3,412 matches
-
este consecință a procesului de supunere la Îndoială a cunoștințelor. Dacă ar fi fost concluzia unui silogism, problema nu era nici pe departe Încheiată - cel mult poate că abia de aici ar fi Început -, deoarece trebuia să se procedeze la Întemeierea majorei „tot ceea ce gândește există”, enunț care nu poate fi decât cel mult o prejudecată, și, prin urmare, unul dintre cele care trebuie respins, conform principiului Îndoielii. Nu trebuie să pierdem din vedere scopul În care Descartes Își Începe cercetarea
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
În vedere că În filosofia de la Începutul creștinismului valoarea morală era asimilată valorii logice: ceea ce era bun era implicit și adevărat. Așadar, Sfântul Augustin stabilește că Dumnezeu este principiul intelecțiilor noastre, iar prin raportare la Dumnezeu, ideile noastre Își capătă Întemeiere și consistență. Sfîntul Anselm În forma sa consacrată, argumentul ontologic Își Începe istoria odată cu tratarea acestei probleme de către Sfântul Anselm (1033-1109), episcop de Canterbury, În lucrarea Proslogium. Multă vreme argumentul care Îi poartă numele a trecut neobservat, afirmându-și valoarea
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
educației sociale, contribuțiile unor pedagogi români la dezvoltarea educației adulților în țara noastră. Evoluția pedagogiei sociale - idei, reprezentanțitc "Evoluția pedagogiei sociale - idei, reprezentanți" Curentul pedagogiei sociale a apărut ca o alternativă, ca o replică la individualizarea exagerată a educației, la întemeierea sa exclusiv pe cunoștințele psihologice și pe experiment. Dimpotrivă, cred reprezentanții pedagogiei sociale, societatea este aceea care trebuie să impună cerințele educării cetățenilor săi. Reprezentanții pedagogiei sociale sunt considerați P. Natorp, P.Barth, G. Kerschensteiner, Émile Durkheim, John Dewey. Cel
Educația adulților by Adrian Neculau () [Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
de stat și societate prin alte instituții de educație decât școala” (Bârsănescu, 1936). Încrederea pedagogilor timpului în posibilitățile formative ale instituției de „asistență socială” a fost astfel exprimată de profesorul Ștefan Bârsănescu (1936), acum mai bine de jumătate de secol: „Întemeierea pedagogiei sociale ca teorie a asistenței educative, prestată prin instituțiile sociale și de stat, e bine venită, deoarece ea va asigura o desfășurare sistematică și competentă a unei activități, care se impune tot mai mult societății contemporane”. Desigur, întrebarea care
Educația adulților by Adrian Neculau () [Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
formulează astfel acest principiu: important e nu ce știe omul, ci „cum știe și ce face cu știința lui”3. Acest principiu a fost expus de C. Fedeleș cu un prilej festiv, acela al împlinirii unui sfert de secol de la întemeierea Seminarului. Numărul festiv al Buletinului, dedicat acestei sărbători, are pe coperta interioară un avertisment: el este destinat „expunerii activității și rezultatelor acestei instituții” valorizând „părți din mecanismul sau din funcțiunea ei, din doctrina călăuzitoare sau din aplicarea practică a principiilor
Educația adulților by Adrian Neculau () [Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
Roșca, Lucian Blaga, Const. Daicoviciu și alții - să facă din universitate un focar de cultură și știință, pe care să le răspândească cu dărnicie în rândurile poporului. În ce privește „contribuția la cultura generală a țării”, universitarii clujeni au participat, chiar de la întemeierea noii universități, la opera de răspândire a culturii în masele poporului - intelectuali și muncitori - prin acțiuni de popularizare a științei. Fie făcând cursurile lor accesibile unui public mai larg, fie colaborând cu Asociația Astra, ținând conferințe în orașe și sate
Educația adulților by Adrian Neculau () [Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
veacuri”, va deveni, în câțiva ani, un sistem de cunoaștere și acțiune care-i va aduce prestigiu și faimă. Încă de la aceste prime contacte cu realitatea satului, sociologul întrevede calea rezolvării „situației”: legi izvorând din nevoile reale ale tuturor românilor; întemeierea moralei pe „morala socială națională, populară”; întoarcerea spre „obiceiurile pământești, păzite cu sfințenie veacuri de neamul românesc de la țară”. Se ivise, credea, „necesitatea unei schimbări de tactică în chipul superficial de până acuma a reformei traiului juridic și social”. Această
Educația adulților by Adrian Neculau () [Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
