KorAP: Find »[drukola/base=arheologic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...62 63 64 ...521 >

13,008 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

NOTE 1. Vezi Șt. Olteanu, Societatea carpato-danubiano-pontică în secolele IV-XI. Structuri demo-economice și social-politice, București, 1997; Istoria Românilor (tratat), vol. III, București, Editura Enciclopedică, 2001, p. 39. 2. Istoria Românilor, vol. III, op. cit., p. 42. 3. Ibidem; G. Coman, Cercetări arheologice cu privire la secolele V-XI în sudul Moldovei, în AM 6, 1969, p. 277-315; M. Comșa, Cercetările de la Slon și importanța lor pentru studiul formării relațiilor feudale la sud de Carpați, în "Studii și materiale privitoare la trecutul istoric al jud.

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
VII, sunt numeroase dar incomplete. Astfel de informații ne-au dat istoricii bizantini Procopius din Caesarea, Iordanes, Mauricius, Teophilact Simocata, Theophanes, Ioan din Efes, aceștia fiind multă vreme singurele surse pentru reconstituirea istoriei migrațiilor slave. Pe de altă parte, cercetările arheologice din ultima jumătate de secol au adus date noi cu privire la pătrunderea și stabilirea slavilor în regiunile carpato-dunărene. Teritoriile de locuire ale slavilor înainte de marile migrații erau vastele spații situate la nord de râul Pripet, în regiunile păduroase aflate între Vistula

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
muntene. Alții susțin că Musokios ar fi un conducător local, dacic, iar Dauritas, având nume latin, ar fi exercitat o conducere militară autohtonă. Părăsirea masivă a regiunilor din nordul Dunării de Jos de către slavi, după 602, se poate verifica și arheologic-se observă o scădere vizibilă a așezărilor, din prima jumătate a secolului al VII-lea, în comparație cu cele din perioada anterioară. Izvoarele scrise referitoare la slavi ne oferă și date despre modul lor de trai, felul de a lupta, credințele lor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ne oferă și date despre modul lor de trai, felul de a lupta, credințele lor. Cu privire la prezența slavilor în regiunile carpato-dunărene, trebuie precizat că deși izvoarele scrise bizantine îi menționează aici, încă de la începutul secolului al VI-lea (Pseudo-Caesarius), cercetările arheologice nu au dus la descoperirea unor vestigii slave certe înainte de mijlocul secolului al VI-lea. O explicație posibilă ar fi că, în prima jumătate a acestui secol, expedițiile de jaf împotriva Imperiului erau întreprinse de cete militare slave, care își

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
își aveau sălașurile în teritoriile de la est de Nistru, unde reveneau după atac, ei, practic, nu erau instalați în nordul Dunării. Nici prezența unor grupuri de slavi neînarmați, pașnici, din prima jumătate a secolului al VI-lea, nu este atestată arheologic. Numai în jurul lui 550, izvoarele scrise bizantine vorbesc despre o așezare reală a slavilor în nordul Dunării de Jos. Astfel, Procopius specifică că "sclavinii își au sălașurile dincolo de Dunăre, nu departe de țărm".4 Dar precizări importante în legătură cu prezența reală

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
despre o așezare reală a slavilor în nordul Dunării de Jos. Astfel, Procopius specifică că "sclavinii își au sălașurile dincolo de Dunăre, nu departe de țărm".4 Dar precizări importante în legătură cu prezența reală a slavilor în regiunile carpato-dunărene au adus cercetările arheologice. Vestigiile slave arhaice, alcătuite din ceramică, unelte, obiecte de îmbrăcăminte și podoabă au putut fi separate de cele autohtone-de cele mai multe ori fiind descoperite împreună. Repartiția geografică a vestigiilor slave arhaice arată (indică) faptul că din regiunile Niprului superior și mijlociu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea, stimulată și de adoptarea creștinismului latin, în jurul anului 1000, sub regele Ștefan cel Sfânt. Pătrunderea ungurilor la est de Tisa, în Crișana, Banat și Transilvania, e confirmată și de cercetarea arheologică, nu doar istorică, prin descoperiri, cimitire, morminte, piese (obiecte) păgâne, din secolul al X-lea: Biharea (jud. Bihor), Vărșand, Siclău, Mișca (jud. Arad), Cenad (jud. Timiș), Cluj, Lopedea Nouă, Stremț (jud. Alba), Deva (jud. Hunedoara) ș.a.27 NOTE 1. A. D

