1,712 matches
-
aștepta ei în fiece clipă porunca cea mai dreaptă și părerea cea mai cuminte, ca să-i scoți la liman. Va trebui să jertfești totul pentru ca această călătorie să se încheie cu demnitate. Am fost nevoit, de cum am ajuns la primele oaze, să înlocuiesc trei cămile bolnave, să reînnoiesc proviziile, să plătesc serviciile a două călăuze care urmau să ne părăsească la Segelmesse, să împart câțiva dirhami soldaților ca să le fac popasul mai plăcut și să-i potolesc până la popasul următor, să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
nor ca un lințoliu îi învăluia chipul, iar trupul îi era chinuit de nenumărate trosnituri. Amintirea mea cea mai frumoasă pierea mistuită de flăcări. * * * Când vechii noștri geografi vorbeau despre ținutul negrilor, ei nu aminteau decât de Ghana și de oazele din deșertul Libiei. Și-au făcut apoi apariția cuceritorii cu chipul ascuns de văluri, predicatorii, neguțătorii. Iar eu însumi, care nu sunt decât cel din urmă dintre drumeți, cunosc numele a șaizeci de regate ale negrilor, dintre care cincisprezece le-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
cairoții semne evidente ale mâniei Cerului și ale iminenței unei pedepse. Copiii fuseseră primii atinși de ciumă, astfel că notabilitățile își evacuau familiile în mare grabă, unii spre Tor, la miazăzi de Sinai, unde aerul este sănătos, alții în direcția oazelor, alții de asemenea spre Egiptul de Sus, dacă aveau acolo o reședință. Nenumărate ambarcațiuni s-au încrucișat curând cu noi, ca niște jalnici ciorchini de fugari. Ar fi fost o nesăbuință să merg mai departe înainte de a cunoaște întinderea răului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
Cairo. Aveam slujitorul meu care se ocupa de măgar, negustorul meu de fructe, negustorul meu de parfumuri, argintarul meu, furnizorul meu de hârtie, aveam afaceri prospere, relații la palat și o casă așezată la malul Nilului. Credeam că ajunsesem în oaza izvoarelor răcoroase. ANUL CIRCAZIENEI 920 de la hegira (26 februarie 1514 14 februarie 1515) M-ș fi lăsat pe veci toropit de deliciile și chinurile de la Cairo dacă o femeie n-ar fi ales în anul acela să împartă cu mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
scurs luni de fericire simplă și nesperată. Prea mic și prea sărac pentru a isca pizmă, satul dădacei trăia departe de războaie și de răsturnări. Însă existența asta pașnică și monotonă nu putea fi pentru mine decât cea a unei oaze umbroase între două etape lungi. Zgomotele zărilor îndepărtate mă chemau. Era scris că n-aveam să rămân surd la ispitele cu care mă ademeneau. ANUL RĂPIRII 924 de la hegira (13 ianuarie 1518 2 ianuarie 1519) Din lunga mea retragere la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
cea arabă, a liniei invizibile care despărțea Ierusalimul. Aveau să ajungă acolo în câteva minute. Maggie scutură din cap. Stătuse odată acolo, ultima oară când fusese în Israel. Acum aproape zece ani, dar își amintea: era un loc legendar. O oază pentru jurnaliști, diplomați, așa-ziși negociatori neoficiali, binefăcători de toate felurile și spioni, din câte știa ea. Stăteau în curtea umbroasă, bând ceai de mentă și bârfind ore în șir. Seara, puteai vedea cazându-se noi corespondenți, având încă praful
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
temelie care cuprindea deja În străfundurile ei nevăzute diverse hărți, orare, o colecție de cutii de chibrituri, un ciob de sticlă rubinie și chiar - acum Îmi dau seama - perspectiva pe care o aveam din balconul meu asupra lacului Geneva, și oazele lui de lumină, de la ora ceaiului, astăzi Întunecate cu lișițele și rațele lui moțate. De aceea, nu mi-a fost greu să alcătuiesc un volum, pe care editura „Harper & Bros“ din New York l-a publicat În 1951, cu titlul Dovezi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
coborât În fugă să-l salveze și eu am plecat agale mai departe, cu plasa mea pentru fluturi, spre stâncile de mai sus, unde mă aștepta specia euxină a fluturelui Hippolyte Grayling. În acea vară a anului 1918, o mică oază amărâtă a tinereții ispitite de miraje, fratele meu și cu mine frecventam prietenoasa și excentrica familie care deținea moșia Oleiz, de pe țărmul mării. Am legat curând o prietenie zeflemitoare cu Lidia T., care era de aceeași vârstă cu mine. În jurul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
