2,594 matches
-
seamă în partea finală), dar toate acestea sunt modificări - regulate, legice - determinate, fie de interacțiunea dintre sunete, venite în contact sau de la distanță, fie de interacțiunea dintre sunete și accent. În consecință, sunt toate explicabile din perspectiva acțiunii unor legi fonetice și nu a desfășurării unor opoziții categoriale morfologice. Acestea sunt alternanțele fonetice: t/ț, pentru că t + i > ț (băiat-băieți, tot-toți, cânt-cânți), d/z, pentru că d + i > z: cad/cazi, sc/șt, pentru că sc + i(e) > șt: cunosc/cunoști, cunoaște, o
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
fie de interacțiunea dintre sunete, venite în contact sau de la distanță, fie de interacțiunea dintre sunete și accent. În consecință, sunt toate explicabile din perspectiva acțiunii unor legi fonetice și nu a desfășurării unor opoziții categoriale morfologice. Acestea sunt alternanțele fonetice: t/ț, pentru că t + i > ț (băiat-băieți, tot-toți, cânt-cânți), d/z, pentru că d + i > z: cad/cazi, sc/șt, pentru că sc + i(e) > șt: cunosc/cunoști, cunoaște, o/oa, dacă în silaba următoare se află un ă sau un e
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
închide, de obicei, la ă: bat/băteam, bătând etc. Aceste alternanțe nu sunt, în limba literară, un instrument morfologic, o cale de realizare, în planul expresiei, a unor opoziții semantice interne categoriilor gramaticale ale flexiunii verbului, ci sunt doar consecințe fonetice (condiționate de structura morfologică a verbelor), care însoțesc opozițiile morfologice, realizate prin sufixe și dezinențe. Verbe neregulatetc "Verbe neregulate" Rădăcina verbelor neregulate prezintă variații fundamentale în structura formală a diferitelor teme verbale, păstrând nealterată structura semantică (lexical-semantică) a formelor verbale
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
dă(stă-), în dăm/dați (stăm/stați), da(sta-) + -ă > dă(stă-); da(sta-) + -înd> dând (stând); da(sta-) + -a > dat (stat). Verbul a bea prezintă, în parte, o situație oarecum similară. Formele beși beaale rădăcinii pot fi considerate variante fonetice ale uneia și aceleiași forme, caracterizând tema de singular a prezentului: bea-u, be-i, bea!, să be-i etc. Ar mai avea aceeași rădăcină, cu aceleași variante fonetice, tema de plural a prezentului (be-m, să be-ți etc.), tema imperfectului (foarte puțin frecventă
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în parte, o situație oarecum similară. Formele beși beaale rădăcinii pot fi considerate variante fonetice ale uneia și aceleiași forme, caracterizând tema de singular a prezentului: bea-u, be-i, bea!, să be-i etc. Ar mai avea aceeași rădăcină, cu aceleași variante fonetice, tema de plural a prezentului (be-m, să be-ți etc.), tema imperfectului (foarte puțin frecventă: bea-m, bea-i etc) și tema infinitivului (bea), în cazul cărora sufixul tematic se va fi suprapus peste elementul vocalic final al rădăcinii. O a
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
beam, beai etc.). Verbul a vrea prezintă, până la un punct, o serie de asemănări cu flexiunea verbului a bea. Deosebirile intervin la tema de singular a prezentului și la tema imperfectului. În structura temei de prezent, pe lângă cele două variante fonetice vre și vrea(vrea-u, vre-i etc.), care pot fi considerate o singură rădăcină, mai apare o formă deosebită la persoana a III-a plural, indicativ: vor (formă împlinită). La tema imperfectului (atunci când nu se întrebuințează formele de împrumut ale
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
