2,125 matches
-
totale de Soare din 29 mai 1919, la care a participat o echipă condusă de astronomul Sir Arthur Stanley Eddington (care avea să devină unul din susținătorii acestei teorii) și care confirmă devierea unghiulară a razelor de lumină în câmpul gravitațional al Soarelui. Aceasta a confirmat, cu o precizie de 10 % efectul Einstein și, o dată cu aceasta, a dovedit experimental justețea teoriei lui Einstein. O altă confirmare o constiuie deplasarea spre roșu (către frecvențe mai joase) a liniilor spectrale emise de atomi
Albert Einstein () [Corola-website/Science/296781_a_298110]
-
a confirmat, cu o precizie de 10 % efectul Einstein și, o dată cu aceasta, a dovedit experimental justețea teoriei lui Einstein. O altă confirmare o constiuie deplasarea spre roșu (către frecvențe mai joase) a liniilor spectrale emise de atomi într-un câmp gravitațional intens: "efectul Einstein", similar efectului Doppler. Universul configurat de teoriile lui Einstein nu mai este unul cu o metrică euclidiană. Semnificația devierii razelor de lumină în câmpuri gravitaționale intense constă în acel nou model al Universului înzestrat cu un spațiu
Albert Einstein () [Corola-website/Science/296781_a_298110]
-
frecvențe mai joase) a liniilor spectrale emise de atomi într-un câmp gravitațional intens: "efectul Einstein", similar efectului Doppler. Universul configurat de teoriile lui Einstein nu mai este unul cu o metrică euclidiană. Semnificația devierii razelor de lumină în câmpuri gravitaționale intense constă în acel nou model al Universului înzestrat cu un spațiu cvadridimensional. Contribuțiile lui Einstein determină transformarea rapidă cosmologiei (mai ales în perioada 1920 - 1970) într-o ramură a fizicii. Astronomii Alexander Friedmann și Georges Lemaître au demonstrat, prin
Albert Einstein () [Corola-website/Science/296781_a_298110]
-
teoria Big Bang ca explicație a formării Universului. Totuși teoria relativității nu este acea teorie fizică universală la care visa autorul ei. Einstein a încercat să creeze o teorie fizică capabilă să lege toate câmpurile fizice care există în realitate (gravitațional, electromagnetic ș.a.) și să furnizeze o explicație cât mai completă și detaliată a imaginii fizice a lumii. El n-a reușit însă să creeze o astfel de teorie. Efectul fotoelectric constituie unul din domeniile tratate în 1905. Pentru a explica
Albert Einstein () [Corola-website/Science/296781_a_298110]
-
știință mai cred că asteroizii sunt rămășițele unei planete. Cel mai probabil asteroizii ocupă în Sistemul Solar un loc unde s-ar fi putut ce-i drept forma o planetă, dar procesul de formare a fost perturbat de influențele forței gravitaționale uriașe exercitate de Jupiter. Se pare că la început au existat doar câțiva asteroizi, care în urma coliziunilor s-au fragmentat din ce în ce mai mult. La 11 octombrie 2007, agenția NASA a descoperit asteroidul 2007 TU24. El este o piatră cu dimensiuni între
Centura de asteroizi () [Corola-website/Science/300114_a_301443]
-
Totuși, dacă s-ar schimba poziția planetei față de Soare, chiar cu o distanță relativ mică (1 000 000 km), condițiile care permit existența simultană a celor trei stări nu ar mai avea loc cu atâta ușurință. Masa Pământului permite atracției gravitaționale să păstreze o atmosferă în jurul planetei. Vaporii de apă și dioxidul de carbon din atmosferă creează un efect de seră care asigură o temperatură de suprafață relativ constantă. Dacă Pământul ar avea dimensiuni mai mici, o atmosferă mai subțire ar
Apă () [Corola-website/Science/300231_a_301560]
-
apei este evident se numesc pâlnii carstice. Spre deosebire de primele, care apar îndeosebi datorită coroziunii superficiale, la secundele se conjugă procesele de coroziune cu cele de eroziune și tasare. Dolinele de prăbușire sau microavenele apar prin intervenția în plus a proceselor gravitaționale; acestea au pereții abrupți. Cele mai mari doline din carstul romanesc se găsesc în Munții Mehedinți: Crovu Madvedului (diametrul 1000m, adâncimea 170m) și Crovu Mare (diametru 500m și adâncimea 150m). c) „Orgile” geologice reprezintă „goluri” carstice de formă conică sau