era În toi; și Între timp, pe acest fundal frivol, decadent și Întrucâtva ireal (care - Îmi făcea plăcere să cred - reconstituia atmosfera vizitei lui Pușkin În Crimeea, cu un secol În urmă), Lidia și cu mine practicam un joc de oază născocit de noi. Ideea care stătea la baza lui era parodierea unei abordări biografice, proiectată - ca să zicem așa - În viitor, transformând astfel prezentul amăgitor Într-un fel de trecut Încremenit, așa cum ar fi el văzut de un memorialist senil care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
deși aveau numai cuvinte de laudă pentru strădaniile mele nocturne, strâmbau din nas la alte preocupări ale mele, cum erau entomologia, farsele, fetele și, mai ales, sportul. Dintre jocurile pe care le-am practicat la Cambridge, fotbalul a rămas o oază măturată de vânt În mijlocul unei perioade destul de tulburi. Îmi plăcea la nebunie să fiu portar. În Rusia și În țările latine, această artă galantă a fost Întotdeauna Înconjurată ca un nimb de unică strălucire. Distant, solitar și imperturbabil, celebrul portar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
pietruite, printre casele mici de piatră, pînă sus, la palatul ducal înfipt pe stînca lui, de unde domina întreaga vale. Eram, ca de obicei, fascinat de urbea medievală, atras irezistibil de fiecare străduță mai mică decît celelalte, care ducea spre cine știe ce oază de piatră cu numele vreunui sfînt. De data aceasta, după o săptămînă de Italia, un miros străin de acel loc mă atrăgea însă irezistibil către un colț al acestui labirint de piatră. Mă uitam la case, priveam în lungul străzilor
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
atît mai tumultuoasă și mai încăpățînată. Mulți erau gata să și sufere pentru această iubire, iar cîțiva au și recunoscut-o în public. Ne-a ajutat pe mulți să „rezistăm” în comunism ? Desigur ! Dar de ce trebuie neapărat să considerăm această oază domestică de bucurii și minimă demnitate, cîștigată cu greu, ce-i drept, un cîmp public de luptă ? De ce trebuie să o transfigurăm acum în rezistență împotriva comunismului ? Termenul însuși de „rezistență” are astfel două sensuri complementare, dar distincte, de rezistență
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
catedralele. Ideile mari împărtășesc uneori soarta femeilor frumoase a cărora îmbrăcăminte le ascunde farmecul. Circumvoluțiunile - alți muguri de aripă umană. De mii de ani se străduiesc filosofii să pună în ecuație nefericirea lumii. Fără escaladarea deșertului, nu poți savura voluptatea oazei. Când spargi crusta epocii le furi oamenilor obișnuitul. Învinge gândirea atinsă de entuziasm. Nu te poți lupta cu infinitul. Nu ai de unde să-l apuci. Există o filosofie populară pe buzele tuturor. Se pare că cei mai convingători profesori de
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
au fost generate îndeosebi de malformațiile dialogului. Istoria citește în zațul vremurilor. Întotdeauna se va scrie o istorie pentru învingători și alta pentru învinși. Numai națiunile foarte mari se pot mulțumi cu o istorie mediocră. Revoluția este valul dintre două oaze de obediență colectivă. Poți alunga omul din patrie, nu și patria din om. Suntem tatuați de istorie. Epocile se schimbă, dar marile popoare ale omenirii tot nerezolvate rămân. Latinii sunt descurcăreți. Când le-a fost greu, au supt chiar lapte
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
mișcări, trebuia să se comporte ca și cum s-ar afla în celebra Sistine Chapel a Vaticanului. Ușile, capitonate în piele, nu lăsau să pătrundă din afară nici un zgomot care să distragă sau să perturbe atenția celor cufundați în lectură. În această oază a liniștii profunde și a meditației, așezat la masa de lectură cu mai multe cărți în față, se afla în momentul acela la finele unei probleme ce îi răpise destul de mult timp. Tocmai când trebuia să-și noteze răspunsul exact
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
mereu ca un refren „dacă n-o mai văd, dacă n-o mai văd“... * Clopotele au bătut... Războiul care a bătut la ușă atâta vreme, acum a deschis-o violent și a pătruns și în casele fălcienilor, frângând tihna acestei oaze răzeșești, de oameni cuminți, harnici și evlavioși. Timpul și evenimentele se precipitară, și se învălmășiră ca într-un coșmar lipsit de rațiune. Țara intrase deja în vâltoarea războiului, evenimentele se succedau cu o iuțeală amețitoare, Întreg hotarul de miazăzi, pană
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
ai deșertului și niciodată n-au reușit să-i subjuge pe tuaregi, care, în vremurile bătăliilor și înfruntărilor, i-au învins întotdeauna, deși francezii erau mai mulți ca număr și aveau armament mai bun. Mai târziu, francezii puseseră stăpânire pe oaze și puțuri, fortificaseră puținele locuri cu apă din deșert cu tunurile și mitralierele lor, iar călăreții liberi și neîmblânziți, „Fiii Vântului“ se văzură obligați să se predea în fața a ceea ce, dintru începutul veacurilor, fusese dușmanul lor: setea. Dar francezii nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
