12,301 matches
-
dețineau numeroase turme de animale, aur și argint. Pecenegii erau păstori și crescători de animale-ca și alți nomazi, ei locuiau în regiunile întinse de cîmpie necesare pentru turmele lor. În anul 915, după vechea cronică rusă, a avut loc prima expediție a pecenegilor împotriva Rusiei kievene, iar după încheierea păcii cu cneazul rus Igor, ei s-au îndreptat spre Dunăre. După această dată, a început se pare distrugerea așezărilor întărite ale tiverților de pe malul drept al Niprului. Bizanțul a încercat să
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
atac, în invaziile lor în sudul Dunării. Relațiile pecenegilor cu statul kievean au fost încordate, dar ei au acționat deseori alături de cetele cnejilor ruși. După vechiul letopiseț rus, în anul 944, pecenegii au însoțit pe Igor în a doua sa expediție antibizantină până la Dunăre, dar înduplecați de daruri, au renunțat la atacul lor. În același timp, Igor i-a îndemnat pe pecenegi să prade Bulgaria. În secolul al X-lea, pecenegii se aflau în apropierea Dunării, în sudul Moldovei-în vremea campaniei
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
după cronicile ruse, o coaliție puternică alcătuită din oastea cnejilor ruși de Kiev, Cernigov și Pereiaslav i-a atacat cu corăbiile pe Nipru și unitățile de cavalerie, apoi, intimidați, ei nu au mai revenit în sudul Rusiei. Abia după această expediție și, în urma atacurilor cumanilor, grosul forțelor uzilor s-au strămutat în regiunile nord-dunărene, evacuate de pecenegi. Dar stabilirea lor în regiunile extra-carpatice nu a fost de lungă durată, din cauza primejdiei cumane și a atracției Imperiului, ei s-au mutat în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
s-a ivit atunci când Tatos, stăpânitorul de la Dristra, a cerut sprijinul acestora împotriva Bizanțului. Din împrejurarea respectivă deducem că turanicii își aveau sălașele departe de Dunăre, așadar pe Nipru. Lipsiți de provizii, cumanii au cerut pecenegilor, participanți și ei la expediție, o parte din pradă, dar aceștia au refuzat, urmarea fiind atacul cumanilor asupra pecenegilor. Apoi cumanii au revenit la nordul Dunării cu intenția unei noi răfuieli cu pecenegii aflați aici. Unele grupuri (triburi) cumane urmăreau stabilirea în sudul Dunării, pe
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
conducerea lui Kopuleh în Transilvania și regiunea Tisei, după ce au străbătut transversal Moldova, ei proveneau din regiuni îndepărtate, fiind instigați de cnejii ruși, deci nu-și aveau sălașele în Bugeac sau Bărăgan. Mai mult, deducem din împrejurările acestea că marile expediții cumane de la sfârșitul secolului al XI-lea, orientate spre Bizanț sau Ungaria, și care treceau prin regiunile românești extracarpatice, aveau ca punct de plecare nu spațiul nord-dunărean, ci teritoriile estice rusești. În această perioadă, a doua jumătate a secolului al
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fâșia de câmpie din sudul Moldovei și estul Munteniei (Bugeac și Bărăgan), locuită de o populație autohtonă dar și de rămășițele pecenegilor și uzilor, nu se infiltraseră decât cete cumane neînsemnate. Ele nu inițiau acțiuni războinice ample, ci doar însoțeau expedițiile triburilor mai puternice ale cumanilor de pe Nipru. În timpul acesta, Bizanțul se afla în relații încordate cu nomazii, dar a acceptat ca cete cumane să servească ca mercenari în armatele sale, alături de pecenegi și uzi. Aceste trupe auxiliare angajate de bizantini
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cucerirea Imperiului Song, din sudul Chinei, care s-a încheiat în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, sub Kubilai. Odată cucerit statul Jin, mongolii și-au orientat oștile spre Asia Centrală, aflată în aria de influență islamică, o primă expediție, în 1218, a dus la cucerirea statului Karakitailor, situat între teritoriile uigurilor și râul Sâr Daria. În urma acestei victorii, mongolii au ajuns în contact nemijlocit cu puternicul stat islamic, Horezmul, stat închegat nu demult în teritoriile dintre Marea Caspică, Sâr
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Campania mongolă din 1221-1223 nu și-a propus ocuparea de noi teritorii din aria ponto-caspică și durase foarte mult, de aceea marea victorie de pe Kalka nu a fost exploatată și nu a dus la ocuparea stepelor sudice din răsăritul Europei. Expediția scurtă din 1222-1223 a reprezentat pentru mongoli o inițiere necesară cu factorii naturali, etnici și politici din răsăritul european. Ținuturile de stepă din spațiul nord-pontic (dintre Marea Caspică și Marea Neagră) erau foarte prielnice pentru nomazii mongoli, iar ocuparea lor era
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