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
autorul (Brătianu) greșește acordând acestui termen o origine bizantină, cu sensul de "păstor". Cuvântul este germanic: valah, adică welche. Goții au numit "valahi" populațiile latine".10 F. Lot, în notele sale, se referă și la alte aspecte: "Cele câteva mărturii arheologice referitoare la practicarea creștinismului în Dacia, în secolele III-IV, sunt lipsite de interes. Nu se știe cărei nații (populații) aparțineau acești puțini creștini. Este puțin probabil ca Wulfila să-i fi creștinat pe daco-romani, nu există nici un termen gotic religios

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cu rhomanioii (bizantinii), nici cu slavii (rușii), nici cu bulgarii.35 Conviețuirea românilor cu slavii Cu privire la capitolul cel mai obscur din trecutul neamului nostru, acel dificil, în aparență iremediabil hiatus, lipsit aproape complet de documente scrise și cu puține materiale arheologice, al perioadei medievale (secolele VII-X-anii 602-970), de formare și închegare a comunității populare românești, trebuie să facem câteva importante sublinieri. După evacuarea Daciei, așa cum arătam, asistăm la dispariția orașelor și a așezărilor mai mari din văi datorită traversării ținuturilor noastre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sens, trebuie să precizăm că, dacă o colonizare în Moldova a unor elemente românești, venite din Transilvania, este un fapt atestat istoric în evul mediu, nu este mai puțin adevărat că acestea s-au suprapus unei romanități locale, est-carpatice, surprinsă arheologic la sfârșitul antichității (cf. D. Gh. Teodor, I. Ioniță, V. Spinei). Această expansiune nu justifică însă, în nici un caz, teoriile unor slaviști, conform cărora aceste ținuturi au fost ocupate succesiv de alte populații venite din stepă, alani, pecenegi și cumani

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
teritoriul românesc, în aceste secole, este necesară cunoașterea rețelei demografice. Odată cu dispariția statului avar (796-803), în urma loviturilor date de franci și bulgari, se ajungea la o nouă situație politică, care avea drept rezultat creșterea demografică pe întinse spații geografice, investigațiile arheologice atestă sporul de populație. Până la începutul secolului al X-lea, marile invazii pustiitoare ale arabilor (sarazini), normanzilor și ungurilor au luat sfârșitt, ceea ce a dus la stabilitatea societății europene și creșterea populației ei. Către Anul 1000, populația Europei întregi era

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în a doua jumătate a secolului al X-lea, a influențat favorabil teritoriile învecinate, mai ales cele românești.1 În spațiul carpato-danubiano-pontic, perioada secolelor X-XIII este cea mai bine cunoscută din cuprinsul mileniului întunecat sau al "tăcerii". Cercetarea istorică și arheologică medievală a evidențiat existența unei civilizații evoluate și unitare, pe întregul teritoriu locuit de români, superioară celei din perioada anterioară. Perioada aceasta reprezintă cea mai importantă verigă a lanțului evoluției societății românești spre închegarea civilizației medievale. Și în spațiul românesc

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
teritoriu locuit de români, superioară celei din perioada anterioară. Perioada aceasta reprezintă cea mai importantă verigă a lanțului evoluției societății românești spre închegarea civilizației medievale. Și în spațiul românesc asistăm, în acest interval, la o creștere demografică, evidențiată de cercetarea arheologică, sub forma unor concentrări masive de populație. Pe teritoriul locuit de români au fost identificate numeroase așezări omenești, peste 2000 de așezări și necropole (cimitire), răspândite pe întreaga suprafață a țării, sub formă de concentrări demografice, aflate la câmpie, podiș

