16,567 matches
-
de harșele.” Trecem, acum, la o nouă provincie a acestei intime țări imaginare pentru a vedea altă formă de spectacol și, În fond, un alt mod de a imagina natura. Atributele se repetă (măre(, adînc, nepăsător, gigantic, falnic, voios), Însă peisajul (acela din Căderea Rinului) este mai grandios romantic, trimite spre un sublim al sălbăticiei: „El cade!... Din nălțime În fum se prăbușește C-un muget lung, sălbatic, grozav, răsunător, Din stînci În stînci el saltă zdrobit; se risipește Precum o-mpârăjie
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
sensibilitatea veselului Alecsandri apare un sentiment obscur: sentimentul măreției În dezordinea naturii (tema vîrtejului, a dizlocării, a haosului zgomotos). Sublimul Își trage acum izvoarele din spectacolul unui relief abia ieșit din fierberea geologică. Manifestă Alecsandri un atașament special pentru asemenea peisaje? Sfîrșitul tabloului citat arată că sublimul În sălbăticie nu ține mult. „Sublim, sublim spectacol!”, dar ochiul caută reliefuri mai odihnitoare și le află numaidecît. La marginea pînzei se deschide „cursul pacinic” al rîului și, odată cu el, securizantul spațiu lin. Alecsandri
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Pe omu-mpins de soartă a pere din lumină.” Pădure obscură, stînci, peșteri ca niște imense ventuze, cărări Întortocheate, neguri groase - iată o suită de figuri ale fricii, elemente (cum zice Bachelard) ale unei mitologii imediate. O mitologic a terorii, un peisaj al coșmarului, al haosului primordial. Stînca, despre care același Bachelard spune (În La terre et les réveries de la volonte) că ne Învață limbajul durității, are În poemul lui Alecsandri semnele agresivității primitive. N-are vedere, nu are limbaj. Orgoliul (alt
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lui Alecsandri semnele agresivității primitive. N-are vedere, nu are limbaj. Orgoliul (alt atribut literar) Îi lipsește. Complicitatea elementară („deschid largi, negre peșteri menite să soarbă...”) este condiția ei morală. Obiect prin excelență romantic, simbol al semeției, element provocator În peisaj, stînca, deposedată de aceste Însușiri, este În poemul lui Alecsandri un obstacol - capcană Într-un vast labirint infernal. CÎtă vreme există lumină (soare) și hotare, ne aflăm Într-un tărîm controlabil, benefic. Infernul (năpraznicul, grozavul) Începe În lumea obiectivă acolo
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
om al ordinii și firescului, Își manifestă zgomotos oroarea față de aceste „aspecturi fioroase”. Să nu-l credem, totuși, În Întregime. Oroarea are și o parte de plăcere. „Cruntul fior de gheață” nu-l Împiedică să construiască cu evidentă satisfacție un peisaj fantastic tenebros și un portret pe măsura lui: satanicul hoț Grui-SÎnger. Stăpîn peste Codrul-Fără-Viață - regat al crimei și al nopții - Grui este un monstru ieșit din unirea puterilor infernale: „Soția lui e groaza și noaptea-a lui complice! Ca tigru
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
materiale. Izbăvirea de păcatul paricidului se obține printr-o lungă, absurdă umilință: Grui străbate În genunchi, timp de o jumătate de secol, un munte pustiu pentru a uda cu apa adusă În gură o buturugă uscată. Efort sisific, Într-un peisaj de-o uscăciune și dezolare biblică: „E numai cîmp de petre, gol, trist, secat de soare De care fug și vulturi și feare răpitoare. Nici scaiul, nici urzica, pe sînul lui nu crește, În veci dorita ploaie, nici rouă nu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
se sparge deasupra-i cîteodată, Cu lacrimi lungi de sînge e ploaia-amestecată. De cîmpul cel de groază chiar gîndul se ferește; Chiar crivățul pe margini din zboru-i se oprește, Atît este de mare pe locul de-anatemuri Urgia nempăcată cereștilor blăstemuri!” Peisajul are Însă consistență materială, mai mare, În orice caz, decît priveliștile ce primesc adeziunea poetului. Alecsandri devine, fără voia lui, un remarcabil poet al pustietății. Însă dezolarea În fața golurilor din natură nu ține mult și nu provoacă un sentiment de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
din natură nu ține mult și nu provoacă un sentiment de neliniște cosmică. Ordinea universului nu este primejduită, haosul, golurile, pustiurile sînt accidente În natură. Dealtfel, Alecsandri trece repede peste ele. Odată tabloul Încheiat, ochiul caută cu aceeași curiozitate alt peisaj, În contrast de obicei cu cel dinainte, În așa fel Încît ele formează un cuplu de alb-negru. În Grui-Stnger sînt două imagini ale universului material: frenezia, monstruozitatea vegetală a Codrului fără viață și, apoi, singurătatea sterilă, mută a pămîntului blestemat
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
