2,253 matches
-
studenți într-o expediție speologică, în Carpați. După moartea profesorului, se găsește în biroul acestuia un manuscris adresat naratorului, care va transcrie această poveste de dragoste, cuprinsă în Creanga de aur. Stamatin căuta peșterea Magului, exponentul civilizației dacice. Dacă unii exegeți remarcau la Sadoveanu, regresiunea spre elementar (G. Călinescu), alții observau că această concepție decurgea din nostalgia originarului (Al. Paleologu). Civilizația arhaică, în viziunea lui Sadoveanu, este, așadar, cea primordială, nedegradată, și recuperarea ei înseamnă tentativa de regăsire a modelului arhetipal
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
tâmplă și la bărbie nu are nici o semnificație: "nu le mai știe". Cunoașterea ar putea reîncepe tot de la simțuri: Și alunecă-n neștire/ pe-un deșert de strălucire", unde "deșertul de strălucire" se identifică, într-un fel, cu absolutul. Unii exegeți au vorbit de un onirism al imaginii. Nichita Stănescu creează o nouă viziune asupra lumii, cu imagini șocante și emoții, încât devine poetul experimentului în limbaj. Leoaică tânără, iubirea exprimă starea de grație a eului liric. Metafora sugerează că iubirea
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
convins că este învinuit pe nedrept, dar nu se poate apăra și se resemnează. În mod absurd a fost condamnat: "indescifrabil,/ la o perpetuă așteptare,/ la o încordare a înțelesurilor în ele însele/ până iau forma merelor, frunzelor,/ umbrelor,/ păsărilor". Exegeții au interpretat mesajul din mai multe perspective ale existenței umane: 1. Perspectiva orfică. Teologia orfică are la bază ideea păcatului originar. Deoarece oamenii au fost făcuți din cenușa titanilor, au o dublă natură: una titanică, obscură, instinctuală, și alta luminoasă
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
Mica lor "republică" se putea extinde, prin voință luminată și efort militant, pentru a se identifica cât mai deplin țara. MERSUL REVOLUȚIEI Este o formulă sugestivă numai în cadrul unei diacronii de lungă durată a fenomenului, ca la Bălcescu sau la exegeții mai noi cu privire la ciclul modern al istoriei, dar și când e vorba de segmentul ultim, încă nedefinit al "revoluției române.". Voind să arate că această revoluție nu era un "fenomen neregulat, efemer, fără trecut și fără viitor", Bălcescu îi descoperea
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
de rolul în care intră. Excepționalismul românesc, invocat cu stăruință în ultimul timp, nu e străin de această atitudine. Când se vorbește de atâta ruptură și de excepție, e bine să se amintească perspectiva largă, aproape bimilenară, în care un exeget de talia lui Bălcescu plasa revoluția de la 1848. Prelungindu-i gândul, până în actualitate, ne putem întreba dacă nu e cazul să privim în ansamblu fenomenul revoluționar românesc ca o "serie istorică" deschisă, al cărei capăt e încă greu de întrezărit
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
arareori la revolta intempestivă, dură, implacabilă. Comparativ cu unii vecini, îndeosebi cu cei de religie catolică, noi am fi arătat un prea mare scepticism în conduita socială, dacă nu chiar o scandaloasă indiferență. Nu e singura "lectură" a faptelor. Unii exegeți au tras dimpotrivă concluzia că ceea ce părea a fi impasibilitate era de fapt o reacție defensivă, un mod de a fi în istorie. V. Pârvan sesiza odată că la popoarele prea chinuite "se formează un fel de carapace spirituală, în
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