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
exclusiv de păstori însemna pendularea turmelor pentru pășune și în vreme de iarnă. Pentru istoria agriculturii, avea însemnătate creșterea sedentară a cornutelor mici (oilor), specifică majorității populației și care depindea în mare măsură de cultivarea cerealelor și furajelor. În urma cercetărilor arheologice, s-au descoperit oase dar și obiecte și instrumente din practica creșterii animalelor: clopote (tălăngi) de oi, țesale pentru vite, construcții anexe, adăposturi, saivane, grajduri, staule pentru animale din gospodărie. Oasele numeroase descoperite pun în lumină numărul mare de bovine

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
începutul secolului al X-lea, aflăm date în Cronica Notarului anonim al regelui Bela al III-lea (Anonymus) "Gesta Hungarorum", datat secolul XII, dar care se referă la situația istorică din secolul al X-lea. Concentrările demografice din teren, constatate arheologic, corespund organismelor statale de pe teritoriul Transilvaniei, de tip voievodat (ducat), țări conduse de voievozi (duci).18 După pătrunderea în Transilvania, oștile triburilor maghiare au cucerit prin luptă teritoriile voievodatelor întâlnite aici. Astfel, spre vest, până în zona bazinului superior al Tisei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
apoi l-au ales pe Tuhutum drept căpetenie a voievodatului transilvan, care și-a păstrat vechea organizare. În afară confruntărilor menționate, s-au mai dat și alte lupte, la cetățile de la Dăbâca, Cluj-Mănăștur și Morești s-au constatat, în urma investigațiilor arheologice, distrugeri, cauzate de atacurile repetate ale ungurilor și pecenegilor, de la începutul secolului al X-lea. Țara lui Gelu, situată în podișul Transilvaniei, corespunde constatărilor arheologice: o grupare politică teritorială alcătuită din 20 de așezări, aflate între Someș și Mureș.20

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și alte lupte, la cetățile de la Dăbâca, Cluj-Mănăștur și Morești s-au constatat, în urma investigațiilor arheologice, distrugeri, cauzate de atacurile repetate ale ungurilor și pecenegilor, de la începutul secolului al X-lea. Țara lui Gelu, situată în podișul Transilvaniei, corespunde constatărilor arheologice: o grupare politică teritorială alcătuită din 20 de așezări, aflate între Someș și Mureș.20 Cronica lui Anonymus, datată secolul XII, și cronicile maghiare ulterioare, din secolul al XIV-lea, amintesc despre existența în Transilvania, la sud de Mureș, a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunării, pe teritoriul Munteniei și Olteniei, a unor fortificații-reședințe ale căpeteniilor (fruntașilor) formațiunilor politice, supuși împăratului bizantin. În secolele XI-XII, informațiile se înmulțesc, iar asemenea formațiuni politice vor fi existat și la est de Carpați, în Moldova și Basarabia. Cercetările arheologice ne oferă date despre fortificațiile-reședințele ale conducătorilor formațiunilor politice și despre realitățile social-politice din cadrul acestora. Au fost cercetate numeroase fortificațiii din secolele VIII-XI, de pe teritoriile de la Carpați, Dunăre și Mare-în jurul fiecărei fortificații-reședințe existau așezări care alcătuiau împreună cu aceasta o