nomazii mongoli, iar ocuparea lor era ținta următoarei campanii militare. Căpeteniile mongole (printre care, fiul cel mare a lui Gingis-han, Djuci) erau încântate de aspectul acestor ținuturi: "În toată lumea, nu pot exista pământuri mai frumoase ca acestea". După întoarcerea din expediție, Gingis, bucuros de cele aflate, a acordat lui Djuci, primul său fiu, dreptul de a lua în stăpânire teritoriile est-europene. Dar înfrângerea cumanilor, în 1223, nu a rămas fără urmări, deoarece i-a silit pe aceștia să caute alianța statelor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fiu, dreptul de a lua în stăpânire teritoriile est-europene. Dar înfrângerea cumanilor, în 1223, nu a rămas fără urmări, deoarece i-a silit pe aceștia să caute alianța statelor puternice din răsăritul Europei, fie și prin acceptarea convertirii la creștinism. Expedițiile mongole spre Europa răsăriteană au fost amânate un timp din cauza morții lui Djuci, fiul cel mare al lui Gingis, urmată curând de moartea marelui han, la 25 august 1227. Au fost necesari doi ani pentru rezolvarea succesiunii la tronul hanatului
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
partea de apus a Imperiului mongol și în regiunile ce urmau să fie cucerite. Conform planului de campanie, întreaga Europă (de la Volga la Atlantic) urma să fie cucerită de mongoli. Obiectivele mongole nu erau identice pentru toate teritoriile vizate de expediție: ținuturile de câmpie prielnice păstoritului intensiv urmau să fie ocupate efectiv, iar din alte teritorii urma să se perceapă dări periodice (tributuri). Expediția militară mongolă împotriva Europei, organizată sub Ogodai, a fost, prin anvergura ei și prin forțele implicate, una
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Atlantic) urma să fie cucerită de mongoli. Obiectivele mongole nu erau identice pentru toate teritoriile vizate de expediție: ținuturile de câmpie prielnice păstoritului intensiv urmau să fie ocupate efectiv, iar din alte teritorii urma să se perceapă dări periodice (tributuri). Expediția militară mongolă împotriva Europei, organizată sub Ogodai, a fost, prin anvergura ei și prin forțele implicate, una din cele mai mari din istoria lumii. În "anul maimuței", 1236, marea armată condusă de Batu a pornit din stepă mongolă spre Soare
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fiul lui Tului, fiul lui Gingis, Baidar și Buri, fiul și nepotul lui Djagatai, al doilea fiu al lui Gingis. Creierul militar al acestor principi ginghishanizi era marele strateg și general mongol, Subotai, care va juca un rol considerabil în expediția asupra Europei. Primul obiectiv al acesteia a fost atacul asupra bulgarilor de pe Volga mijlocie, stat eurasiatic care atinsese o înaltă dezvoltare și prosperitate. Capitala statului, Bolgarul, și principalele sale orașe de pe Volga și Kama n-au putut rezista asaltului și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Ural) și răsăritul Europei, incluse în Ulus-Djuci sau Hoarda de Aur, au fost concedate încă de Gingis-han fiului său cel mare și descendenților acestuia. La moartea prematură a lui Djuci (1227), i-a urmat fiul său Batu-han, care după încheierea expediției în Europa (1242), și-a fixat reședința pe Volga inferioară, la Sarai (Saraiul Vechi sau Sarai-Batu). Demnitatea supremă în Imperiul mongol era deținută de marele han, cu reședința la Karakorum, dar treptat atribuțiile sale s-au diminuat când uriașul organism
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
a berladnicilor și brodnicilor, fără alte precizări. Berladnicii sunt menționați în izvoarele istorice medievale numai în două momente: în 1159, 6000 de berladnici, împreună cu o ceată de cumani, au intrat în serviciul lui Ivan Rostislavici, poreclit Berladnic, care pregătea o expediție împotriva cnezatului Halici. Pornind din teritoriile dunărene, Ivan și aliații săi s-au ndreptat spre nord, străbătând Moldova spre sudul Haliciului, dar acțiunea a eșuat. Apoi, în 1160, berladnicii sunt menționați în apropiere de gurile Niprului, la atacul Oleșiei. Berladnicii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ani, punându-și amprenta asupra istoriei românilor. N. Iorga vorbea, pe bună dreptate, despre simbioza româno-turcă (pecenego-cumană), arătând că românii, după asimilarea slavilor, au ajuns la o conviețuire cu cele două populații turanice a căror dominație a durat câteva secole. Expedițiile împăraților de la Bizanț, care controlau malul stâng și care, începând de la Ioan Tzimiskes, au refăcut cetățile de la Dunăre, au beneficiat de ajutorul elementelor locale, românești. De la sfârșitul secolului al X-lea și până la finele celui de-al XII-lea, elementele
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
autohtone, au beneficiat de protecția Imperiului creștin de răsărit, iar cronicarii bizantini subliniau în scrierile lor că vlahii aflați în nordul și sudul Dunării erau urmașii coloniștilor romani. În aceeași vreme, cronica islandeză a lui Snorri Sturluson (1179-1241) menționează o expediție a lui Alexie Comnenul în "Blokumannaland" (țara vlahilor), însă acțiunea se referă la "Valahia" sud-dunăreană. În ceea ce-i privește pe pecenegii din Transilvania, ei au fost asimilați de românii de-aici și la fel se va întâmpla și cu aceia
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
