KorAP: Find »[drukola/base=italiană & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...62 63 64 ...120 >

2,990 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

poziția postverbală a subiectului. Alexiadou, Anagnostopoulou, Everaert (2004: 5, 8) arată că există fenomene sensibile la inacuzativitate: selecția auxiliarului în limbile romanice și germanice, posibilitatea de a apărea în construcții rezultative, perfecte prenominale/participii pasive 1, cliticizarea prin ne în italiană, extracția prin en în franceză, partiția wat−voor/was−für în neerlandeză și în germană, pasivul impersonal (acceptat numai de inergative). Autorii sunt de părere că diagnosticele pentru inacuzativitate nu sunt valide în toate limbile și nu sunt valabile pentru

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
perfecte, mai degrabă decât adjectivale. Testul este relevant pentru limbi diferite: engleză, daneză, italiană. Burzio (1986: 151−152, 191) arată că morfologia participiului trecut împiedică legitimarea rolului tematic al subiectului (ca în construcțiile pasive). Perlmutter (1989)7 susține că, în italiană, inergativele nu pot apărea în construcții participiale absolute, însă Dini (1994)8 și Loporcaro (2003)9 au observat că există inergative care acceptă construcțiile participiale absolute. În limba engleză, testul nu e valabil pentru toate inacuzativele (Avram 2003: 188): *a

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
adjectiv cu valoare predicativă numai pe lângă un nume care corespunde unui obiect direct (inițial) al unui verb. 3. SELECȚIA AUXILIARULUI DE PERFECT COMPUS ȘI ACORDUL PARTICIPIULUI PERFECT Selecția auxiliarului de perfect compus − arată Grimshaw (1987: 245) − a fost studiată pentru italiană de Burzio (1986), Centineo (1986)10, Van Valin (1987)11, iar, pentru neerlandeză, de Hoekstra (1984) și Zaenen (1987)12. Kayne (2000: 107) observă că selecția auxiliarului este un fenomen prezent în unele limbi romanice și germanice. Selecția auxiliarului caracteriza

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
și de tranzitivitate; verbele tranzitive active selectează întotdeauna avoir. Borer (1994: 26) observă că selecția auxiliarului nu e sensibilă la telicitate/agentivitate, ci la prezența unui nominal obiect. Van Valin (1990, apud Mackenzie 2006: 118) a formulat următoarea generalizare pentru italiană: Selecția auxiliarului în cazul verbelor intranzitive Este selectat essere 'a fi' dacă structura logică a verbului conține un predicat de stare. În modelul propus de Chierchia (1989, 2004) − vezi Capitolul 3, 5.3.3.1. − selecția auxiliarului de perfect compus

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
auxiliarului în cazul verbelor intranzitive Este selectat essere 'a fi' dacă structura logică a verbului conține un predicat de stare. În modelul propus de Chierchia (1989, 2004) − vezi Capitolul 3, 5.3.3.1. − selecția auxiliarului de perfect compus în italiană se explică astfel: verbul essere 'a fi' este selectat de pasive, reflexive, inacuzative și construcțiile cu si impersonal, adică atunci când este aplicată una dintre operațiile asupra rolurilor tematice care afectează subiectul: P, cuantificarea existențială a poziției subiectului, în cazul pasivului

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
semantic, funcții care se aplică de la proprietăți la proprietăți. Auxiliarele pot fi sensibile la semantica elementelor pe care le modifică. Astfel, dacă în spaniolă auxiliarul ser este selectat atunci când sunt implicate proprietăți inerente, esențiale, iar estar, în celelalte situații, în italiană, selecția auxiliarului este sensibilă la afectarea subiectului: essere este o funcție definită numai pentru proprietățile subiectului afectat. Reinhart și Siloni (2005) arată că variația lingvistică privitoare la selecția auxiliarului nu poate fi redusă la parametrul Lex-Syn (vezi Capitolul 3, 5

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
nu poate fi redusă la parametrul Lex-Syn (vezi Capitolul 3, 5.3.3.2.), pentru că există limbi în care formarea reflexivelor și a inacuzativelor nu afectează selecția auxiliarului. Autoarele sunt de părere că selecția auxiliarului este determinată de Caz. În italiană și în franceză, aplicarea reflexivizării și a decauzativizării care formează inacuzative este asociată cu o schimbare de selecție a auxiliarului ('a fi' în loc de 'a avea'); în română, în greacă, în spaniolă, auxiliarul rămâne 'a avea'; neerlandeza și germana folosesc 'a

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
este fenomen neexplicat. Kayne (1993)14 susține că selecția auxiliarului este un epifenomen al unei operații sintactice care încorporează o prepoziție abstractă și nu are legătură cu Ipoteza Inacuzativă. Folosind exemple dialectale, Kayne (2000: 116) demonstrează că selecția auxiliarului în italiană este sensibilă la persoana subiectului. Ideea lui Kayne este susținută de Manzini și Savoia (2007: 198), care arată că, în multe dialecte italiene din centru și sud, essere 'a fi' și avere 'a avea' alternează ca auxiliare aspectuale, în funcție de persoană

