21,744 matches
-
lucru, prin interconexiuni universale. Tot ce faci și gândești se răsfrânge asupra întregului univers și asupra ta însuți. Realitatea este ceea ce faci sau creezi. Or justiția poetică ne conferă conștiința comuniunii, a continuumului, a întrepătrunderii universale. "Toate particule din unitatea divină, din Dumnezeu; nu Dumnezeu este în toate, ci Totul este în Totul, fiecare este în fiecare, unele în celelalte". Filozofii care au găsit Unitatea, au aflat înțelepciunea. În afară de Unul nu este nimic. Cine nu înțelege unitatea, nu înțelege nimic. Universul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
prin nunta ce îi va reuni întru eternitate. Și iată consonanța; în nici una din cele patruzeci de variante ale poeziei Mai am un singur dor, de dincolo, din moarte, Eminescu nu evocă/invocă divinitatea. Absența din Miorița a vreunui apel divin ar putea avea următoarea explicație. Ab originem, acest popor a avut drept divinitate sfânta natură, lumea de aici (ca și Spinoza, de unde admirația lui Eminescu pentru autorul "sublimei Ethici"). Zeul traco-dac, Zamolxis nu este originar din ceruri. El a fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cerești ? Noi, pozitiviștii, care credem că deținem toate explicațiile, uităm ceea ce îi spune Hamlet prietenului său Horațio, studentul în filozofie: "În cer și pe pământ sunt mai multe lucruri decât își închipuie filozofia ta, Horațio." Nu este o întâmplare că Divina Comedia a fost scrisă la Florența și la acea dată. Era necesar ca 1200 de ani de creștinism pasionat, efervescent, uneori confuz, să-și afle la un moment dat întruchiparea poetică de mare artă și elevație. Și a aflat-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
gândurile trebuie să fie superioare cuvintelor, marea poezie fiind gânditoare, metafizică. Pentru vechii eleni, dat fiind că zeii erau considerați nedrepți, părtinitori, iar moira capricioasă prin artă omul instituie o lume a sa dominată de rațiune și măsură, de "proporțiile divine"; au adoptat o viață gândită și petrecută în înțelepciune. Filozofia nu a rămas exclusivitatea unor pagini, așa cum va avea loc mai târziu, ci era reflexul vieții de fiecare zi. Prometeismul creator al propriei vieți, poietizarea, catharsisul tragicului existențial acesta era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
așa încât se considera "curat", condiție pentru a i se dezvălui "taina aflată înapoia tuturor tainelor". Pe de altă parte însă, în scrierile sapiențiale ale vechilor egipteni, aflăm îndoielile, mâhnirile, nedumeririle oricărui om lucid de întotdeauna, începând cu îndoiala relativ la justiția divină: "Din copilăria sa omul s-a străduit să înțeleagă gândirea Zeului, cu umilință a căutat-o, și totuși zeii mi-au adus suferință și mizerie în loc de fericire și bună stare". Având în vedere toate acestea, în Cântul harpistului se spune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și splendoarea. Și nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii: Ce rost avu venirea ? Și-acum, ce sens plecarea ? Dar transfigurarea prin poezia absolută face să tacă vocile deznădejdii și ale tăgadei: Surâs și puritate! O, răsărit divin! În cupe scânteiază câte-un imens rubin! Fă dintr-un ram de santal o harfă să vibreze Și arde altă creangă, ca să ne parfumeze! Hafiz, de asemenea, deplânge vanitatea lucrurilor omenești: De la pahar la buze totu-i deșertăciune Și ale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
discurs liric poartă la transmutarea feerică a vieții și a firii, a bucuriei și a durerii: Fiece fir de iarbă e-o carte ce așteaptă Să-i afli înțelesul din slova ei cea dreaptă. ...Cine-nțelege crinii și limba lor divină, Ca să-i întrebe: "Draga-mi de unde o să vină?" ...În cupe ceru-albastru așa intens ardea Că-n clipa-aceea Zuhra cu trup de nea dansa. Poezia salvează pe poet și conferă demnitate vieții și universului: Că ești sărac și singur, prin beznă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
neliniște? Pare a fi pregătirea drumului către infern, deci spaima condamnării finale, pe care Faust o contracarează însă prin comanda pe care o dă celor ce urmează să perfecteze asanarea terenului mlăștinos dăruit oamenilor. Apoi Goethe poartă eroul spre sfera divină sfârșind în gloria mântuirii, sub veghea primei iubiri, Margareta, devenită înger. Les fleurs du mal, cartea marelui poet al neliniștii moderne, Charles Baudelaire, și care a deschis un drum nou în lirica universală, este un adevărat compendiu de neliniști, de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
