2,501 matches
-
lectura, mai ales după partea a doua, cea care începe la 3 octombrie 1980 cu observațiile lui și se termină cu scena dostoievskiană de la pagina 232. Portretului care urmează, și care anunță despărțirea și chiar ruptura, nui lipsește, desigur, nota patetică. Prin asta Jurnalul depășește limitele sobre ale unui text filozofic, în schimb își dezvăluie adevărata intenție: căutarea de sine. Crima care i încununează privește mai puțin Maestrul cât Discipolul: a fost deabia ucis în dumneata. La sfârșit, dumneata ești câștigătorul
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
intenție a autorului, că nu este comparabil cu acela din proiectul lui A. Fătu, care, deși publicat cu trei decenii mai înainte, era mai realist și mai apropiat necesităților imediate ale specialiștilor din Moldova. Studiul lui Lukaszewski este însă mai patetic, manifestând în mod vizibil dezamăgirea practicianului silit să lucreze în condiții precare. Deși precede în timp lucrarea publicată de Alex. Brăescu, "Cum sunt considerați și asistați alienații în România", la care ne vom referi ulterior, între respectivele lucrări nu am
[Corola-publishinghouse/Science/1491_a_2789]
-
mai moderate ale relativismului cultural din zilele noastre. Orientarea generală a gândirii lui Russell se exprimă foarte bine în atitudinea lui față de religie. Este o atitudine ce se integrează pe deplin în tradiția liberei cugetări, cu tot ceea ce are aceasta patetic și, totodată, problematic. Când discută despre religie, Russell are în vedere în mod constant dogmele și normele morale ale marilor confesiuni, în primul rând cele ale creștinismului. El vizează, în primul rând, credința în Dumnezeu, ca existență personală distinctă de
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
a lucidității. Dacă nu întâlnirea cu "infernalul și divinul" baudelairean stă la originea frondei argheziene, sigur e că acestea au stimulat-o, fără a o canaliza în negație universală și satanism. Contestatar și excentric, cinic până la brutalitate, demonic, amar și patetic, autorul Stârvului discreditase irevocabil vechea concepție despre cuvintele "poetice în sine" sau funciar "nepoetice". Baudelaire cunoștea Principiul poetic, eseul halucinatului Edgar Poe, potrivit căruia poezia este expresie, divinație, formă: o Creație Ritmică a Frumuseții. "Cu intelectul sau cu Conștiința, ea
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
cu himere, dându-și iluzia atingerii nevăzutului și întrezărind, dincolo de iubire, de tragic și moarte, limanuri consolatoare. Toate acestea, întrețesute, participă la conexiuni febrile de caracter inductiv, unificând fervorile cu nălucirile, cu dezirabilul și cântul; orizontul apropiat lasă loc absolutului patetic; tangibilul intră sistematic în rezonanță cu un contrapunct enigmatic, iar nuanța se topește în melos. Dicțiunea incantatorie favorizează o antrenantă musica humana, o stare perceptivă simpatetică, totalizând și acompaniind cu mijloace specifice. Chant și enchantement, canto și incantesimo, cânt și
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
până la el se înregistrează câteva nume de clasicizanți (Duiliu Zamfirescu, Ion Pillat, N. Davidescu, Dan Botta), nimeni n-a atins, la noi, performanțele lui Doinaș; în plan european, singur Hölderlin, cu mult înainte, investise în admirația pentru Helada aceeași consecvență patetică. În orizont fictiv platonician, Doinaș organizează spațial și temporal ample spectacole de idei; participant la un Symposion transtemporal, mitograful se alătură gestual interlocutorilor din grădina lui Akademos: "Zâmbetul plăcerii are-un sclipet / îmbălsămat ca regii din Egipet (...) / Ah totul e
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Cicluri precum Cele șapte vămi ale văzduhului, Logosul, Psalmii la televizor, Cvadratura cercului și nu numai, dintr-un volum ori altul, pot ademeni pe puțini. O echilibrare fericită era de găsit în 1990 în textele sale de martor problematizant și patetic, grupate în Interiorul unui poem. Preferații poetului tânăr fuseseră Arghezi și Barbu, "mai puțin Blaga și nicidecum Bacovia"; de Geo Dumitrescu, deși văzut cu simpatie, îl despart principii estetice radical diferite: În ce mă privește, eram adeptul unui limbaj elevat, epurat
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
text producător de reacții -, G. Călinescu afirma că autorul "face un fel de poezie bufonă în care autopersiflarea atinge culmea"; persiflare care de regulă e "semnul unui mare sentimentalism, conștient de sine". Pe scurt, Geo Dumitrescu era un "poet foarte patetic", practicant al unui discurs "supraprozaic și ingenuu". De aproape însă, nu sentimentul e bătător la ochi ci spiritul casant, fermentul intelectual; lirismului în filigran i se suprapune tipic un surâs, un rictus ironic, un fel distinct de luciditate. Până și
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