p. 62-68). Nu e demisie, nonrezistență, abandon, ci un altfel de discurs, un fel paradoxal de a participa la istorie și el presupune desigur o altă cadență. "Aproape orice istorie e fondată pe tăceri și contra-adevăruri" (ibidem, 53), nota același exeget, preocupat de natura discursului istoric și mai ales de implicația factorului putere, inevitabilă, în constituirea acelui discurs. Tăcerile istoriei nu rămân în afara istoriei, dar nici nu pot fi valorificate istoric decât anevoie, cu mijloace greu accesibile. Istoria orală tinde azi
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
istoria însăși, ci îi modifică numai modalitățile de expresie. Plecând de la eseul în cauză, Andre Fontaine se întreba dacă după istorie va urma inevitabil plictisul 9. Le drame est encore devant nous", a fost răspunsul lui Alain Besançon, unul dintre exegeții cei mai pătrunzători ai fenomenului contemporan 10, secondat de Anthony Hartley și alți comentatori 11. Chestiunea "postistoriei" merită desigur un examen mai atent, în alt cadru. Convorbiri literare, 27 (august 1990), p. 3 CONCLAV ISTORIOGRAFIC Periodic, asemeni olimpiadelor ce adună
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
cât și Cioran păreau a face parte dintr-un univers compact, destinat a fi "pentru totdeauna", aparținând veșniciei: patul, părinții, casa, copacii din curte, prieteniile, toate făceau parte din siguranță "lor sălbateca și de neînvins", cum spune Cătănia, unul din exegeții lui Sábato. Este absolutul lor, iar despărțirea de acesta înseamnă conștientizarea că există universul, inaccesibil pentru ei, ca fiind două entități diferite el și celălalt sursă a melancoliei pe care o acuza toată viața. Se considera trădați și începe neliniștea
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
reflexive, Cioran ajunge să vadă, iritat, lucrurile într-un mod unilateral, căci, în realitate, evocați în legătură cu sine, Schopenhauer, Nietzsche sau oricine altcineva nu rămân doar precursori, ci, la rândul lor, se transformă ei înșiși, "fiindcă se cioranizează"12. Filosoful și exegetul spaniol al lui Cioran, Fernando Savater, recunoaște că, numindu-l într-una din conversațiile lor "nihilist", Cioran îi răspunde, ușor iritat: "nu sunt sigur că sunt nihilist, ci mai degrabă un sceptic încercat din când în când și de altceva
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
că ea este în totalitate o greșeală, celebra fărădelege făptuita de om înfățișându-se că versiunea minoră a unei fărădelegi cu mult mai grave. De ce altceva suntem vinovați, daca nu de a fi urmat exemplul Creatorului? se întreabă el, retoric. Exegeții au intuit în Cioran un spirit religios de o originalitate aparte, văzând în negația să, de fapt, o credință. El nu crede în nici o morală care îl poate transforma pe om în acea ființă perfectă din ecuația Creatorului. Pentru Elenă
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
fi așa, am fi cu toții niște sinucigași), ea ieșind mereu învingătoare în lupta cu deznădejdea, și dacă aceste sentimente au valoare ontologica, trebuie sa înclinam să credem că mai degrabă există "Ceva" decât "Nimic""58. Sábato își exprimă recunoștința față de exegeții operei sale, care văd dincolo de aparenta problemă a râului, centrala în românele sale, credința lui în acele fragmente de absolut, "adevărate particule de dumnezeire din om". Iată ce-i scrie Sábato lui Paul Alexandru Georgescu în una din scrisorile ce
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
ce alcătuiesc corespondență de peste două decenii pe care aceștia au purtat-o și pe care hispanistul român o reda în ultima sa carte dedicată unor 33 de barbati iluștri văzuți de aproape și altfel 59: "Cea mai mare parte a exegeților operei mele se opresc, într-adevăr, la oroare și nu iau în seamă micile, dar foarte importante acte de eroism și speranța, uneori sub formele cele mai modeste, din sufletul servitoarei Hortensia Paz, al analfabetului Carluccho, vânzător de ziare de
