15,944 matches
-
Rudolf Breitscheid, Strada Dalmier și Piața Luther. Înfințarea acestei linii a avut un fundal politic: Din cauza tensiuniilor ridicate dintre forțele de ocupație ale Germaniei, unele trenuri au fest nevoite să își finalizeze călătoriile la gară Berlin-Blankenheim în Drewitz și de la gară Babelsberg. Odată cu extinderea serviciului S-Bahn Berlin această linie a fost desființată iar capătul de linie Gară Babelsberg a fost demolat. O altă linie, linia D (Holzmarktstraße-Menzelstraße) a fost planificată, pentru înlocuirea travaiului, care fusese scos din circulație din cauza stării proaste
Troleibuzul din Potsdam () [Corola-website/Science/333889_a_335218]
-
tensiuniilor ridicate dintre forțele de ocupație ale Germaniei, unele trenuri au fest nevoite să își finalizeze călătoriile la gară Berlin-Blankenheim în Drewitz și de la gară Babelsberg. Odată cu extinderea serviciului S-Bahn Berlin această linie a fost desființată iar capătul de linie Gară Babelsberg a fost demolat. O altă linie, linia D (Holzmarktstraße-Menzelstraße) a fost planificată, pentru înlocuirea travaiului, care fusese scos din circulație din cauza stării proaste a liniei. Aceste troleibuze ar fi avut un depou nou dar însă din cauza situației de achiziții
Troleibuzul din Potsdam () [Corola-website/Science/333889_a_335218]
-
u anii '80, au existat planuri de extindere a rețelei către Waldstadt și Schlaatz. Aceste planuri au eșuat însă, cauzate de capacitatea lmimitată de cumpărare a RDG repectiv din cuza venimentelor politice de din perioada aniilor 80-90. Planul linei D (Gară Rehbrücke - Schlaatz - Babelsberg - Waldstadt I - Eichhorst) a mai fost discuta în 1990, dar fără succes. Electrificarea căii ferate prin oraș a mai însemnat demontarea unei parta linei de contat, deoarece nu s-a putut realiza trecerea peste calea ferata din
Troleibuzul din Potsdam () [Corola-website/Science/333889_a_335218]
-
rutier și feroviar care conectează centrul istoric al orașului Veneția (format dintr-un grup de insule) de țărmul continental. El reprezintă singura cale de acces pentru traficul rutier în Piazzale Roma și pe insula Tronchetto și pentru traficul feroviar în Gara Veneția - Santa Lucia Podul a fost construit în perioada 1931-1933 după proiectul inginerului Eugenio Miozzi și inaugurat de Benito Mussolini la 25 aprilie 1933 ca Ponte Littorio («Podul lictorului»), fiind singura cale de acces pentru vehiculele rutiere în centrul istoric
Podul Libertății din Veneția () [Corola-website/Science/333386_a_334715]
-
funcționează și ca piste pentru bicicliști. Ultima porțiune a podului (în apropiere de Veneția) are un singur trotuar, deoarece carosabilul către Veneția este extins la 3 benzi, cu o bandă rezervată pentru transportul public. La intrarea sa în Veneția, în spatele gării Veneția-Santa Lucia, ea oferă acces doar în "Piazzale Roma", unde se află autogara din Veneția și garajele situate în zona portuară.