Relief petrografic () [Corola-website/Science/300770_a_302099]
-
o altă problemă de geodezie: "găsirea unei explicații pentru diferența dintre valoarea observată sau măsurată și valoarea teoretică a abaterii verticale observată lângă mase semnificative (lanțuri muntoase mari)". Explicarea acestei discrepanțe a condus l-a descoperirea "anomaliilor locale ale câmpului gravitațional terestru", a determinat "modificarea conceptelor privind compoziția și structura straturilor superioare ale Pământului", și, în subsidiar, la emiterea în anul 1885 de către Airy și Pratt a celor două ipoteze izostatice diferite dar complementare. În 1749 , matematicianul și astronomul francez Pierre
Izostazie () [Corola-website/Science/298556_a_299885]
-
observată a abaterii verticale lângă Anzii peruvieni era mult prea mică față de valoare calculată în baza unui model folosit de el (un lanț muntos cu o masă semnificativă, așezat pe o scoarță rigidă normală, care exercită o forță de atracție gravitațională asupra firului cu plumb"). În 1755 , astronomul și matematicianul italian R. G. Boschowich , ("1711-1787") dă o explicație pentru problema care la nedumerit pe Bouguer : "„ excesul de masă al muntelui este compensat într-un fel de deficitul de masă din straturile
Izostazie () [Corola-website/Science/298556_a_299885]
-
prin "măsurători astronomice" pentru două stații (Kalina și Kaliaanpur) din apropierea munților Himalaia, India, nu este cel indicat de acesta ("un elipsoid de referință incorect ales și mici erori de închidere în măsurătorile de triangulație"). Pratt reia ideea lui Bourger ("atracția gravitațională a muntelui perturbă local direcția firului cu plumb ceea ce introduce erori în poziția astronomică dacă pentru stabilirea acesteia se folosește această direcție"). Pentru calcule, Pratt împarte muntele Himalaia într-un număr de „"compartimente"”, calculează atracția gravitațională pentru fiecare „"compartiment"” și
Izostazie () [Corola-website/Science/298556_a_299885]
-
ideea lui Bourger ("atracția gravitațională a muntelui perturbă local direcția firului cu plumb ceea ce introduce erori în poziția astronomică dacă pentru stabilirea acesteia se folosește această direcție"). Pentru calcule, Pratt împarte muntele Himalaia într-un număr de „"compartimente"”, calculează atracția gravitațională pentru fiecare „"compartiment"” și însumează rezultatul. El ajunge la concluzia că "muntele are o masă suficient de mare pentru a determina o abatere de la verticală de 3 ori mai mare decât cea observată", afirmă că nu înțelege cauza acestei diferențe
Izostazie () [Corola-website/Science/298556_a_299885]
-
muntele are o masă suficient de mare pentru a determina o abatere de la verticală de 3 ori mai mare decât cea observată", afirmă că nu înțelege cauza acestei diferențe, dar că va investiga problema mai târziu. Pentru a explica anomalia gravitațională negativă locală observată în aproprierea munților ("scăderea atracției gravitaționale"), Pratt și Airy au emis în perioada 1854-1870 , două ipoteze diferite și complementare, ambele fiind caracterizate mai târziu ca izostatice . Atât Airy cât și Pratt presupun că "iregularitățile suprafeței terestre" sunt
Izostazie () [Corola-website/Science/298556_a_299885]
-
determina o abatere de la verticală de 3 ori mai mare decât cea observată", afirmă că nu înțelege cauza acestei diferențe, dar că va investiga problema mai târziu. Pentru a explica anomalia gravitațională negativă locală observată în aproprierea munților ("scăderea atracției gravitaționale"), Pratt și Airy au emis în perioada 1854-1870 , două ipoteze diferite și complementare, ambele fiind caracterizate mai târziu ca izostatice . Atât Airy cât și Pratt presupun că "iregularitățile suprafeței terestre" sunt echilibrate de "diferențele de densitate a rocilor de sub elementele