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
dialecte italiene din centru și sud, essere 'a fi' și avere 'a avea' alternează ca auxiliare aspectuale, în funcție de persoană: essere la persoanele 1 și 2 singular și plural, avere la persoana 3. Kayne (2000: 116) explică astfel acest fenomen: în italiană, AgrS participial este inert; subiectul tranzitivelor și al inergativelor se deplasează în Spec,DP, trecând peste Spec,AgrS fără niciun efect; după ce ajunge în poziția netematică Spec,DP, subiectul va putea să se deplaseze în Spec,BE, dacă D/P0

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
tranzitive, descendenții lat. esse, pentru anumite verbe intranzitive. În spaniolă, catalană, portugheză, galiciană, auxiliarul esse a fost înlocuit cu habere, esse supraviețuind în anumite dialecte/graiuri catalane și aragoneze; auxiliarul esse a supraviețuit în franceză și este foarte productiv în italiană. În privința selecției auxiliarului, Ipoteza Inacuzativă și Analiza Ergativă au fost influențate de situația din italiană. Mackenzie (2006: 109) menționează că explicația lui Burzio nu motivează analiza ergativă. 3.3. Dintre limbile romanice, se constată că numai franceza și italiana mai

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a fost înlocuit cu habere, esse supraviețuind în anumite dialecte/graiuri catalane și aragoneze; auxiliarul esse a supraviețuit în franceză și este foarte productiv în italiană. În privința selecției auxiliarului, Ipoteza Inacuzativă și Analiza Ergativă au fost influențate de situația din italiană. Mackenzie (2006: 109) menționează că explicația lui Burzio nu motivează analiza ergativă. 3.3. Dintre limbile romanice, se constată că numai franceza și italiana mai păstrează concurența auxiliarelor a fi și a avea la perfectul compus, celelalte limbi abandonându-l

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în italiană. În privința selecției auxiliarului, Ipoteza Inacuzativă și Analiza Ergativă au fost influențate de situația din italiană. Mackenzie (2006: 109) menționează că explicația lui Burzio nu motivează analiza ergativă. 3.3. Dintre limbile romanice, se constată că numai franceza și italiana mai păstrează concurența auxiliarelor a fi și a avea la perfectul compus, celelalte limbi abandonându-l pe a fi. Pornind de la constatarea că, în limbile în care variația auxiliarelor s-a păstrat, selecția unuia sau a altuia dintre auxiliare nu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
sunt asociate aspectual cu o schimbare dinamică telică, în timp ce inergativele − cu o activitate agentivă fără deplasare. Selecția auxiliarelor este coerentă numai pentru verbele aflate la extremitățile ierarhiei, clasele intermediare având un comportament oscilant. Comparându-se situația selecției auxiliarului essere în italiană și a lui être în franceză, se constată că proprietatea aspectuală telicitate este asociată cu inacuzativele, dar selecția auxiliarului être este explicabilă numai prin asocierea celor două trăsături: telicitate și deplasare orientată. Numărul mic de verbe care selectează auxiliarul être

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
reflexive/inacuzative nereflexive centru periferie (c) verbe cu ridicare, inclusiv corespondentele pentru 'a fi' periferie în afara sistemului Mackenzie (2006: 122) arată că, bazându-se pe ISA, Bentley și Eythórsson (2003)15 au încercat să caracterizeze selecția auxiliarului 'a fi' în italiană în termenii unei combinații de proprietăți semantice − dinamicitate (D): proprietate a verbelor care denotă schimbări (schimbare de localizare direcționată sau schimbare de stare); telicitate (T): proprietate a verbelor care denotă continuitatea și lipsa controlului din partea unui agent; stativitate (St): proprietate

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
este motivată aspectual. Mackenzie (2006: 142) arată că, în limbile iberoromanice, unde 'a fi' era selectat fără o motivație anume, problema a fost rezolvată prin eliminarea selecției; în franceză, această trăsătură redundantă a supraviețuit într-o formă sărăcită și numai italiana a păstrat-o (convenționalizare). Pentru a sublinia diferențele dintre cele două limbi, Mackenzie (2006: 104) oferă un inventar al verbelor din limba franceză (A) și al celor din italiană (B) care selectează auxiliarul être/essere. Subclasele semantice sunt păstrate de la

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
această trăsătură redundantă a supraviețuit într-o formă sărăcită și numai italiana a păstrat-o (convenționalizare). Pentru a sublinia diferențele dintre cele două limbi, Mackenzie (2006: 104) oferă un inventar al verbelor din limba franceză (A) și al celor din italiană (B) care selectează auxiliarul être/essere. Subclasele semantice sunt păstrate de la autorul citat. (A) aller 'a merge, a se duce', apparaître 'a apărea', arriver 'a sosi, a ajunge', descendre 'a coborî', devenir 'a deveni', entrer 'a intra', intervenir 'a interveni