un alt Dănilă Prepeleac: "Drag mi-era Ieremia de câte ori, în jur, / oamenii îmi dădeau vești despre viitor / izbind în garduri vechi, / câteodată frumoase și trainice". Capodopera lui Geo Dumitrescu este Câinele de lângă pod, o "poveste sentimentală" (470 versuri) în notă patetică; om și câine într-un analogon chemând la reflecție încetează de a reprezenta antinomii. Compozițional, povestea e o fugă muzicală centrată pe alergarea unui câine după naratorul pedalând pe bicicletă; dominanta monotematică a discursului, punctul forte al fugii configurează ideea
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Niciodată un copac / n.a ucis un copac; / Niciodată o piatră / n-a depus împotriva pietrei / mărturie (...) // Iubito, iubito / pururi fără de nume, iubito" (Împotriva cuvintelor). Propunându-și să scrie "romanul unui sentiment" (formulare-subtitlu la Măreția frigului 1972), un Nichita Stănescu patetic, preocupat, dilematic, nu-și ascunde impasul: Dacă mă înțelegi bine / Azi cât timp mă înțelegi voi fi bucuros, / Chiar fericit. Dar numai azi. Dacă nu înțelegi nimic, voi fi trist / iar către sfârșitul serii, melancolic..." Lui văd ori lui aud
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
pauze odihnitoare; un orizont matinal îi pare "un curcubeu culcat la margine de lunci". Altă dată: "Ninge cu ochi de pește; / cu ochi de șerpi, de câini. Ninge izbind în ziduri până devin nefirești, / oarbe și fără stăpâni". Intervin accente patetice: "Mă las în continuare de mine însumi plâns / ca-n vremea când puneam un ochi albastru la idee". Excepțională este imaginația lui metaforică; spectaculos sistemul său de semne, de repere configurând viziuni șocante; fluxul ideatic bătând spre fantastic, sprijinindu-se
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
montaj inedit; citatul livresc și faptul divers orientează spre viziuni sucite, răsturnătoare. Fac impresie în Poeme câteva creații soresciene fundamentale pagini reprezentative în întregul context poetic al celui de al șaptelea deceniu. În textele în cauză izbește tonul serios, grav, patetic. Drumul, bunăoară, e parabolă și meditație. Un tren venind dindărătul cuiva care, "gânditor și cu mâinile la spate", merge pe calea ferată nicicând nu-l va ajunge din urmă ("martor mi-e Zenon"; aceasta fiindcă omul are "un avans față de
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
se afirmau câțiva debutanți dintr-o promoție a ruralilor: Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Ion Gheorghe, Gheorghe Istrate, George Alboiu, Ioan Alexandru și alții; toți deschiși spre arhetipal și genuin. La Ioan Alexandru din Cum să vă spun frapează un milenarism patetic; duhul satului, sedimentat într-o gestică repetitivă, exorcizează și confiscă, unificând ca la Blaga subteranul (chtonicul), pământul și bolta celestă. Publicat concomitent cu Ana Blandiana (în colecția "Luceafărul", tentat de "zări necunoscute", "atras de ritmuri" și pregătit de jertfă, el
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
lângă Eminescu, Luchian și Enescu, eșuează în manierism și rutină. Figură focalizantă în Imnele Țării Românești (1981) e Constantin Brâncoveanu: "Dimpreună cu pruncuții tăi / Nu-s pe lume umbre mai frumoase". Vreo douăzeci și cinci (din cele trei sute nouăsprezece imne) întemeiază o patetică psalmodie brâncovenească în care drama, memoria și scenografia în totul transgresează într-o crispantă poveste. Imnul devine suspin, elegie, jelire. De la Nicodim de la Tismana până la Tudor și Popa Șapcă, Țara e tărâm de ziditori; Brâncuși dialoghează cu frescele voronețiene iar
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
particularizantă: poemele sale reprezentative invită prompt la lectură, după cum se și lasă ascultate; concomitent, acționează la el (ca la alți moldoveni) dedemultul și departele, de unde o scenografie plasticizantă (turnuri, cavaleri, castelane), reverberații, ceremonii și simbolisme, invariante și ecouri cu tente patetice înlesnind înscrierea în trans-temporal. Frapează indicatori ai misterului, vibrații introducând în hinduism, în apocalipsă ori în diverse medievalități; un extatism de tip bizantin coexistă cu tumultul modern al priveliștilor lăuntrice. Privirile evocatorului în transă merg admirativ spre câte un "grande
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
dar se simte împresurat de demoni; chinuit, așteaptă grația divină, tinde spre puritate și redempțiune, crede în mizericordie și în apostolul Pavel, însă conștiința izbăvirii întârzie. Accente înălțătoare sunt dedicate Mariei-Fecioara. Un ciclu, Către discipoli, se deschide la modul jelitor patetic: "Cine vrea mă scuipă, / scuipă cine vrea, / eu mereu tot urcu, / urc pe Golgota..." Pe ultima pagină a ciclului, izbucnește într-un fortissimo deznădăjduit conștiința tragică; existența e singurătate și neputință: Ca o icoană veche suferindă și ca obrazul meu
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