așa fel Încît ele formează un cuplu de alb-negru. În Grui-Stnger sînt două imagini ale universului material: frenezia, monstruozitatea vegetală a Codrului fără viață și, apoi, singurătatea sterilă, mută a pămîntului blestemat. În Răzbunarea lui Statu-Palmă dăm, Întîi, peste un peisaj edenic: „CÎte lunci, păduri și codri de cîntări și de flori pline, CÎte paseri vii, măiestre, șoimi și pajuri năzdrăvane, Păuni mîndri, fulgi de sare, dulci minuni aeriene, CÎți lei, pardosi, căprioare, cerbi cu coarnele de aur Cuiburi de privighitoare
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Îndoaie, Ș-un troian de crengi, de arbori pe-a lui urmă se clădește.” Efecte, evident teatrale, scenografie cunoscută, retorică Împrumutată de la romantici, Însă, ca și În alte cazuri, retorica Începe să-și creeze obiectul, scena se umple de lucruri, peisajul se individualizează. Poetul nu se implică prea mult În aceste tablouri grandioase, rolul lui este mai degrabă acela al lui Statu-Palmă din poemul citat: după ce provoacă forțele oarbe ale lui Sfarmă-Piatră și Strîmbă-Lemne, legendarul pitic se refugiază Într-un arbore
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mai degrabă acela al lui Statu-Palmă din poemul citat: după ce provoacă forțele oarbe ale lui Sfarmă-Piatră și Strîmbă-Lemne, legendarul pitic se refugiază Într-un arbore și, privind de acolo spectacolul, chicotește de satisfacție. Scena se mai rotește o dată și În locul peisajului ciclopic dinainte apare din nou imaginea unei perechi de tineri care zboară „pept la pept, gură În gură, ochi În ochi privind duios”. Este una din puținele imagini ale zborului la Alecsandri, spirit sănătos terestru. Zborul nu este propriu-zis o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
femeia este, În ipostaza cea mai nobilă, un Înger, Însă Îngerul este la el o ființă retorică, nu o ființă metafizică. Țara lui imaginară (căci există una) este În esență terestră. Am semnalat deja prezența locului, luncii, plaiului, mării, a peisajului mirific oriental, prezența (și abundența), În genere, a elementelor care circulă la toți poeții romantici. Unele au o mai mare frecvență și, din cercetarea lor, putem deduce o direcție a imaginarului. Ele constituie spațiile reveriei. Să reamintim Întîi plaiul, o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
dragă, tot ce are suflet, grai, Tot șoptește de iubire În frumoasa lună mai!” Literatura ia parte la constituirea acestui pasaj (grădinile Armidei, nimfele pînditoare), Însă literatura este mai mult decît oriunde concurată aici de percepția directă a lucrurilor. Retorica peisajului prevalează asupra peisajului retoricii. Alecsandri pune la un loc tot ceea ce o natură bună și fecundă produce mai de preț. Un colț de rai, cum zice el, unde se vorbește un limbaj comun: limbajul galanteriei. Stejarul, simbolul puterii, adresează modestei
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
are suflet, grai, Tot șoptește de iubire În frumoasa lună mai!” Literatura ia parte la constituirea acestui pasaj (grădinile Armidei, nimfele pînditoare), Însă literatura este mai mult decît oriunde concurată aici de percepția directă a lucrurilor. Retorica peisajului prevalează asupra peisajului retoricii. Alecsandri pune la un loc tot ceea ce o natură bună și fecundă produce mai de preț. Un colț de rai, cum zice el, unde se vorbește un limbaj comun: limbajul galanteriei. Stejarul, simbolul puterii, adresează modestei ierbi: „mult ești
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
oaspeților”) pentru a asista la un recital de gală. Tot ce are natura mai de seamă participă la o reuniune mondenă a cărei vedetă este privighetoarea. Tablou alegoric, antropomorfism fastuos. G. Călinescu găsea poemul conceput pe o idee falsă. Retorica peisajului cuprinde, cu toate acestea, cîteva imagini remarcabile. Este, Întîi, o imagine de ordinul fluidității: „zbor luciri de lună”, „roi de flăcări ușurele, lucioli scînteietoare / trec În aer, stau lipite...”. Ea deschide o veritabilă paradă a modei și a virtuților În
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
sub cer. Dispariția, pierderea În indeterminare constituie una din figurile cele mai răspîndite În poezia romantică. Ea sugerează procesul de cosmicizare a lucrurilor. Alecsandri nu se simte Însă bine decît Într-un spațiu mărginit. Tabloul trebuie să aibă o ramură, peisajul un contur. CÎmpia este acceptată numai cînd se văd semnele acestei mărginiri. În Valul lui Traian (ciclul Pasteluri) brazda ce trece prin cîmpia dunăreană pune capăt pustietății, limitează fuga orizontului. Spiritul se simte acum În siguranță: „Pe cîmpia dunăreană care
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mii de ani În pămînt. Este o singurătate geologică, pietrificată. După ce lasă imaginației materiale inițiativa În prima parte a poemului, Alecsandri revine la obișnuita lui retorică literară (o scenă animată) În cea de a doua. Poemul coboară În cunoscutele convenții. Peisajul, constituit printr-un refuz ce se dovedește a fi productiv, se Încheie cu imaginea deprimantului ocean de iarbă „necunoscut În lume”. Am intrat deja În peisajul retoricii. Relația dintre poezie și obiectul ei este primejduită, În poemul comentat Înainte, de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