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cu ușurință că există un paralelism între verbele franțuzești care selectează auxiliarul être și verbele românești care selectează auxiliarul a fi, iar lista de verbe cu a fi din limba română este inclusă în cea a verbelor cu essere din italiană. Astfel, se poate spune că româna se înscrie în tendința general romanică (de la care italiana face excepție) de a elimina auxiliarul 'a fi'; eliminarea a putut fi favorizată, în româna veche, de confuzia cu pasivul: astfel, româna actuală a păstrat

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
românești care selectează auxiliarul a fi, iar lista de verbe cu a fi din limba română este inclusă în cea a verbelor cu essere din italiană. Astfel, se poate spune că româna se înscrie în tendința general romanică (de la care italiana face excepție) de a elimina auxiliarul 'a fi'; eliminarea a putut fi favorizată, în româna veche, de confuzia cu pasivul: astfel, româna actuală a păstrat această structură numai în situații în care confuzia cu pasivul nu este posibilă (inacuzativele neacceptând

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
AgrO de la Chomsky (1993). Autorul arată că, în spaniolă, propozițiile inacuzative cu participiu trecut nu au acord participial; în anumite dialecte din sudul Franței se face acordul participiului în structuri cu 'a avea'. Tot Kayne (2000: 115) menționează că, în italiană, acordul participiului perfect este imposibil. În ceea ce privește situația din limba română, acordul se face numai în cazul celor câteva verbe care pot selecta auxiliarul a fi și este imposibil în prezența auxiliarului a avea. 4. TESTUL OBIECTULUI INTERN 4.1. Folosirea

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
că nu există o diferență de comportament sintactic între acestea, ci numai o preferință de utilizare a supinului în anumite contexte, eventual marcate stilistic. 6. TESTE CARE FUNCȚIONEAZĂ ÎN ALTE LIMBI ROMANICE Pentru unele dintre limbile romanice (în special pentru italiană − vezi Capitolul 3, 7., pentru testele inventariate de Cinque) au fost propuse mai multe teste de delimitare a clasei inacuzativelor, dintre care voi prezenta numai două: cliticizarea partitivă, pentru italiană și franceză, și posibilitatea apariției subiectului postverbal "nud", pentru spaniolă

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
teste de delimitare a clasei inacuzativelor, dintre care voi prezenta numai două: cliticizarea partitivă, pentru italiană și franceză, și posibilitatea apariției subiectului postverbal "nud", pentru spaniolă. Aceste teste sunt aplicate și în alte limbi. 6.1. Cliticele pronominale partitive În italiană și în franceză pentru delimitarea inacuzativelor funcționează testul cliticelor pronominale partitive: it. ne, fr. en, clitice care sunt acceptate pentru tranzitive și inacuzative, nu însă și pentru inergative: it. Ne arrivano molti (inacuzativ) * Ne telefonano molti (inergativ) fr. Il en

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
en est arrivé trois (inacuzativ) *Il en a téléphoné trois (inergativ). Existența unei relații între cliticizarea partitivă și inacuzativitate a fost stabilită de Belletti și Rizzi (1981)24, pentru limba italiană. Fenomenul a fost studiat de Burzio (1986), tot pentru italiană, și de Hoekstra (1984) pentru neerlandeză. Burzio (1986: 33−34, apud Mackenzie 2006: 51) a analizat fenomenul cliticizării în legătură cu Principiul Proiecției și a ajuns la concluzia că ne este generat în poziția sa de clitic și primește rol tematic de la

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
și inergativele prezentative au anumite caracteristici comune privind structura informațională, nu este nevoie să presupunem o sintaxă comună. Autorul observă că anumite clase de intranzitive (cele care redau activități nonagentive) au capacitate "prezentațională", dar selectează auxiliarul avere. Prin urmare, în italiană, cliticizarea partitivă și selecția auxiliarului nu sunt convergente. 6.2. Subiectul postverbal "nud" Mackenzie (2006: 70) arată că, în spaniolă, unde nu există testul selecției auxiliarului, nici testul cliticizării partitive, compatibilitatea cu subiectele "nude" este considerată ca fiind un diagnostic

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în care ser este asociat cu predicația de individualizare și estar, cu predicația de stare, iar relația semantică dintre referentul subiectului și localizarea prin predicat (care cuprinde o structură prepozițională) este foarte importantă; din al doilea grup fac parte catalana, italiana și româna, în care uzul celor două verbe copulative este oscilant, constantă fiind totuși selecția sistematică a verbului esse pentru fixarea în timp a unui eveniment. Deși considerarea lui a sta ca verb copulativ în română nu este foarte convingătoare

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
fi și a avea din limba italiană este analizată de Moro (1998), care pune diferența dintre aceste două verbe (atunci când funcționează ca verbe pline) pe seama numărului diferit de proiecții Agr (Acord). Conform acestei teorii, cele două verbe funcționează similar în italiană, selectând o propoziție redusă, în care ci funcționează ca predicat. Apariția celor două verbe într-o structură nu este determinată lexical: verbul se realizează ca essere 'a fi' dacă argumentul extern e absent, și ca avere 'a avea', dacă argumentul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]