cu Diotima (1975), cu alte cicluri, viziunile se înscriu într-un stil "stabilizat", puternic personalizat, ironia fiind notă comună. Îndărătul liniei înșelător-bufone acționează o conștiință întrebătoare, necontenit în alertă; tristețe supravegheată, dramă, elanuri contrazise niște fixațiuni toate își aliază accente patetice. Acesta era visul nostru / să deschidem un pension pentru fluturi; / și din naivitate nici nu știam / că o mulțime de lume se gândise / mai înainte la asta". Candide Proiecte primăvăratice denunță fondul himeric, fantast al celui care abandonându-se halucinației
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
femei nu gândește nimic; despre moarte, la fel. / Erorile sale, mistuitoare, / le cântărește cu fructele mari / ale singurătății..." Toate reflecțiile de acest gen, sub semnul enigmei, reluate, litanizate și devenite infrasunete, ca bunăoară în Acum voi pleca, au tangențe cu pateticul De-a v-ați ascuns al lui Arghezi: Iubito acum voi pleca spre un țărm cunoscut să nu-ți fie teamă calea e scurtă și fără primejdii păduri melifere își scutură floarea de-o parte și de alta Să nu
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
închise, "întunecata zare" și "nesfârșita fugă". Episod rarisim, senin: O caleașcă trasă de fluturi străbătând "priveliști de vis", duce, ca în basme, într-un ambient de pace. Discursul în zăbranic cernit, reluat de la un volum la altul și devenit o patetică monodie, excelează în miresme metafizice, constituindu-se astfel într-un produs liric definitoriu. Neconsolată de dispariția propriei surori, Sora mea de dincolo (1980) un fel de bona dea modernă -, Ileana Mălăncioiu ridică evenimentul dezolant la nivelul unei drame pan-umane
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
spre arhei și istorie, favorizând o mitologie a pădurii și introducând într-un bestiarium propriu. Consonant cu Sadoveanu, în autorul Primelor iubiri acționează un filon elegiac, gingaș generator de priveliști interioare fluide. Moartea căprioarei devine motiv de meditație cu suport patetic: "Seceta a ucis orice boare de vânt, / Soarele s-a topit și a curs în pământ..." Un pușcaș împreună cu fiul (cu poetul adică) pleacă la "vânătoare de capre / vânătoarea foametei în munții Carpați". Faptul, în sine, nu are nimic neobișnuit
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
vise", își adună ficțiunile în reluate discursuri impresive; rămase întocmai ca la începuturi, izvoare, dihănii și celelalte sunt repere familiare, niște constante afective într-o geografie a sacrului arhetipal. Preludiul antologic, multicord al poemului Primele iubiri, un fel de cantată patetică și eșantion al mitologiei personale, s-ar cuveni citat integral. Ne limităm la un segment: Azi, iată, am văzut un curcubeu deasupra lumii sufletului meu. Vin cerbii mei în goană să se-adune Și către ei privirile-și țintesc Un
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
gata să plesnească. Senzația de vacuitate (Gol) echivalează cu nonființarea; iubirii i se alătură contrapunctic ura "ca un scut" (Maturizare); aleanul înaltului din Dor coexistă cu nevoia de profunzime: Sunt spiritul adâncurilor!" Flancat de brazi, de stele și repudiind singurătatea, pateticul din Confesiuni se autodefinea ca exponent plural: "Să observați că niciodată / N-am fost singur cu mine cum mulți au crezut..." Unui creator harismatic, dispărut în împrejurări tragice i se construiește o legendă, care, nu o dată, se suprapune operei. Prea
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
și a "Vieții românești", s-a sustras totuși mitologiei locale. Precipitat, inflamabil, rebel, foarte productiv sub semnătura lui se aliniază peste douăzeci de volume, uneori câte două pe an! Solitudinea la care trimitea întâia-i culegere e a unui sceptic patetic; de o izbitoare forță interioară, romantic (la nivelul epocii) și expresionistic, frondeurul trece dezinvolt de la o modalitate la alta. Violențele de limbaj din vijeliosul poem Halabaș (inclus în Presiunea luminii, volum din 1968) alternează ca la un D. Stelaru cu
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
crede însă ostentativ în propria-i muză, deși alteori, recules, cată spre Dante și Milton. Știindu-se creator deplin, "nu se grăbește", și nici nu-l sperie "câmpul minat al poeziei". Câte o izbucnire în maniera Esenin, prilej de refrene patetice, transcende în cânt; turbionarul de la Riazan fusese un naturist organic. Ioanid Romanescu peregrinează fictiv Spre Capul Horn al Patagoniei din stele. Relevanta auto-imago a acestuia din Trăiască poezia și marii visători! e o pagină memorabilă: Al dracului am fost, cu
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
confesivul încheie la modul compătimitor: "Ați / ajuns la capătul cărții, / sleiți". II Pe temporalități puternic diferențiate, în partituri vocale de o filozofie mai senină se organizează monologul despre neuitare din Când memoria va reveni (1985), operă de gânditor mai degrabă patetic. "Marele coșmar" e "această realitate": timpul ireversibil. Inși cu "nostalgia nemărginirii", marcați de labirintic și dirijați în necunoscut, "coboară din anul 1983, pe sărite, până în anul 306 î.e.n., cu bagaje" cu tot. Proces de cauzalități și febre, de revelații și
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]