așa cum apucaseră din vechime, de la începuturile neamului românesc. Aflați sub dominația neamurilor turanice de nomazi asiatici, ei plăteau dijmele cerute de stăpânitorii pământurilor (ținuturilor) lor, fără a mai fi supărați de cineva și, uneori, la cererea acestora, îi însoțeau în expedițiile organizate de migratori.25 Năvălirea tătarilor și românii Ultima migrație a neamurilor stepei în Europa răsăriteană și în ținuturile românești a fost năvălirea mongolo-tătară din 1241. Ne vom referi aici doar la acțiunile corpurilor armate mongole pătrunse pe teritoriile locuite
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
regiunile împădurite și muntoase de la sud și est de Carpați, adică cea mai mare parte a lor trebuie să fi rămas, spune Panaitescu, sub oblăduirea voievozilor români, în schimb, ei au fost siliți să ia parte cu cete proprii la expedițiile de pradă ale dominatorilor. În sensul acesta, călugării minoriți (franciscanii) notau că în oastea mongolă erau și "creștini din cei răi" sau "trei sferturi din oastea lor este alcătuită din alte neamuri. Astfel, la asediul orașului Assisi, alături de o ceată
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
autohtonii se datorau economiei specifice practicate de migratori. Principala lor ocupație-păstoritul nomad de stepă-conferea trăsături aparte modului lor de viață, bazat pe mișcarea continuă în funcție de anotimp cu familiile și turmele lor. Îndeletnicirea fundamentală a nomazilor, creșterea animalelor, era îmbinată cu expedițiile (incursiunile) de pradă împotriva populațiilor sedentare agrariene, care le procurau periodic bunuri suplimentare. Dimensiunea războinică a societății nomade era impusă de necesitatea de apărare împotriva triburilor rivale și de dorința de extindere a perimetrului de pășunat. Astfel, câmpiile din preajma celor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sa structurală s-a menținut până la sfârșit. Ca o consecință a cuceririi din 1204, extinderea cruciatei în partea Europei răsăritene împotriva "schismaticilor" (ortodocșii) și a păgânilor, pruși, lituanieni, cumani ș.a., încercarea permanentă a papalității de a obține, prin constrângere, prin expediții militare (cruciate) acceptarea supremației sale, a dus la o înfruntare politică și ideologică (spirituală) de mari proporții, care a implicat ansamblul creștinătății răsăritene. Roma urmărea impunerea unui imperialism spiritual al catolicismului în estul Europei, și avea nevoie de un instrument
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
la ofensiva puterilor catolice și a prozelitismului papal în partea răsăriteană a Europei. La începutul secolului al XIII-lea, cele două regate catolice, Ungaria și Polonia, desfășurau în teritoriile ruse apusene o politică expansivă, cu puternică coloratură confesională. Între 1204-1235, expedițiile ungare s-au succedat fără întrerupere în teritoriile cnezatelor Haliciului și Vladimirului, la acestea adăugându-se eforturile de a le aduce sub ascultarea bisericii apusene. Ca o consecință a acestor acținui, cneazul Daniel avea să recunoască suzeranitatea regatului ungar. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
germani, care au descoperit în teritoriile baltice un nou teren de cruciată. Aceasta avea să devină, în secolele XII-XIII, o realitate permanentă în regiunile menționate. Înființarea, în 1202-1203, a Ordinului de călugări-cavaleri, "Milites Christi", Gladiferii (Purtătorii de spadă), a impulsionat expedițiile în teritoriile baltice. După înființarea orașului Riga, la gurile Dvinei, cucerirea germană a înaintat spre interior și spre nord, în regiunea Livoniei, convertită treptat la catolicism. Începând cu 1215, aria cuceririi germane s-a extins asupra Estoniei, care, în numai
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
stăpâniri recunoscute, confirmată în scris printr-un act emis de han (iarlâc) în favoarea marelui cneaz și a celorlalți cneji, Hoarda de Aur a impus întregii lumi ruse plata tributului (vâhod) în bani, prestații diverse în muncă și ajutor militar în expedițiile organizate de mongoli. În faza cea mai apăsătoare a dominației lor, agenți fiscali ai hanului (baskaci) urmăreau direct perceperea tributului și, în acest scop, au fost organizate recensăminte supravegheate de puterea mongolă. Novgorodul, cruțat de marea invazie, a fost ulterior
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
o situație mult mai dificilă, comparativ cu regiunile de la Dunărea de Jos, cu toate că nu fuseseră efectiv ocupate de Hoarda de Aur. Pe lângă un tribut împovărător periodic și alte prestații specifice teritoriilor subjugate, acestea erau obligate să furnizeze cete militare în expedițiile războinice ale mongolilor. În plus, cnejilor ruși li s-a impus să distrugă fortificațiile mai puternice și li s-a interzis construirea altora noi. Apoi, deși statele rusești se bucurau de autonomie administrativă, funcția de cneaz trebuia confirmată periodic de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]