literară (o scenă animată) În cea de a doua. Poemul coboară În cunoscutele convenții. Peisajul, constituit printr-un refuz ce se dovedește a fi productiv, se Încheie cu imaginea deprimantului ocean de iarbă „necunoscut În lume”. Am intrat deja În peisajul retoricii. Relația dintre poezie și obiectul ei este primejduită, În poemul comentat Înainte, de o teamă obscură. Teama este provocată În alt poem (Calea Robilor) de senzația de gol cosmic. Este unica dată cînd Alecsandri are o reverie uranică Încheiată
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fățăriile lumii. Din acest spațiu dulce, lainic, ocrotitor au dispărut Însă obiectele materiale. Căldura tandreții le-a transformat În energii volatile. Universul alecsandrian este constituit la ceasul plăcut numai din șoapte și văpăi line... * Așadar: Alecsandri nu iubește un singur peisaj. Nu mizează pe un singur tablou. Muntele, lacul, marea, valea, lunca, plaiul, cîmpia intră, ca forme sensibile de acceptare sau refuz, În peisajul său. Criticul tematist care vrea să descopere În atașamentul poetului pentru o formă de relief, În preferința
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
este constituit la ceasul plăcut numai din șoapte și văpăi line... * Așadar: Alecsandri nu iubește un singur peisaj. Nu mizează pe un singur tablou. Muntele, lacul, marea, valea, lunca, plaiul, cîmpia intră, ca forme sensibile de acceptare sau refuz, În peisajul său. Criticul tematist care vrea să descopere În atașamentul poetului pentru o formă de relief, În preferința pentru o culoare a cerului, În atitudinea față de lucruri, un proiect liric, o figură a sensibilității este mereu contrazis În așteptările lui. Sincretismul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pentru o formă de relief, În preferința pentru o culoare a cerului, În atitudinea față de lucruri, un proiect liric, o figură a sensibilității este mereu contrazis În așteptările lui. Sincretismul poetului Îl pune În Încurcătură. Frivolitatea retoricii Îl poate exaspera. Peisajul urmează aceeași cale: ici, muntele este un spațiu primitor, productiv, securizant, colo muntele este un obiect terorizam Într-o imagine mai vastă a haosului. El devine, astfel, pivotul mai multor figuri: de la figura solitudinii mîndre, purificatoare, la figura ororii de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ici, muntele este un spațiu primitor, productiv, securizant, colo muntele este un obiect terorizam Într-o imagine mai vastă a haosului. El devine, astfel, pivotul mai multor figuri: de la figura solitudinii mîndre, purificatoare, la figura ororii de labirintul vegetal... Dintre peisajele ce trec prin versurile lui Alecsandri, doar lunca este statornic euforizantă, liniștitoare. Alăturate, peisajele formează o geografie lirică, o țară imaginară care devine, pe rînd, o țară mitică, o „țară de jale”, un colț de rai: „Șesuri, văi, norii din
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Într-o imagine mai vastă a haosului. El devine, astfel, pivotul mai multor figuri: de la figura solitudinii mîndre, purificatoare, la figura ororii de labirintul vegetal... Dintre peisajele ce trec prin versurile lui Alecsandri, doar lunca este statornic euforizantă, liniștitoare. Alăturate, peisajele formează o geografie lirică, o țară imaginară care devine, pe rînd, o țară mitică, o „țară de jale”, un colț de rai: „Șesuri, văi, norii din cer În urmă-i departe per. Cine-o vede, o zărește Ca o stea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
jale”, un colț de rai: „Șesuri, văi, norii din cer În urmă-i departe per. Cine-o vede, o zărește Ca o stea care lucește Și-n văzduh se mistuiește. În codrii mereu pustii Unde urlă fiare mii...” În acest peisaj global, totalizant, nuanțele se pierd. „Codrii de verdeță”, „munții [... ] răsunători” văile Înverzite, recile izvoare șopotitoare, plaiurile Îngerești, luncile armonioase formează un spațiu față de care poetul manifestă cea mai pură evlavie. Peste acest spațiu se arcuiește un cer „care zîmbește” mereu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În poiene pasc zimbrii și peste „dalba moșie” trece vînătorul mitic (Dragoș), arhetipul. Codrii, cîmpiile, apele, viețuitoarele intonează o doină tînguitoare. O serafie generală (spre a folosi vorba poetului) stăpînește țara mitică. Retorica sacralizează toate obiectele, substanța materială se evaporă. Peisajul devine o imensă pată de culoare indeterminabilă. Limbajul lui este acela al adorației mistice. Pentru a-l citi, criticul trebuie să recurgă la codurile rugăciunii. În Pasteluri (poeme de maturitate), Alecsandri face Însă efortul de a da o anumită substanță
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]