Izostazie () [Corola-website/Science/298556_a_299885]
-
Fillmore Hayford ("1868-1925") pune într-o formă mai precisă modelul de compensare izostatică propus de Pratt : Deși în multe cazuri cele două mecanisme de compensare izostatică propuse de Airy și Pratt explică destul de bine "mișcările verticale ale scoarței" și "anomaliile gravitaționale locale", (de mică întindere în plan orizontal), în acest stadiu de dezvoltarea al teoriei izostaziei era larg acceptată ideea că în raport cu structura reală a Pământului, aceste mecanisme erau excesiv de simplificate: Între anii 1914-1915 , plecând de teoria izostaziei și bazându-se
Izostazie () [Corola-website/Science/298556_a_299885]
-
plan orizontal), în acest stadiu de dezvoltarea al teoriei izostaziei era larg acceptată ideea că în raport cu structura reală a Pământului, aceste mecanisme erau excesiv de simplificate: Între anii 1914-1915 , plecând de teoria izostaziei și bazându-se pe studiul unor mari anomalii gravitaționale din scoarța continentală, geologul american Joseph Barrell ("1869 -1919") dezvoltă într-o serie de lucrări ideea "că porțiunea din scoarță aflată imediat deasupra nivelului de compensație trebuie să fie rigidă" (altfel aceasta nu ar putea suporta greutatea munților) și introduce
Izostazie () [Corola-website/Science/298556_a_299885]
-
empiric de către Arhimede în secolul al III-lea î.Hr. și demonstrată în secolul al XVI-lea. Uneori este utilizat și termenul legea plutirii corpurilor pentru acest principiu. Forța arhimedică apare în situația în care sistemul este plasat într-un câmp gravitațional; forța respectivă are aceeași direcție cu cea a câmpului gravitațional și sens opus. Punctul de aplicație al forței arhimedice este centrul de masă al fluidului dezlocuit de corp. Valoarea și direcția forței arhimedice nu depinde de forma sau densitatea corpului
Forță arhimedică () [Corola-website/Science/298602_a_299931]
-
demonstrată în secolul al XVI-lea. Uneori este utilizat și termenul legea plutirii corpurilor pentru acest principiu. Forța arhimedică apare în situația în care sistemul este plasat într-un câmp gravitațional; forța respectivă are aceeași direcție cu cea a câmpului gravitațional și sens opus. Punctul de aplicație al forței arhimedice este centrul de masă al fluidului dezlocuit de corp. Valoarea și direcția forței arhimedice nu depinde de forma sau densitatea corpului. Legea lui Arhimede este denumită astfel în onoarea savantului antic
Forță arhimedică () [Corola-website/Science/298602_a_299931]
-
cufundat complet în lichid (și având baza orizontală). Presiunea într-un lichid este formula 4, formula 5 fiind presiunea atmosferică (pe care o putem neglija pentru că este o constantă aditivă pentru toate relațiile următoare), formula 6 este densitatea lichidului, formula 7 este modulul accelerației gravitaționale, iar formula 8 dă nivelul la care facem măsurătoarea („adâncimea” la care măsurăm). Presiunile asupra pereților laterali se anulează (am presupus suprafețe egale și corpul vertical, deci și presiuni egale), iar forța netă va fi diferența între forțele exercitate de presiune
Forță arhimedică () [Corola-website/Science/298602_a_299931]
-
volum. Am notat cu formula 8 nivelul la care se află peretele superior al paralelipedului, dar se vede că forța arhimedică este independentă de acest nivel (ca și de greutatea corpului!). Depinzând de greutatea volumului de lichid dezlocuit, depinde de accelerația gravitațională. Forța arhimedică permite plutirea vapoarelor și a baloanelor. Dacă forța arhimedică nu este suficientă pentru a genera plutire, ea provoacă micșorarea greutății aparente a corpului. Tot legea lui Arhimede este implicată în măsurarea densității fluidelor cu ajutorul areometrului.