nouveau!"; neliniștea prăbușirii în neant: "Avalanche, où veux-tu m'emporter dans ta chute?"; neliniștea indusă de orologiu, acest zeu sinistru, impasibil, care șoptește neîncetat: "Amintește-ți, abisului îi este mereu sete, clepsidra se golește/ În curând va suna ora când divinul Hazard/ Sau augusta Virtute, soața ta încă virgină / Și până și Remușcarea toți îți vor spune: "Mori, laș bătrân ! E prea târziu!" Poetul se simte asemenea cu "O Idee, o Formă, o Ființă, plecată din azur și căzută/ Într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Picasso, unde durerea apare însă caricaturizată în manieră cubistă. Absurdul antipoezie Precum este știut, cuvântul "poezie" derivă de la grecescul poiein care însemnează a face, a crea. Tot ceea ce un poet scrie cu entuziasm (= en teos în dumnezeu), inspirat de suflul divin, este superior de frumos", afirma Democrit. "Poezia este mai adevărată și mai elevată decât istoria", postula definitoriu Aristotel în Poetica. "Ceea ce durează poeții întemeiază", iar "Plin de merite, omul poetic trăiește pe pământ", scria, în ecou, Friedrich Hölderlin. Iar Eminescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mai elevată decât istoria", postula definitoriu Aristotel în Poetica. "Ceea ce durează poeții întemeiază", iar "Plin de merite, omul poetic trăiește pe pământ", scria, în ecou, Friedrich Hölderlin. Iar Eminescu: Noi suntem din cei cu auzul fin/ Și ascultarăm șoapta misterului divin". Ca atare, axiologic, poezia ne poartă la cea mai înaltă spiritualitate, deasupra noastră, cum cerea Nietzsche. * Pleonastic vorbind, poezia nu poate fi decât orfică. Astfel, potrivit mitului tracic al lui Orfeu, în creuzetul alchimic al unei poezii intră cele trei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și Enkidu. Singura nemuritoare este prietenia. La anticii greci, măreția tragicului consta în înfruntarea dintre om și cer, omul fiind convins de injustiția unor zei capricioși și vicioși. Ieșirea cathartică era eroismul demnității umane, a suferinței omului agresat de nedreptatea divină. Era un mod suprauman de afirmare a umanului. Pentru ca omul să fie creat și să fie creator, a fost necesară suferința lui Prometeu. Este o profundă pătimire încercarea de a repara nereușita creație. Această pătimire superioară este creația artistică umană
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
va urma s-o petreacă ? Pentru el basmul, mitul este un joc de-a realitatea, un joc al imposibilului fabulos. Poetul este cel care rămâne în starea de har a copilului. Arta este primul copil al frumuseții omenești, al frumuseții divine. Al doilea copil este religia, sunt zeii, afirma Hölderlin. Armonia Constituită din triada melodicitatea, metrica și logica internă armonia dezvoltă virtuți sine qua non pentru ființa unui poem. (Baudelaire considera obligatorie și rima "Cel care nu știe să rimeze, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
parte, a imaginat modalitățile de transcendere a acestei lumi în care fără voia lui, a fost coborât în "corpul cel urât", și anume: prin iubire, prin unirea lui tu cu eu să devină Dumnezeu din Dumnezeu, întorcându-se în Spiritul divin din preziua creației, care este astfel anulată. Iar mai sus, transcenderea solitară dincolo de ființă și neființă și dincolo de orice formă de lume, în anterioritatea absolută cea mai înaltă viziune a libertății spirituale din istoria gândirii. Posibilul uman este bolnav de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
deschiderea metafizică, în poemul Pâine și vin, Hölderlin are o viziune fundamentală: Göttlicher Feuer auch treibt, bei Tag und bei Nacht, Aufzubrechen. So komm ! dass wir das Offene schauen Dass ein Eigenes wir suchen so weit es auch ist. "Focul divin însuși, zi și noapte năzuiește să izbucnească! Vino, deci, să ne îndreptăm către Deschis, pentru a căuta acolo un bun care dorim să fie al nostru, oricât de departe ar fi el." Iar deschiderea are loc către Eter, care este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mulțumită niciodată cu ceva finit... Ea despică bolta cerească, se avântă în nemărginire și, prin eter, pătrunde în sferele superioare, parcurgând treaptă cu treaptă adevăruri tot mai înalte." Or, care este suprema aspirație a spiritelor dotate cu inteligență și iluminare divină: eliberarea metafizică. Focul și eterul mistuire și renaștere ca spirit pur sunt realitățile eliberatoare ultime care constituie cheia de boltă în gândirea poetică a lui Bruno. Iată alte texte în acest sens din opera amintită: "Nobilul foc mă nalță și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a lui Eminescu, experiența unei cugetări petrecută constant în tensiunea semnificărilor cosmice a înțelesurilor primordiale, în piscul minții (apex mentis) și acolo se întâlnește cu marile intuiții ale umanității. Căci, scrie Giordano Bruno, "cei aleși au inteligență cerească, posedă lumina divină", întrând astfel în extazul minții in extasis mentis, afirmă Eckhart. Or, pentru cel mai de seamă mistic al Evului Mediu, extazul intelectului posedă acea deschidere supremă, încât îl poate crea pe însuși Dumnezeu. Potrivit fizicii actuale, există o conștiință independentă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lucrurile n-ar fi început să se schimbe. Pămîntul a intrat la stăpîn. Hotărît și puternic, curajos și deștept, folosindu-și mai mult și mai bine mintea născocitoare, Omul s-a ridicat dintre animale și, bizuindu-se pe aceste calități divine, le-a întrecut și le-a dominat. Dar planurile sale de expansiune au schimbat iremediabil mersul lucrurilor. Atunci au început și pentru lupi vremuri grele. Omul a capturat o bună parte dintre ei; la început, i-a ținut izolați și
