2,161 matches
-
simulează Încă o falsă iluzie a vieții prin intermediul unor mijloace epuizate de aproape un secol“ (din același interviu citat la Început). Scriitura de tipul jurnalului ar fi o șansă de recuperare a autenticității: „nu pot să mai accept iluzia mimesis-ului romanesc practicat de alții cu disimulată ingenuitate. «Sinceritateaă jurnalului se află În implicarea În scriitură a eului narant“ (ibidem). Intermezzo ne arată că ideile lui Marin Mincu din 1984-l985 le avea M. Încă din jurul lui 1960. Într-o miercuri, acesta din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
iernilor. Îmbinarea sugestivă a celor două cuvinte - a prozaicului, aridului inventar cu puternic figurativul iernilor - compun o metaforă deja suficient de intrigantă. Mottoul din Enigma Otiliei despre cinema, despre un film povestit se referă doar la una din dimensiunile formei romanești. Acum nu mai rămîne decît să Începem. Iată primele fraze: „PIERDUT AUTOBIOGRAFIE. EI, ȘI ?... O DECLAR NULĂ. Și vîntul ridica ușor, peste asfalt, ziarul, ca o nălucă. CÎte o frunză se mai desprindea cu sunet metalic din vreun plop, așezînduse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
stratul imagistic se spune: „Este În clasa a doua și primește cadouri...”. Prin această modalitate se obține constituirea obiectivă și expresivă a caracterului și destinului eroului, se determină statutul lui psihologic, spiritual-filosofic și social. Parcă din subterană, apare epicul, istoria romanescă În haina autobiografiei povestite de naratorul impersonal, dar văzută cu ochii eroului. Picăm În plină iarnă, lîngă soba de teracotă albastră, cu lemne. Și Încă o iarnă, și Încă una. „Cu pomul de iarnă pe furiș”. „Undeva, departe, se ascute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
autoritățile. Destine banale și excepționale sau și una și alta În același timp. Ca de exemplu, cel, grozav și groaznic, al lui Bitancu’, dintr-o nuvelă intercalată... Ca rezultat al demersului narativ, se creează o frescă condensată. Aceasta, fiindcă universul romanesc bogat În date, personaje, impresii este supraîncărcat cu semne și semnificații motivice În variații recurente. Trăirile copilăriei și adolescenței, ale iubirii și prieteniei sînt În mod sistematic recuperate, adîncite, reevaluate. O altă categorie de motive sînt cele istorice. Să luăm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
Hendaye, din 27 iunie 1927). „Orice roman, orice operă de ficțiune, orice poem - spune Unamuno -, când e viu, este autobiografic. Orice ființă fictivă, orice personaj poetic creat de un autor face parte din autorul însuși.“ E deci, pe lângă o autobiografie romanescă, o căutare în profunzime, pentru care terminologia literară curentă nu mai era de ajuns: romanul, sau, în spaniolă, novela, nu mai vizează construcții sau reconstrucții obiective, ci investigații în lăuntrul nu doar al personajului ca ființă psihologică, ci în adâncul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
sfârșitul propriu-zis putând fi amânat sine die. Ca atare, cititorul dobândește un rol de „recreator“, situat fiind practic la aceeași altitudine cu naratorul. Autorul, pe de altă parte, își pierde astfel „autoritatea“ demiurgică sau, pentru a face posibilă noua economie romanescă, renunță la ea de bunăvoie. Să mai spunem, tot în perspectivă inversă, câteva cuvinte și despre alt text teoretic ulterior datei la care a fost publicat Ceață și în care Unamuno își adună din nou unele idei privitoare la roman
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
pedagogie, pentru hybrisul său intelectualist), rugăciunile finale ale lui Augusto și meditațiile funebre ale câinelui Orfeu o recuperează sau măcar o reamintesc. Și o mai propune și structura tainică a rimanului: nu știu dacă s-a remarcat că această narație romanescă sau rimanescă, alcătuită, după cum se poate ușor vedea, din treizeci și trei de capitole, trimite la structura celor trei părți ale Divinei Comedii, iar Prefața, Post-prefața și discursul funebru epilogal al lui Orfeu se grupează și ele într-un soi de triadă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
Nu vă aprindeți, domnule de Unamuno - mi-a replicat el -, păstrați-vă calmul. Dumneavoastră mi-ați pus la îndoială existența... — Nu-i vorba de îndoială, nu - l-am întrerupt -; e o certitudine absolută că tu nu exiști în afara producției mele romanești. — Bun, atunci n-aveți de ce să fiți atât de supărat că și eu, la rândul meu, mă îndoiesc de existența dumneavoastră, și nu de a mea. Ia să vedem: oare nu dumneavoastră ați spus, și nu doar o dată, ci de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
chef, domnule de Unamuno, e foarte spaniolească, dar foarte dizgrațioasă. Și în plus, fie și admițându-vă teoria extravagantă cum că nu exist cu adevărat, pe când dumneavoastră da, că nu sunt altceva decât o ființă fictivă, produs al fanteziei dumneavoastră romanești sau rimanești, chiar și în cazul acesta nu trebuie să fiu supus chefului dumneavoastră absolut, cum îl numiți, sau capriciului dumneavoastră. Până și așa-zisele ființe fictive își au logica lor internă... — Da, știu cântecul ăsta. — Într-adevăr: un romancier