vaga speranță de a pune stăpânire pe niște bogății ce, potrivit unei legi nescrise, aparțineau celui care era în stare să le smulgă nisipurilor, dar nisipurile își păstraseră bine taina. Nisipul era capabil să înăbușe sub mantia lui orașe, fortărețe, oaze, oameni și cămile, și cu siguranță sosise violent și pe neașteptate, purtat în brațe de aliatul său, vântul, și se năpustise asupra călătorilor, învăluindu-i și transformându-i într-o altă dună între milioanele de dune din erg. Câți au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
senile decât autentice premoniții. Ce este dincolo de deșert? întrebă Laila după acea lungă tăcere. Niciodată n-am fost mai departe de munții Huaila. — Oameni, veni răspunsul. Mulți oameni. Gacel rămase pe gânduri, amintindu-și de experiența lui de la El-Akab și oazele din nord, și clătină din cap cu dezaprobare. — Le place să se înghesuie în spații minuscule ori în case strâmte și urât mirositoare, țipând și făcând gălăgie fără motiv, furându-se și înșelându-se ca animalele care nu știu să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
străfunduri ale oceanelor, targuí-ul știa întotdeauna unde se află și încotro se îndreaptă, de parcă o veche, foarte veche glandă, atrofiată la restul ființelor umane, s-ar fi menținut activă și eficace doar la acest popor. Nord, sud, est, vest; puțuri, oaze, drumuri, munți, „pământuri pustii“, râuri de dune, întinderi stâncoase... Tot universul imensităților sahariene părea că se reflectă ca un ecou în adâncul creierului lui Gacel, fără ca el s-o știe, fără să fie pe deplin conștient de asta. Soarele îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
au respectat întotdeauna tradițiile noastre, murmură în cele din urmă ca pentru sine. De ce nu se respectă acum, dacă pe deasupra suntem liberi? Mubarrak ridică din umeri. — Vremurile se schimbă, zise. Nu pentru mine, veni răspunsul. Când deșertul va deveni o oază, când apa va curge în voie prin sekia și ploaia va cădea deasupra capetelor noastre de câte ori vom avea nevoie, atunci se vor schimba obiceiurile tuaregilor. Niciodată mai înainte. Mubarrak își păstră calmul când întrebă: — Vrea să spună asta că ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
se adapteze întru totul la noapte, și din pricina asta, când se crăpă de ziuă, Gacel își căuta cămila ce rumega la vreun kilometru distanță, apucă hamurile și porni din nou la drum spre vest. Postul militar din Adoras ocupa o oază în formă de triunghi - ceva mai mult de o sută de palmieri și patru puțuri - chiar în inima unui întins fluviu de dune, încât putea fi considerat un autentic miracol al supraviețuirii, amenințat în permanență de nisipul care îl înconjura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
încercări de asasinat și două încăierări cu cuțitele. Malik era „moartea naturală“ cea mai normală în Adoras, și doi dintre sinucigași își zburaseră creierii ca să trebuiască să-l mai suporte. Acum, așezat pe culmea celei mai înalte dune ce domina oaza spre est, o veche ghourd de peste o sută de metri înălțime, aurită de vremuri și împietrită în inima ei, încât nisipul aproape că se transformase în piatră, sergentul Malik observa fără interes cum oamenii săi înlăturau cu lopata nisipul recentelor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
coclaurile acelea, căci trecuseră șase ani de când nu mai veneau la puțurile din Adoras, evitând orice contact cu ocupanții săi. Caravanele beduinilor soseau tot mai rar, se aprovizionau cu apă, se odihneau două zile la capătul cel mai îndepărtat al oazei, străduindu-se să-și ascundă femeile și să nu intre în contact cu soldații, și porneau iarăși la drum, oftând de ușurare că nu se produsese nici un incident. Dar tuaregii, nu. Tuaregii, când veneau la puțuri, te priveau în față
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
petrece viața cărând cărămizi pe o leafă mizerabilă, el e nebun. — Nimeni dintre cei care au plecat în căutarea caravanei nu s-a mai întors. Gacel arătă cu capul spre mormintele de piatră ce se ghiceau printre palmierii rari, în fundul oazei. — N-or fi mai morți decât ăștia... Și dacă ar fi găsit-o, ar fi fost bogați pentru totdeauna... Dar „pământul pustiu“ nu iartă. Nu e apă, nici vegetație ca să pască animalul tău, nici umbră la care să te adăpostești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]