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
intra în grații. Pleci lăsându-i toți banii, rușinat de hârtiile alea boțite și scămoșate pe care le-ai scos de pe fundul buzunarelor. Impresia este că tot nu i ai lăsat suficient. Chiar înainte însă de a părăsi birtul, darul divin îți pogoară în vintre, în creier, îți întunecă judecata, îți amăgește simțurile, te biciuește în măduvă: oh, zeu al tuturor zeilor, mie, unui muritor oarecare, demn de toată mila, supus poftelor lumești și foamei trupești, mi-ai zâmbit!!! Din străfundurile
Amintiri din casa scării by Laura Aprodu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1354_a_2721]
-
cele întâmplate. Nu se cunosc prea bine motivele, dar se pare că oștirea dușmană s-a oprit din galop ca trăsnită, iar soldații au început să pice de pe cal precum muștele sub plici. Să și fi băgat coada vreo voință divină, cineva mi-a șoptit că râdeau toți ca loviți de streche țam căutat în dicțio narele vremii această expresie, chiar și în îndrumarele medicale, dar dat fiind că nu am găsit nici o referire la aceasta, voi trece peste ea fără
Amintiri din casa scării by Laura Aprodu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1354_a_2721]
-
proiectelor o culoare "morală". Este vorba de un secol al principiilor. Revoluția, care a moștenit de la monarhie liniile directoare ale politicii externe, a afirmat că nu avea în vedere altceva decât eliberarea popoarelor. După 1815, guvernele coalizate au invocat dreptul divin al coroanelor. Prizonierul de pe Sfânta Elena* le-a răspuns, de la înălțimea stâncii sale; el le-a amintit că a dorit să facă din Germania și din Italia mari națiuni unificate, după care a aruncat în mîinile democrației din Europa o
Micaela Catargi by Jules Martin Cambon [Corola-publishinghouse/Imaginative/1407_a_2649]
-
astfel de experiență. Nu vrei deloc să fii prevăzătoare.” O mână caldă îi mângâie obrazul ca o adiere blândă de toamnă. „- Plângi, iubita mea! Eliberează-te, alungă gândurile care îți întunecă judecata și lasă iubirea să vorbească! Ascultă-i cântecul divin! Nu o mai reprima cu nimicuri nesemnificative! - Nimicuri? Pentru tine toate astea sunt nimicuri? - Tu chiar nu știi de glumă? - Glumele inspirate nu rănesc. - Ești mult prea serioasă, mult prea rigidă. De aceea suferi atât de mult. Eu sunt un
Clipe fragile by Mihaela Alexa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100966_a_102258]
-
și acest om.... dar revenindu-și, adaugă printre dinți: "Taci! taci!". În timp ce copilul se joacă de-a creatorul formând din toate piesele cuvinte, creându-le, își afirmă originalitatea originară pentru ca mai târziu să se înțeleagă cu ceilalți; exersează forța creatoare divină a copilăriei, se joacă, creează cuvinte fără sens: puchulili, pachulila, titamimi... Fără sens? Nu a început așa limbajul? Nu a fost la început cuvântul și apoi sensul său? Don Avito observă singuraticele jocuri ale micuțului geniu, aceste tentative de activitate
Dragoste şi pedagogie by Miguel de Unamuno [Corola-publishinghouse/Imaginative/1414_a_2656]
-
și se reîntoarce la izvorul copilăriei sale, a acelei copilării de care niciodată nu vorbește. "Taci!, taci!, taci impertinentule!" îi zice Avito. * Cu facultatea de a vorbi începe Apolodoro să exerseze imaginația sa, inventând minciunile, antrenându-se în unica potență divină, bătându-și joc de logică. I se deșteaptă sfântul sens al comicului, se recreează în toată incongruența și în tot absurdul. Râde din toată inima, inimă de copil, dându-și pe spate capul, tot înșiră cuvinte fără sens, se bucură
Dragoste şi pedagogie by Miguel de Unamuno [Corola-publishinghouse/Imaginative/1414_a_2656]
-
artă se inspiră din dragoste; nu există o mai mare apăsare poetică Menaguti traduce inspirație decât dragostea; toate treierătorile sufletului de la tribulare vine trillar (a treiera) știe că de la dragoste vin; dragostea este marele principiu hipnotic aspirând pe h Iliada, Divina Comedia, Quijote însuși și până la Robinson, toate din dragoste se inspiră, tacit sau în mod expres. Trebuie să faci operă de dragoste, operă de artă; nu se află un mai mare geniu ca geniul poetic. Fă poezie, Apolodoro! Capitolul IX
Dragoste şi pedagogie by Miguel de Unamuno [Corola-publishinghouse/Imaginative/1414_a_2656]