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
Cioran, suntem de acord cu William Kluback și Michael Finkenthal 1, când afirmă că "prin Cioran, proza a întâlnit poezia, iar poezia a întâlnit formele, Cioran este un poet al prozei, creator de imagini și impresii"? Sau, mai departe, aceiași exegeți: "Ce este Cioran? Poet, filosof, moralist sau un ideolog dezamăgit? Un sfânt fără voie sau un impostor intelectual?"2. Credem că aparțin deopotrivă celor două lumi, fie ea literară sau filosofica, fapt pentru care obiectivul acestei lucrări a fost sa
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
Sartre, Camus. Cu Kafka are în comun coșmarul și metamorfozarea monstruoasa, dar Sábato trece dincolo de scriitorul din Praga, ducând oroarea până la o viziune generală, apocaliptica, buclă absurdului fiind compensata de buclă speranței, inexistentă la Kafka. Angela B. Dellepiane, unul din exegeții sabatieni, spune: "Similitudinea cu Kafka este evidentă. Că și protagonistul din Metamorfoza, Pablo (este vorba despre Pablo Castel, personajul central din Tunelul) declară: "eu nu sunt ființă umană, sunt altfel, în mine sunt două persoane, nimeni nu mă înțelege""67
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
Exterminatorul abundă în semne de interogație anxioasa, iar în tonul relatării se face simțită satiră implacabila, ce ia locul ironiei din românele anterioare, în timp ce figurile se transformă în caricaturi, iar faptele, în parodii. În fața acestei coborâri incomensurabile în malefic, există exegeți care își opresc interpretarea la demonologia lui Sábato, uitând că în opera să oroarea se opune, dar se și completează dialectic cu speranță. Forță germinativa a vietii transpare de dincolo de iadul în care coboară personajele sabatiene, dar viața se hrănește
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
argentina y realidad política, Ed. Sudamericana, Buenos Aires, 1995, p. 34. 51 În 1987 i s-a decernat lui Sábato Premiul Cervantes, iar cu această ocazie s-a editat un volum de articole, comentarii, interviuri, dialoguri ale scriitorului cu unii dintre exegeții operei sale: Marină Gálvez Acero, de la Universitatea Complutense din Madrid, Arnaldo Liberman, scriitor și poet, Mónica Lieberman și Luis García Martín, licențiați în filologie hispanica, si Trinidad Barrera, de la Universitatea din Sevilla. Volumul se numește Ernesto Sábato. Premio Miguel de
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
primii ani ai tinereții ca să bată la porțile luminii și ale consacrării artistice, o făcea asemenea multor confrați din aceeași parte și din alte colțuri ale țării. Și porțile acestea, care nu se deschid oricui, i s-au deschis. Un exeget, care l-a cunoscut la Școala de arte frumoase din Iași, vedea încă de pe atunci în Cămăruț ―silueta bărbată a ciobanului carpatic, mereu egal cu măgurile și cu brazii, venind cu ele din veacuri. Într-adevăr, era un tânăr înalt
Claudiu Paradais by MIHAI CĂMĂRUŢ () [Corola-publishinghouse/Science/1681_a_2948]
-
contradictorii asupra creației sale, unii critici considerându-l mai izbuitit în uleiuri, iar alții mai bun în acuarele. Petru Comarnescu, de pildă, opinia că ―Minunatele priveliști ale Iașului sunt mai grăitoare la Cămăruț în acuarelă decât în uleiuri..., iar alt exeget era de părere că ―Pentru amplitudine, mai ales pe verticală, el ―și-a rezervat culorile de apă și că printre lucrările realizate în această pretențioasă tehnică sunt ―piese definitorii pentru modul cum acuarela poate duce mult mai departe decât uleiul
Claudiu Paradais by MIHAI CĂMĂRUŢ () [Corola-publishinghouse/Science/1681_a_2948]
-