paradoxuri. Astfel, integrarea, adică înscrierea într-un model originar și apartenența la o realitate mai cuprinzătoare, nu-i decât confirmarea unei înstrăinări. Sau viceversa: căci înstrăinarea e, la Cioran, un mijloc de a fi mai acut el însuși. Înstrăinarea ca întemeiere nu aparține unei ficțiuni Cioran, chiar dacă în explorarea acestei interogații am avut drept cauză și reper originar nu textul său, la care am ajuns ulterior în mod firesc, ci piesa lui Matei Vișniec, Mansardă la Paris cu vedere spre moarte
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în vreun fel viitorul, de a trăi exclusiv în prezent, în afara pasiunilor, devoțiunilor, fervorii. Inteligența lui, răsfrântă în luciditate, pare un exercițiu minor al disprețului, expresia unei negativități superficiale. Negativitatea, pe care atât o dezavua, capătă, însă, valoarea pozitivă a întemeierii. Iată: când Noica îi cere să scrie “în românește o carte în care să se vadă latura pozitivă” a naturii lui, Cioran comentează: „S-ar putea să am și o asemenea latură, dar ea nu mă împinge niciodată la fapte
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Mi se par, oricum, afirmații-cheie pentru așezarea lui Cioran în încleștarea dintre integrare și înstrăinare. Fără s-o spună explicit, el descoperă în vidul pe care l-a blamat o șansă și în țara din care a plecat prilejul unei întemeieri; o întemeiere în negativitate. La Berlin, în 1933, descoperea cu uimire că „nu te poți dezrădăcina dintr-o țară” (1 decembrie 1933 Ă 620). Peste ani, în 1970, după ce trăiește câteva decenii departe de țara pe care o disprețuise și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
par, oricum, afirmații-cheie pentru așezarea lui Cioran în încleștarea dintre integrare și înstrăinare. Fără s-o spună explicit, el descoperă în vidul pe care l-a blamat o șansă și în țara din care a plecat prilejul unei întemeieri; o întemeiere în negativitate. La Berlin, în 1933, descoperea cu uimire că „nu te poți dezrădăcina dintr-o țară” (1 decembrie 1933 Ă 620). Peste ani, în 1970, după ce trăiește câteva decenii departe de țara pe care o disprețuise și, deci, după ce
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
9 mai 1979 Ă 365). Altădată, în fața unei cărți poștale, privește cu nostalgie zidurile cetății (regretând că n-a rămas toată viața la umbra „falnicului Zid” care, scris așa, cu majusculă, capătă o puternică valoare simbolică în direcția unei posibile întemeieri), ori mărturisește, fără urmă de pudoare, că privește „cu nespus dor această străduță pustie, pe care tare mi-ar plăcea să mă plimb în clipa asta!” (13 iunie 1979 Ă 366). De fapt, înțelege că goana după gloria de la Paris
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pe care el însuși le folosește și care vorbesc despre modul său de a se întemeia. Cu atât mai mare îi este dezamăgirea când suferința îi este considerată joc și acrobație. În realitate, tocmai pentru că vede peste tot absența unei întemeieri autentice, care să nu fie măcinată de absurd, Cioran acuză cu fervoare impostura din jur. Convingerile, credințele, iluziile altora, pentru că nu le poate el însuși trăi, i se par consecința unei mimări. Cu o ferocitate aproape dementă, acuză lumea de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
un mistic musulman o afirmație considerată demnă de Meister Eckhart: „Adevărul care nu distruge creatura nu e adevăr” (I, 64). Afirmație demnă de el însuși, în care sunt încorporate propriile experiențe. Doar că distrugerea de sine îmbracă adesea ipostaza unei întemeieri. Ca și eșecul căutării adevărului: „Totul e capitulare, exceptând neliniștea, exceptând setea neostoită de adevăr” (III, 276). Și am putea continua: exceptând suferința, înfrângerea, descurajarea. Iată: „Adevărul se află în descurajare. Deci curajul, speranța sunt mincinoase, false, nu aduc cunoașterea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ființei nu i-o oferă prezența, ci, mai exact, Apocalipsa sau numai posibilitatea ei. Iată de ce a fi înseamnă pentru Cioran mai degrabă a nu fi Ă sau a fi sub o permanentă amenințare. Or, ce prilej mai bun pentru întemeierea sinelui decât sentimentul că propria identitate ține de iluzie, că el Ă asemenea lumii Ă nu-i mai mult decât o aparență? Cauză a angoasei, această conștiință a inconsistenței face posibil saltul spre revelația sensului care se ascunde în neant
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Ă fie că e întruchipat de ceilalți, fie că e întrupat de el însuși Ă cu groază, lăsând să se înțeleagă că îi preferă pe cei care nu (se) interoghează. Dar lui, lipsa unui fundament mai adânc, adică absența unei întemeieri metafizice îi produce frisoane: „Cu cât mă gândesc la viață ca fenomen distinct al materiei, cu atâta viața mă înspăimântă: nu are nici o temelie, reprezintă o improvizație, o tentativă, o aventură, și-mi pare atât de fragilă, de inconsistentă, de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