Podul Libertății din Veneția () [Corola-website/Science/333386_a_334715]
-
orașul are 29 de linii de autobuz. Doar patru linii sunt interurbane (№ 5, № 16 și № 23), două dintre ele ajung până la aeroportul Chișinău (№ „A” și № 65); restul fiind suburbane. Cele mai multe dintre rutele de autobuz încep de la Piața Centrală (situată lângă Gara centrală). În 1909 sa făcut o încercare de a organiza la Chișinău un sistem de autobuze interurbane. Acesta a fost organizat de un proprietar pe numele M. Surucian, care a și construit câteva garaje în oraș. Transportul era efectuat cu ajutorul
Autobuze în Chișinău () [Corola-website/Science/334557_a_335886]
-
Varșovia (7 vagoane fără capotă) și Odesa (7 vagoane cu capotă). Vagoane erau tractate pe șine de câte doi cai. În 1897, Duma a adoptat proiectul construcției unor noi linii de tramvai, cu scopul de a lega centrul orașului de gara feroviară. Către 1910, lungimea totală a liniilor de tramvaie trase de cai din Chișinău ajungea la 12,5 kilometri. În anul 1910 a început transferul tramvaielor tractate la tracțiunea electrică. Duma orașului a adoptat în acest o rezoluție corespunzătoare. Din
Tramvaiul din Chișinău () [Corola-website/Science/334565_a_335894]
-
a fost un primar al Chișinăului în perioada anilor 1870-1871. Pavel Hristoforovici Gumalic s-a născut într-o familie greacă. În 1870 a fost ales primar al Chișinăului, succedându-l pe Adam Krijanovski. Într-un timp scurt Gumalic a construit gara, a început construcția unor turnuri de apă și a pus temelia bisericii Sf. Pantelimon, proiectată de arhitectul Alexandru Bernardazzi. Profitând de puterea sa, Gumalic a exclus de pe lista electorală în Duma orășenească toți candidații neloiali. Rămași indignați, alegătorii din Chișinău
Pavel Gumalic () [Corola-website/Science/334574_a_335903]
-
capitalei pe strada Calea Moșilor, 2/1. Autogara deservește atât traficul intern de pasageri din Republica Moldova, cât și o serie de destinații internaționale (Ucraina, Rusia, România, Belarus, Polonia, Cehia, Letonia, etc.). În total sunt deservite 266 de rute. Către 1997, gara centrală din Chișinău nu mai făcea față traficului de pasageri, care a crescut în legătură cu creșterea numărului de rute. Autogara centrală fiind construită pentru a deservi în mare parte rutele de autobuz suburbane. În 2001, conducerea orașului a anunțat începerea construcției
Gara de Nord (Chișinău) () [Corola-website/Science/334570_a_335899]
-
să apere fortificațiile. Ferdinand Schaal a hotărât ca Regimentul 86 de infanterie (două batalioane) să atace orașul vechi și citadela, iar Regimentul 69 de infanterie (tot două batalioane) să ocolească orașul și să atace dinspre răsărit pentru cucerirea portului și Gării Maritime (Gare Maritime). În timpul atacului german, fortul Nieulay a fost apărat până spre prânz de mai mulți militari ai QVR și francezi. Regimentul al 86-lea de infanterie germană a întârziat atacul principal comandat pentru că trebuit să cucerească mai întâi
Asediul orașului Calais (1940) () [Corola-website/Science/334579_a_335908]
-
a lăsat Brigada de infanterie din cealaltă parte a portului într-o poziție mai puțin bine apărată. Brigada ocupa poziții defensive pe malul canalului du Marck, expuse atacului inamic de pe trei direcții. Nicholson și-a mutat cartierul general din clădirile Gării Maritime în citadela orașului. Aici au fost transferați și o parte a pușcașilor marini care sosiseră în timpul nopții din Chatham. După o pregătire puternică de artilerie, Schaal a reluat dimineața atacul. Germanii au fost respinși, iar în după amiaza aceleiași
Asediul orașului Calais (1940) () [Corola-website/Science/334579_a_335908]
-