clase semantice (tranzitive/intranzitive) ca în celelalte limbi romanice. Verbe auxiliaretc "Verbe auxiliare" Verbele auxiliare fac parte din categoria morfemelor libere de care se servește limba română pentru exprimarea unor sensuri gramaticale finite, alături de alte auxiliare ale flexiunii; • de natură fonetică sau prozodică: alternanțe fonetice, intonație, accent; • de natură morfologică: sufixe, dezinențe • de natură sintactică: prepoziții, conjuncții În limba română sunt auxiliare morfologice verbele a fi, a avea, a voi, și a vrea. Sunt verbe golite de conținut semantic și fixate
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
ca în celelalte limbi romanice. Verbe auxiliaretc "Verbe auxiliare" Verbele auxiliare fac parte din categoria morfemelor libere de care se servește limba română pentru exprimarea unor sensuri gramaticale finite, alături de alte auxiliare ale flexiunii; • de natură fonetică sau prozodică: alternanțe fonetice, intonație, accent; • de natură morfologică: sufixe, dezinențe • de natură sintactică: prepoziții, conjuncții În limba română sunt auxiliare morfologice verbele a fi, a avea, a voi, și a vrea. Sunt verbe golite de conținut semantic și fixate în anumite forme flexionare
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-a) și alta pentru singular (la care se cuprinde și pluralul persoanei a III-a, formă omonimă, când cu persoana a III-a singular, când cu persoana I singular). • La tema de plural a prezentului, sufixul tematic prezintă o alternanță fonetică: -ă/-a: cântă-(m), cânta-(ți). • Sufixul-variantă -ădevine -edin cauze fonetice (printr-un fenomen de asimilație vocalică) în structura tematică a verbelor a căror rădăcină se termină în vocala -i-: apropie-(m) sau într-o consoană palatală (sau palatalizată): veghe-
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
persoanei a III-a, formă omonimă, când cu persoana a III-a singular, când cu persoana I singular). • La tema de plural a prezentului, sufixul tematic prezintă o alternanță fonetică: -ă/-a: cântă-(m), cânta-(ți). • Sufixul-variantă -ădevine -edin cauze fonetice (printr-un fenomen de asimilație vocalică) în structura tematică a verbelor a căror rădăcină se termină în vocala -i-: apropie-(m) sau într-o consoană palatală (sau palatalizată): veghe-(m), îngenunche-(m). • De la tema primară a perfectului se constituie alte
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
tematic: EZ-/-EAZ-: lucr-EZ-, lucr-EZ-(i), lucr-EAZ-(ă), să lucr-EZ-(i) etc., lucr-EAZ-(ă)! Observații: • În structura verbelor primei clase (I1), la o interpretare de suprafață, datorită sufixului-Ø, tema se poate confunda cu rădăcina, dar identitatea există numai la nivel fonetic, nu și morfologic. • Sufixul -EZ-, din structura temei verbelor celei de a doua clase flexionare (I2), datorită acțiunii vocalei -ă, dezinență pentru persoana a III-a, la indicativ, pentru persoana a II-a, la imperativ, devine la aceste forme verbale
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
excepție, când intră în sintagma prezumtivului prezent), monovalentă. Este constituită din rădăcina verbului și sufixul caracteristic -ÎND: cânt-ÎND, lucr-ÎND. Observații: La verbele a căror rădăcină se termină în vocala -isau într-o consoană palatală (sau palatalizată), sufixul tematic prezintă varianta fonetică -IND; apropiind, veghind, îngenunchind. Tipul II de flexiune Se cuprind aici verbele din conjugările a IV-a și a V-a. Se caracterizează prin patru teme distincte, dintre care o temă polivalentă (de această dată, trivalentă) și trei teme monovalente
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-Ø: cobor-Ø(i), să coboar-Ø (e) etc. Tipul II2.b.: sufixul -|SC-/-ASC-/-|ȘT-: ur-|SC, ur-|ȘT-(e), să ur-ASC-(ă) etc. Observații: Urmate de vocalele -i și -e, dezinențe personale, sufixele tematice -esc și -ăsc prezintă și variantele fonetice -eșt și -ășt: sosESC, sosEȘT-(i), sosEȘT-(e), ur|SC, ur|ȘT-(i), ur|ȘT-(e) etc. Tot din motive fonetice, sufixul -escprezintă la persoana a III-a a conjunctivului varianta -easc-: să sosEASC-(ă), iar sufixul -ăsc-, varianta -asc-