dar nu este reală»” (I, 332). De aici până la proiectarea exultantă în irealitate nu-i decât un pas. Cioran face acest pas Ă care nu e semnul unei deveniri, ci al unei permanente negări de sine, echivalente, prin rezultate, unei întemeieri de sine. Ce-i drept, irealitatea devine fascinație atunci când se aplică naturii. Iată: „M-am plimbat între Étréchy și La Ferté-Alais. Ninsoare și ceață, o ceață atât de diafană că arborii păreau un fum încremenit. Rareori am văzut un peisaj
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în suferință, sau mai curând de a-mi adânci orice suferință. / Zămislire a durerilor” (I, 33). O suferință care devine ură de sine. Explorarea de sine nu lasă loc nici unei utopii și finalitatea ei este autodistrugerea deliberată, ca șansă pentru întemeiere: „Sunt succesiunea stărilor mele, umorilor mele; îmi caut «eul» în zadar, sau mai curând nu-l regăsesc decât atunci când toate aparențele mele se risipesc, când exult la propria-mi nimicire, când se suspendă și se abolește tocmai ceea ce se cheamă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
rămâne decât să exploreze Infernul, să producă, adică, suferință: „Am o nesfârșită capacitate de a converti totul în suferință, sau, mai curând, de a-mi adânci orice suferință. / Zămislire a durerilor” (I, 33). Ura de sine capătă, astfel, forma unei întemeieri. Îi urăște pe cei din jur nu mai mult decât se urăște pe sine, își neagă rădăcinile nu mai mult decât se neagă pe sine, totul cu o disperare care ia forma eroismului. Mărturisește într-un loc: „Nu-mi place
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
că ceilalți sunt proiectați adesea în ipostaze care lui îi sunt inaccesibile. Așa încât, în fața propriului vid existențial, în fața consubstanțialității sale cu nimicul, lui Cioran nu-i rămâne decât să se construiască imaginar, la granița dintre dorință și frustrare, printr-o întemeiere pe dos. Să fie această întemeiere imaginară dovada unei trăiri mimate, a unei existențe simulate? Să fie exercițiul ipostazelor sinelui un eveniment textual și livresc și nimic altceva? Notează Cioran: „Durerile imaginare sunt cele mai reale dintre toate, căci sunt
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ipostaze care lui îi sunt inaccesibile. Așa încât, în fața propriului vid existențial, în fața consubstanțialității sale cu nimicul, lui Cioran nu-i rămâne decât să se construiască imaginar, la granița dintre dorință și frustrare, printr-o întemeiere pe dos. Să fie această întemeiere imaginară dovada unei trăiri mimate, a unei existențe simulate? Să fie exercițiul ipostazelor sinelui un eveniment textual și livresc și nimic altceva? Notează Cioran: „Durerile imaginare sunt cele mai reale dintre toate, căci sunt durerile de care ai nevoie și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de la o vârstă a misiunii la una a renunțării, ci și situarea sa în afară Ă, merge până acolo încât transformă neputința în șansă, sterilitatea în sens. Nu-i vorbă: e sensul unei explorări dureroase a sinelui sau sensul unei întemeieri a lui. Dar, altfel, e limpede: visul energiilor elementare îl obsedează pe Cioran până într-atât, încât se neagă pe sine pentru a supraviețui. Și neputința e chiar neputință. Păcatele eului și extazul anonimatului sau viceversatc "P\catele eului [i
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nemulțumește pe Cioran: „De îndată ce sunt cât de cât sănătos, inspirația mă părăsește, până și subiectele îmi lipsesc” (I, 154). Aici invocă Cioran fraza care i-ar fi marcat definitiv existența și care îl ajută să vadă în boală prilejul unei întemeieri a sinelui. În continuarea cuvintelor de mai devreme, Cioran spune: „Nu degeaba fraza care m-a marcat cel mai mult a fost răspunsul lui Pascal către sora sa, care-l îndemna să se îngrijească: Nu cunoști neajunsurile sănătății și avantajele
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
întrebarea rămâne: oare tot acest exces nu ascunde cumva intuiția propriului neant, pe care Cioran îl vede mai întâi în ceilalți, cu predilecție în propriul neam? Altfel, spus, nu cumva, distrugându-i pe cei asemenea lui, Cioran se luptă pentru întemeierea sinelui, având presentimentul hăului? În fine, să revenim la păcatele, teribile, ale tinereților. Cine este cel care le săvârșește? Cioran nu se mai recunoaște în ele Ă și nu pentru că între timp ar fi devenit neapărat altul, ci mai ales
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a-l mări. Pălie se ține pentru "foc" (incendiu, trăsnet) și pentru secetă, când "se pălesc" (se ofilesc) semănăturile, sărbătoare care amintește de Palilia romană, zi închinată zeiței Pales, protectoarea turmelor, zi ținută pe 21 aprilie, începutul anului pastoral și întemeierea Romei.438 În Oltenia, focurile sumedre dau Focul lui Sumedru ( Sâmedru) se fac, în ajunul Sfântului Dumitru, dintr-un brad mare, "cât o turlă de biserică", adus din munte, pe care îl așază într-o groapă făcută în pământ. Când
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]