era îngrijorat de soarta concetățenilor săi, supuși unor bombardamente continui. După reluarea atacului, deși infanteriștii Regimentului al 60-lea a reușit să reziste, brigada de pușcași a fost obligată să se retragă spre fabrica de celuloză din apropierea portului și a Gării Maritime. În noaptea de dinaintea acestui atac și în timpul zilei, mai multe vase mici de pescuit, yahturi și alte vase mici preluaseră răniții din port. Nu a fost emis nici un ordin de evacuare a Brigăzii a 30-a. Ministrul de război
Asediul orașului Calais (1940) () [Corola-website/Science/334579_a_335908]
-
a capitulat. Infanteriștii regimentului 60 au primit ordinul "„fiecare pentru el”", dar puțini dintre ei au reușit să se evacueze. În cealaltă extremă a portului, Brigada de infanterie a fost obligată să se retragă în jurul bastionului 1, de la nord de Gara Maritimă, unde a organizat o ultimă linie de rezistență. Nicholson a capitulat alături de militarii din prejma sa în citadelă în jurul orei 16:00. În afară de militarii britanici, germanii au mai luat prizonieri militari francezi și belgieni rătăciți de unitățile lor, care
Asediul orașului Calais (1940) () [Corola-website/Science/334579_a_335908]
-
întreprindere). În septembrie 2008-septembrie 2009 a fost consilier al Directorului general al Agenției Transporturi în materie de transport aerian și de coordonare a proiectelor Agenției Transporturi, de prioritate națională. Între 2008-2010 a fost președinte al Consiliului de administrare a S.A. „Gara Nord”. Din decembrie 2011 până în iunie 2013 Cebotari a fost director la Autoritatea Aeronautică Civilă a Republicii Moldova. Din iunie 2013 până în aprilie 2015 a exercitat funcția de viceministru al Transporturilor și Infrastructurii Drumurilor; și, concomitent, în perioada anuarie 2014-iulie 2014
Vladimir Cebotari () [Corola-website/Science/334603_a_335932]
-
ce tocmai se înființase în sat. Urmează, nu fără peripeții, o școală silvică de trei ani în orașul Câmpeni după absolvirea căreia este repartizat să muncească la Ocolul silvic din Aiud. Aici va urma cursurile liceului seral. Cum locuiește între gară, pușcărie și cimitirul acesteia, este impresionat de convoaiele de deținuți politici ce sunt duși cu lanțuri la mâini și la picioare, dar și de zgomotul căruțelor ce duc noaptea deținuții decedați sau uciși în cimitirul fără cruci pe care din
Cornel Nistea () [Corola-website/Science/334626_a_335955]
-
textile unde se fabricau uniforme militare. În 1922, s-a căsătorit cu Veljko Gligorević din Mostar, mai tanar cu 8 ani decât ea. Cei doi au avut o fiică, Milena. Milunka a adoptat alte trei fete: Milka, găsită într-o gară din ; Radmila-Višnja (1921—2004), nepoata ei; și Zorka, luată de la o casă de copii din Dalmatia, suferind de meningita. Veljko, lucrător poștal, s-a mutat la scurt timp după aceea la Banja-Luka și a părăsit-o pe Milunka și pe
Milunka Savić () [Corola-website/Science/334683_a_336012]
-
pe care artistul le-a văzut în vacanțele de vară petrecute la Techirghiol sau din excursia la Constantinopol și în insula Prinkipo din Marea Egeee, pe care a făcut-o cu vaporul „Împăratul Traian”. Dimitrie Știubei primește comenzi pentru decorarea gărilor regale de la Mogoșoaia, Sinaia și Gara de Nord. El abordează compoziții variate fapt ce denotă o lejeritate în stăpânirea elementelor de cromatică și construcție. În anul 1937 a fost premiat la Expoziția Universală de la Paris cu lucrarea "Intrarea lui Mihai Viteazu în
Dimitrie Știubei () [Corola-website/Science/334695_a_336024]
-
la Istanbul, Pasagerul „Moldova“ la Budapesta, Nava-școală „Mircea“ în larg, Escadra în marș, Cargoul „Dobrogea“, Velier în larg, Monitoare pe Dunăre, Navele Diviziei de Mare în misiune, Distrugătoare în marș, Cargou la ancoră. În salonul oficial de primire al fostei gări regale din Sinaia, construită între 1938-1940 la comanda regelui Carol II., după planurile renumitului arhitect Duiliu Marcu, se găsește o pictură murală pătrată de 5,50 m, realizată de Dimitrie Știubei în frescă, care reprezentă o vânătoare domnească, cu 8
Dimitrie Știubei () [Corola-website/Science/334695_a_336024]
-