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
care săvârșeau slujbele cuvenite la "curtea" acestor stăpânitori, hirotoneau preoți și sfințeau biserici. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea, în 1353, este menționat documentar episcopul Chiril Românul, în Przemysl, undeva în nordul Moldovei sau sudul Poloniei. Pe lângă izvoarele scrise, și cercetările arheologice aduc mărturii despre viața bisericească la est de Carpați. Au fost descoperite 20 de cruci-relicvar sau cruci-engolpioane, datând din secolele XII-XIII. Unele cruci sunt de factură bizantină, precum cea aflată la Bâtca Doamnei, lângă Piatra Neamț. Au fost descoperite cruci de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Poghirc, Satul din colinele Tutovei, București, 1972; Istoria Românilor, vol. III, p. 149-150. 4. I. Popovici, Așezarea feudală de la Străulești-București. Cimitirul II, în "Studii și cercetări de antropologie", I, 1966, p. 17-26; D. Gh. Teodor, E. Neamțu, V. Spinei, Cercetări arheologice la Lunca-Dorohoi, în AM, 6, 1969, p. 187-212; Istoria Românilor, vol. III, p. 150-151 5. A. Dankanits, Șt. Ferenczi, Săpăturile arheologice de la Ciumbrud, în MCA, 6, 1959, p. 605-615 ; I. Tentiuc, Populația din Moldova centrală în secolele XI-XIII, Iași, 1996

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
II, în "Studii și cercetări de antropologie", I, 1966, p. 17-26; D. Gh. Teodor, E. Neamțu, V. Spinei, Cercetări arheologice la Lunca-Dorohoi, în AM, 6, 1969, p. 187-212; Istoria Românilor, vol. III, p. 150-151 5. A. Dankanits, Șt. Ferenczi, Săpăturile arheologice de la Ciumbrud, în MCA, 6, 1959, p. 605-615 ; I. Tentiuc, Populația din Moldova centrală în secolele XI-XIII, Iași, 1996; D. Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e. n., Iași, 1978; Istoria Românilor, vol. III, p. 151-152. 6. Șt. Olteanu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
împreună cu acele fortărețe, iar împăratul, primindu-i cu blândețe, a trimis oameni să ocupe acele fortărețe și oaste suficientă pentru paza lor". Deocamdată, nu este posibilă o localizare a fortărețelor, numele lor nu este menționat în izvoarele bizantine, dar cercetarea arheologică arată că în zona Dunării exista o populație densă, prosperă, mai ales în valea acesteia, ceea ce indică existența unor formațiuni politice în zonă. Prezența jupanilor în spațiul Dobrogei (Dimitrie-943, Gheorghe și alții, necunoscuți încă, constituie o dovadă în acest sens

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
stabilirea altor elemente etnice-în spațiul danubiano-pontic, bizantinii au trebuit să-și aducă proprii lor oameni, greci se așează alături de autohtoni, elemente cu preocupări militare, administrative și comerciale. Elementele împlantate de bizantini au contribuit la urbanizarea așezărilor din regiunea dunăreană. Cercetările arheologice din centrele aflate în drepta Dunării indică o creștere a populației în prima jumătate a secolului al XI-lea. Economia și relațiile sociale erau evoluate, ca și în alte părți ale spațiului românesc. Bizantinii au trecut curând la organizarea administrativă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
al bulgaro-pecenegilor împotriva Imperiului, conform cronicii lui Skylitzes. Lui i-a urmat la conducerea themei dobrogene Simeon, cel care îl înștiința pe toparhul (căpetenia locală) de la Dinogetia-Garvăn. La Capidava și Dinogetia, la începutul secolului al XI-lea, erau, cf. descoperirilor arheologice, locuințe numeroase, ceramică și obiecte de podoabă, ceea ce arată că cele două orașe de frontieră aveau o mare importanță economică, militară și administrativă. De pildă, la Dinogetia, au fost descoperite 120 de monede de aur, cu efigiile împăraților Vasile II

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a-și extinde autoritatea și asupra Dobrogei putea eșua. Teritoriul fostei provincii Scythia Minor era bine apărat de garnizoanele și flota bizantină de pe Dunăre. Prezența bizantinilor în Dobrogea, în acești ani, este dovedită de izvoarele literare, dar și de documentele arheologice, numismatice și sigilografice. Nu există, până acum, nici o dovadă literară sau materială că Dobrogea a făcut parte din statul Asăneștilor-de pildă, orașele din sudul provinciei se aflau sub stăpânire bizantină, or, Varna a fost pierdută de bizantini în 1201, împreună cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]