisaje. Ici (În Doine) e vorba de „lunca Înverzită”, de „valea tăinuită”, colo ( În Lăcrimioare) de cîmpia cu „dulcea-i liniștire”. În Mărgăritarele apare „plaiul frumos”, „plaiul Îngeresc”, Într-un sonet
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
genere, pe un cîmp vast de nuanțe. N-are predilecție pentru o formă anumită de relief (deși unele preferințe sînt) și nu se atașează de o categorie specială de obiecte. Peisajul liric este format și la el din mai multe peisaje. Ici (În Doine) e vorba de „lunca Înverzită”, de „valea tăinuită”, colo ( În Lăcrimioare) de cîmpia cu „dulcea-i liniștire”. În Mărgăritarele apare „plaiul frumos”, „plaiul Îngeresc”, Într-un sonet este divinizat lacul turistic, sărbătoresc. În multe poezii pătrunde spectaculos
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
am putea numi figura spectaculosului așezat: fantastic ordonat, scenografie amplă, coerentă, concentrare de obiecte mărețe etc. Tendința lui Alecsandri este de a Încremeni Într-un tablou asemenea sublimități. Natura este, În orice caz, valorificată prin capacitatea ei de a produce peisaje grandioase (un grandios, repet, măsurat, un sublim care să nu pericliteze statutul obiectului!). În Mandarinul ochiul se plimbă, fermecat, de la podoabele costumului la turnurile hieratice ale pagodei. Obiectele excelează În genul lor: sînt transparente dacă originea lor e minerală, Înalte
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pe-o fantastică grădină Ce mirează flori de lotus În oglinda unui lac. Ochiul vesel Întîlneștc, pe colnice-nverzitoare, Turnuri nalte și pagode, unde cîntă vechiul bong, Și auzul se resimte de vibrări asurzitoare, De răsunetul metalic al tam-tamului de bronz.” Peisaj static, decorativ, hieratic, reprodus, parcă, după desenul unui serviciu de porțelan. Această latură picturală place. G. Călinescu o socotește partea cea mai viabilă a poeziei. Imaginația e, Într-adevăr, mai strînsă, ochiul vede mai bine detaliul. Iată și un fragment
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]