e o foarte meșteșugită demonstrație că numai pățitu-i priceput; altfel zicând că învățătura neverificată îndestulător prin experiență, prin „lovirea cu capul de pragul de susnu rezistă întâmplărilor neașteptate, momentelor de obnubilare a minții datorită capricioaselor pofte ale inimii. Analizând povestea, exegetul francez al operei lui Ion Creangă, Jean Boutiăre o consideră o poveste complexă. Povestea are două părți: cea dintâi este alcătuită din șirul de peripeții ale personajului principal, mereu neinspirat în acțiunile sale, iar cea de-a doua sugerează confruntarea
Lumea lt;poveştilorgt; lui Creangă by Brînduşa-Georgiana Popa () [Corola-publishinghouse/Science/1634_a_2971]
-
uzuale din limba rusă, devenite populare după contactul cu povestea lui Creangă: poșol na turbinca, vidma; pașor na turbinca, ciorti; harașo-harașo; ți-am făcut conețul; te faci nisnai; guleaiu peste guleaiu. Despre Poveștile lui Creangă au scris cu admirație numeroși exegeți. Se cuvine să-l amintim mai întâi pe francezul Jean Boutiăre, cel care consacră în studiul său din anul 1930 La vie et l‘oeuvre de Ion Creangă o parte însemnată poveștilor, pe care le compară cu basmele unor culegători
Lumea lt;poveştilorgt; lui Creangă by Brînduşa-Georgiana Popa () [Corola-publishinghouse/Science/1634_a_2971]
-
populară", supremă recunoaștere pentru un scriitor modern, din partea sud-estică a Europei, spațiu în care susține Iorga există un epos deosebit de cel occidental, fapt ce determină o altfel de evoluție și o altfel de abordare a studiului. Și de această dată exegetul aduce vorba de "chefurile rabelaisiene", cu trimitere la pasaje din prima parte a Amintirilor din copilărie, consolidând astfel o referință, un patent, un brand l-am numi azi ăCreangă Rabelais-ul românilor) la care Iorga ținea mult, ca la o revelație
Lumea lt;poveştilorgt; lui Creangă by Brînduşa-Georgiana Popa () [Corola-publishinghouse/Science/1634_a_2971]
-
pitoresc spontaneu", dublată de "o rară autenticitate țerănească", ceea ce alcătuiește "o largă frescă rurală". În câteva pagini, Iorga fixează locul lui Creangă în "biruința" Junimii, deși nu poate trece cu vederea amenințarea de a "se pierde între povestași". Reținem ambiția exegetului de a stabili, din câteva trăsături, efigia unei personalități ăși-a exersat această predilecție în Oameni cari au fost, adevărată colecție de medalioane), imaginea unei vieți, a unei cariere, a unei împliniri creatoare, cum numim astăzi efortul de "scanare" a liniilor
Lumea lt;poveştilorgt; lui Creangă by Brînduşa-Georgiana Popa () [Corola-publishinghouse/Science/1634_a_2971]
-
cel al lui Creangă, deși la fel de "cult", de prețios, de ceremonios. Ca Sadoveanu, Iorga își impune și aici o limbă a sa proprie, care se vrea autentică, fiind în realitate artificioasă, lipsită de vervă imaginativă. N. Iorga rămâne primul mare exeget care l-a consacrat pe Ion Creangă în clasicitate. Mircea Scarlat și posteritatea lui Creangă Implinirea, la 1 octombrie, a 130 de ani de la debutul lui Ion Creangă, în Convorbiri literare, cu povestea Soacra cu trei nurori, îmi prilejuiește relectura
Lumea lt;poveştilorgt; lui Creangă by Brînduşa-Georgiana Popa () [Corola-publishinghouse/Science/1634_a_2971]
-
observa că ea a relevat și, implicit sau explicit, a cultivat, cu o consecvență frapantă, imaginea unui scriitor exponent. „Incepând de la Maiorescu - constata Mircea Scarlat - privirea lui Creangă ca exponent s-a impus ca un loc comun, reluat de toți exegeții ulteriori. Pare paradoxal, dar criticul care nu i-a dedicat humuleșteanului nici un studiu special, ci doar unele epitete și citări elogioase, a impus clișeul cel mai viabil în exegeza lui Creangă―. Intr-adevăr, argumentează eseistul, Maiorescu care îl citează pe
Lumea lt;poveştilorgt; lui Creangă by Brînduşa-Georgiana Popa () [Corola-publishinghouse/Science/1634_a_2971]