Forță arhimedică () [Corola-website/Science/298602_a_299931]
-
determinat de distribuția presiunilor, punct numit "centrul de presiune". Portanța este o forță mecanică, generată de interacțiunea și contactul dintre un solid și un fluid. Nu este generată de un câmp de forțe precum greutatea, care este generată de câmpul gravitațional, unde un corp poate interacționa asupra altui corp fără a fi în contact fizic propriu-zis. Pentru a avea portanță, corpul solid trebuie să fie în contact direct cu fluidul. "Deci, dacă nu există fluid, nu există nici mișcare". Pe de
Avion () [Corola-website/Science/298731_a_300060]
-
pol. Un prim exemplu de astfel de sistem este ecuația de curgere a apelor subterane aplicată puțurilor cu simetrie radială. Sistemele cu o forță radială sunt și ele bune candidate pentru utilizarea sistemului de coordonate polare. Aceste sisteme includ câmpuri gravitaționale, care respectă legea invers pătratică, precum și sisteme cu surse punctiforme, cum ar fi antenele radio. Și sistemele radial asimetrice pot fi modelate în coordonate polare. De exemplu, răspunsul proporțional al unui microfon la un sunet exterior poate fi reprezentat prin
Coordonate polare () [Corola-website/Science/299629_a_300958]
-
mici cantități de materie. Acest rest rezultă din infima superioritate numerică a materiei. El constituie întreaga materie pe care o cunoaștem și universul vizibil de astăzi - galaxii, roiuri ,super-roiuri, mega-roiuri de galaxii Ca urmare a reacțiilor termonucleare și a forței gravitaționale foarte mari exercitate de stele, se dezvoltă procesul concentrării materiei. Consecutiv, are loc apariția pulsarilor, a piticelor albe, a stelelor neutronice, are loc, în ultimă instanță, apariția și evoluția găurilor negre, formațiuni care concentrează materia stelară din zona de influență
Antimaterie () [Corola-website/Science/299034_a_300363]
-
fizica abstracta. Durata de timp scursă între două evenimente poate fi definită pe baza unei mișcări uniforme (de exemplu deplasarea luminii între două oglinzi paralele, rotirea Pământului), sau și pe baza unui fenomen repetitiv (cum ar fi oscilația unui pendul gravitațional, a unui pendul elastic, a unui circuit LC, etc.). Prin această metodă se poate defini doar timpul pentru punctul din spațiu în care este plasat instrumentul de măsură (ceasul). Pentru alte puncte din spațiu este necesar să se stabilească mai
Timp () [Corola-website/Science/299057_a_300386]
-
O galaxie (cuvântul provine din greacă de la γαλαξίας, "galaxias", însemnând „cerc lăptos”, o referire la Calea Lactee) este un sistem cu masă, unit de forțe gravitaționale, alcătuit dintr-o aglomerație de stele, praf și gaz interstelar precum și, dar încă nedovedit, materie întunecată invizibilă și energie întunecată. În Univers există aproximativ 200 de miliarde de galaxii. Galaxiile tipice conțin între 10 milioane (10 — galaxiile pitice) și un
Galaxie () [Corola-website/Science/299071_a_300400]
-
multe stele strălucitoare și stele tinere. Un nou tip de galaxii, clasificate drept Galaxii Pitice Ultra Compacte, au fost descoperite în 2003 de Michael Drinkwater de la Universitatea din Queensland, Australia. Puține galaxii există în mod separat. Majoritatea galaxiilor sunt legate gravitațional de alte galaxii. Structurile conținând până la 50 de galaxii sunt numite grupuri de galaxii, iar structurile mai mari, conținând multe mii de galaxii înghesuite într-o arie de câțiva megaparseci în diametru sunt numite roiuri. Roiurile de galaxii sunt adesea
Galaxie () [Corola-website/Science/299071_a_300400]