este un oraș din cantonul Solothurn din Elveția și capitala omonim. Pe calea ferată, se găsește la o distanță de mers de circa 30 minutes de gările orașelor Zürich, Bern, Basel și Lucerna, ceea ce o face să fie un important nod de cale ferată Elveției. Numeroase artefacte din perioada (circa 16.000 până la 14.000 de anii în urmă) au fost descoperite în apropierea -ului. Descoperiri din
Olten () [Corola-website/Science/334719_a_336048]
-
soția lui, Lena, și fiica, Bella. El călătorește spre Madrid, Spania, unde soția lui a dus-o pe fiica lor să trăiască cu părinții lui Lena. Soția lui acceptă să se întâlnească cu el, dar, în timp ce Preacher o așteptă în gară, el îl vede pe Khalifa cu o bombă înăuntrul unuia din vagoanele trenului în care trebuia să fie ea, care este detonată la scurt timp după aceea. Explozia distruge trenul, ucigând un număr mare de civili și punându-l pe
Medal of Honor: Warfighter () [Corola-website/Science/334716_a_336045]
-
a depășit 7.000. În acest lagăr au fost deportate în ianuarie 1918 circa 1.000 de femei din Franța și Belgia. Lagărul 2 avea trei porți: una în față, dublă, care dădea în șoseaua pe care se venea de la gară; a doua, în față și tot dublă pe care cei internați ieșeau la munca câmpului. Între aceste două porți era stradela principală a lagărului, lungă de vreo 400 m. A treia poartă era în sus spre deal; ea dădea la
Lagărul de prizonieri de la Holzminden () [Corola-website/Science/334753_a_336082]
-
apusene, foxtroturi, tangouri, valsuri etc. - Vasilescu caută să construiască un stil național, în spiritul folclorului și al muzicii populare românești. Primul spectacol care reușește să impună astfel de creații ca șlagăre, lansat la sfârșitul anului 1934, este "Fata șefului de gară" (cu subtitlul "Alhambra filmează"); piesa de rezistență a revistei se numește „Cântă-mi să uit dragostea”. (Importantul succes astfel cucerit determină direcțiunea teatrului să reia bucata și în stagiunea următoare, în revista "O nuntă la Alhambra".) Fata șefului de gară
Teatrul de revistă „Alhambra” () [Corola-website/Science/334778_a_336107]
-
gară" (cu subtitlul "Alhambra filmează"); piesa de rezistență a revistei se numește „Cântă-mi să uit dragostea”. (Importantul succes astfel cucerit determină direcțiunea teatrului să reia bucata și în stagiunea următoare, în revista "O nuntă la Alhambra".) Fata șefului de gară" o aduce pe scenă ca protagonistă pe cântăreața Elena Zamora, căreia i se oferă o partitură dificilă, pe măsura posibilităților sale tehnice. Spectacolul mai lansează un șlagăr, de data asta un tango: „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară?”. În septembrie
Teatrul de revistă „Alhambra” () [Corola-website/Science/334778_a_336107]
-
atunci "Universitatea „Franz Joseph”"), edificiu construit în stilul academismului francez, după planurile unor arhitecți austrieci. După modelul Halelor din Paris, în 1872 sunt construite "Halele Centrale", care ulterior vor deveni Piața Unirii din București. În septembrie 1878 a fost inaugurată Gara București Nord, a cărei clădire avea să fie extinsă în perioada interbelică. Unul dintre cele mai importante edificii cu valoare istorică și artistică din România, Castelul Peleș, a fost construit în perioada 1873 - 1914 și combină numeroase elemente arhitecturale gotice
Istoria arhitecturii în România () [Corola-website/Science/334772_a_336101]
-
uită evenimentul și, peste ani, se regăsește în aceeași clasă la al cărei curs asistase în timpul călătoriei personale - Dornic să termine cu viața nefericită de până atunci, Eliot Haig vrea să plece din localitate. După ce bea câteva păhărele în localul gării, își dă seama că e pe cale să rateze și ultimul tren din noaptea aceea. Resemnat că va trebui să aștepte primul tren din dimineața următoare, Haig află că acela fusese, cu adevărat, ultimul tren. În urma unui accident rutier, Lorenz Kane
Paradoxul pierdut () [Corola-website/Science/332072_a_333401]