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
ă) etc. Observații: Urmate de vocalele -i și -e, dezinențe personale, sufixele tematice -esc și -ăsc prezintă și variantele fonetice -eșt și -ășt: sosESC, sosEȘT-(i), sosEȘT-(e), ur|SC, ur|ȘT-(i), ur|ȘT-(e) etc. Tot din motive fonetice, sufixul -escprezintă la persoana a III-a a conjunctivului varianta -easc-: să sosEASC-(ă), iar sufixul -ăsc-, varianta -asc-: să urASC-(ă). Tipul III de flexiune Cuprinde verbele de conjugarea a II-a. Flexiunea lor se caracterizează prin existența a
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
realizare formal-fonetică, cu rădăcina din structura altor teme: prind-ea-(m), la imperfect, prind-(e), la prezent, dar prin-se-(i, -și, -seși etc.) la perfect. Fenomenul are explicații diacronice (mergând, uneori, până la formele latinești originare) și sincronice, de natură morfologică și fonetică. Din punct de vedere fonetic, se poate recunoaște, în structura acestor forme, un fenomen de asimilație consonantică, produs odată cu întâlnirea dintre consoana finală a rădăcinii și consoana inițială a sufixului: duc-se > duse-(i), mergse-(i), frig-se > fripse-(i
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
structura altor teme: prind-ea-(m), la imperfect, prind-(e), la prezent, dar prin-se-(i, -și, -seși etc.) la perfect. Fenomenul are explicații diacronice (mergând, uneori, până la formele latinești originare) și sincronice, de natură morfologică și fonetică. Din punct de vedere fonetic, se poate recunoaște, în structura acestor forme, un fenomen de asimilație consonantică, produs odată cu întâlnirea dintre consoana finală a rădăcinii și consoana inițială a sufixului: duc-se > duse-(i), mergse-(i), frig-se > fripse-(i) ș.a.m.d. (Interpretarea rămâne
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Între structura temei perfectului și structura temei participiului se poate recunoaște existența unei corelații: Prezintă sufixul -S la tema de participiu, cuprinzându-se, prin urmare, în clasa V2, verbele a căror rădăcină de la tema perfectului are drept ultimă consoană realizată fonetic lichida l (mulse-(i) - mulS), cele mai multe din verbele a căror ultimă consoană este -n sau -r (ninse, -ninS, arse-(i)-arS), precum și verbele care au rădăcina terminată în vocală (scrise-scriS). Au sufixul -T, în structura temei de participiu, verbele care
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
parte, la tema II a prezentului și la tema infinitivului, sufixul verbal -ise suprapune peste vocala finală a rădăcinii, i: ști + -I> ștI-(m) etc., asemenea verbului a fi: a fi + I> fi-(m), fi-ind. La tema imperfectului, din cauze fonetice, sufixul caracteristic este -a-, pronunțat -ia-): știA-(-m, -i etc.). Dezinențatc "Dezinen]a" Spre deosebire de temele verbale libere, temele legate sunt urmate de morfemele-dezinență, pentru exprimarea categoriilor gramaticale de număr și persoană. În general - excepție fac doar perfectul simplu și mai
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cânta-ȚI, cântară-M, cântară-ȚI, cântaseră-M, cântaseră-ȚI, a-M cântat, a-ȚI cântat, vo-M cânta, ve-ȚI cânta, a-M cânta, a-ȚI cânta etc. 2. Dezinențe variabile. Realizarea concretă a acestor dezinențe depinde (a) - de structura fonetică a verbului, (b) - de tipul de flexiune la care verbul aparține, (c) - de diferite categorii gramaticale, în sfera cărora funcționează și se realizează categoria de persoană verbală. Dezinențe dependente de structura fonetică a verbului Dezinența generală a verbelor, pentru persoana
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
concretă a acestor dezinențe depinde (a) - de structura fonetică a verbului, (b) - de tipul de flexiune la care verbul aparține, (c) - de diferite categorii gramaticale, în sfera cărora funcționează și se realizează categoria de persoană verbală. Dezinențe dependente de structura fonetică a verbului Dezinența generală a verbelor, pentru persoana I singular, la tema pezentului (indicativ și conjunctiv) este -Ø: cânt, lucrez, sosesc, cobor, urăsc, par, vând, prind etc. În anumite condiții fonetice, însă, la aceeași persoană mai apar alte trei dezinențe
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
realizează categoria de persoană verbală. Dezinențe dependente de structura fonetică a verbului Dezinența generală a verbelor, pentru persoana I singular, la tema pezentului (indicativ și conjunctiv) este -Ø: cânt, lucrez, sosesc, cobor, urăsc, par, vând, prind etc. În anumite condiții fonetice, însă, la aceeași persoană mai apar alte trei dezinențe concrete: U (vocalic), -® (semivocalic) și (semivocalic). Primesc dezinența -U (vocalic): • verbele a căror rădăcină se termină într-un grup consonantic, în structura căruia ultima consoană este lichida l: -mbl(a umbl-a
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
mârâi - mârâ-I. La cele mai multe din aceste verbe, dezinența se suprapune ultimului fonem al rădăcinii, dominându-l. La persoana a II-a singular, în afara lui -¹, ultrascurt (asilabic), cu frecvența cea mai ridicată, cânțI, lucrezI, coborI, soseștI, parI, vinzI, prinzI, în funcție de structura fonetică a rădăcinii, dezinența poate fi reprezentată de un I vocalic sau de un semivocalic. Primesc -I vocalic verbele care la persoana I prezintă dezinența U (vocalic): umbl-U, afl-U, umfl-U, umpl-U, consacr-U etc. / umbl-I, afl-I, consacr-I etc. Primesc semivocalic verbele care
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
la persoana a II-a a indicativului, -I (ultrascurt sau semivocalic): (tu) merg-I/merg-I (tu)!, (tu) rămâ-I/ rămâ-I (tu)! etc. Dezvoltarea acestei noi omonimii-excepție: persoana a II-a imperativ - persoana a II-a indicativ este condiționată de structura fonetică a verbului și de relațiile de fonetică sintactică în care acesta se cuprinde. Primesc dezinența -I și la imperativ cele mai multe din verbele bisilabice a căror rădăcină se termină în africatele ¥, ©: plâng-I!, trec-I!, merg-I!, tac-I! etc. și
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a indicativului: (el/deplâng-E/deplâng-E (tu)!, (el) petrec-E/petrec-E (tu)! etc. Pe de altă parte, aceleași verbe simple, care prezintă și la imperativ dezinența -I,ân mod obișnuit, revin la prima omonimie, mai generală, atunci când formează corp comun, sub aspect fonetic, cu un pronume personal, formă scurtă: plâng-E-l! trec-E-o! (tu). • Câteva verbe prezintă la imperativ forme particulare, explicabile din perspectiva istorică a limbii (ca și formele regulate, de altfel): a face - fă!, a zice - zi!, a aduce - adu!, a duce - du
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
și plural: cânt-|, lucreaz-|, coboar-|, în timp ce celorlalte verbe le este caracteristică dezinența -E, la singular: soseșt-E, urășt-E, apar-E, vind-E, rămân-E, prind-E etc. și dezinența -Ø, la plural: sosesc, urăsc, par, vând, rămân, dorm, prind etc. Excepțiile se explică din perspective fonetice: apropi-E, ofer-|, scri-U, da-U, ști-U etc. Celelalte dezinențe sunt indiferente la tipul de flexiune al verbului: cânt, dorm, văd, sosesc; cânț-I, vez-I, soseșt-I; cântă-M, dormi-M, vede-M, sosi-M; cânta-ȚI, dormi-ȚI, vede-ȚI, sosi-ȚI
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]