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
capriciului dumneavoastră. Până și așa-zisele ființe fictive își au logica lor internă... — Da, știu cântecul ăsta. — Într-adevăr: un romancier, un dramaturg nu pot face tot ce li năzare cu un personaj creat de ei; o ființă de ficțiune romanescă nu poate face, în virtutea bunei legități a artei, ceea ce niciun cititor nu s-ar aștepta să o vadă făcând... — O ființă romanescă poate... — Și-atunci? — Dar o ființă rimanescă... — Să lăsăm bufoneriile astea care mă ofensează și mă rănesc adânc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
dramaturg nu pot face tot ce li năzare cu un personaj creat de ei; o ființă de ficțiune romanescă nu poate face, în virtutea bunei legități a artei, ceea ce niciun cititor nu s-ar aștepta să o vadă făcând... — O ființă romanescă poate... — Și-atunci? — Dar o ființă rimanescă... — Să lăsăm bufoneriile astea care mă ofensează și mă rănesc adânc. Eu, fie prin mine însumi, după cum cred, fie pentru că mi l-ați dat dumneavoastră, după cum presupuneți, îmi am propriul caracter, modul meu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
carlist dintre 1872 și 1876. Dar a face comentarii înseamnă a face istorie. După cum a povesti cum se face un roman înseamnă a-l face. E oare viața oricăruia dintre noi mai mult decât un roman? Există vreun roman mai romanesc decât o autobiografie? Vreau să trec repede peste afirmația lui Cassou că eu aș fi poet de circumstanță - la fel e și Dumnezeu - și peste comentariul lui cum că poezia mea e „oratorică, dură, robustă și romantică“. Am citit de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
subiectul, atunci nu există roman. Sau, ceea ce e totuna, nu există subiect. Înăuntrul cărnii se află osul, și înăuntrul osului măduva; romanul omenesc nu are însă măduvă, e lipsit de subiect. Totul sunt cutiuțele, visele. Și ceea ce e cu adevărat romanesc este cum se face un roman. Cum se face un roman Iată-mă în fața acestor pagini albe - albe ca viitorul cel negru: teribil alb! -, încercând să țin în loc timpul care trece, să imobilizez fugitiva zi de azi, să mă înveșnicesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
însumi la fel ca și Augusto Pérez al meu, Pachico Zabalbide al meu, Alejandro Gómez al meu și toate celelalte creaturi din romanele mele? Toți cei ce trăim îndeosebi din lectură și în lectură nu putem separa personajele poetice sau romanești de cele istorice. Don Quijote e pentru noi tot atât de real și efectiv ca Cervantes ori mai curând acesta tot atât ca acela. Totul e pentru noi carte, lectură; putem vorbi despre Cartea Istoriei, despre Cartea Naturii, despre Cartea Universului. Suntem biblici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
trăi fără acea carte; viața, existența intimă, realitatea, adevărata sa realitate îi erau definitiv și irevocabil legate de cele ale personajului din roman. Dacă totuși ar continua să-l citească, trăindu-l, risca să moară când avea să moară personajul romanesc; dar dacă nu l-ar mai citi, dacă nu ar mai trăi cartea, oare ar trăi? Și după aceea se plimbă din nou pe malurile Senei, trecu încă o dată pe dinaintea aceleiași tarabe cu cărți, aruncă o privire de imensă iubire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
și să-i ducă mai departe lectura, chiar de-ar fi fost să moară isprăvind-o. Așa s-ar desfășura romanul lui Jugo de la Raza al meu, romanul meu despre Jugo de la Raza. Și între timp eu, Miguel de Unamuno, romanesc eu însumi, abia dacă mai scriam, abia dacă mai lucram de teamă să nu fiu devorat de acțiunile mele. Din când în când, scriam scrisori politice contra lui Don Alfonso al XIII-lea <și contra josnicilor tirani pretorieni din biata
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoșii acum și în ceasul morții noastre“. Le repetă de trei ori, se închină și așteptă, înainte de a deschide cartea, să i se potolească inima. Simțea că timpul îl devorează, că viitorul acelei ficțiuni romanești îl înghite. Viitorul acelei creaturi fictive cu care se identificase; simțea că se cufundă în sine însuși. Calmându-se oarecum, deschise cartea și-și reluă lectura. Uită total de sine și atunci într-adevăr ar fi putut spune că murise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
1835. Și Mazzini era un artist; nici mai mult și nici mai puțin decât un artist. Un poet, și ca om politic, un poet, nimic mai mult decât un poet. Umbră, nu trup al durerii. Aici e însă fondul tragediei romanești, a romanului tragic al istoriei: durerea este umbră, nu trup; durerea cea mai dureroasă, cea care ne smulge strigăte și lacrimi ale lui Dumnezeu este umbră a plictisului: timpul nu e corporal. Kant spunea că e o formă a priori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
altceva decât să joc un rol, că nu înțeleg patriotismul, că nu a fost serioasă comedia vieții mele. Ceea ce îl indignează însă pe acest cititor indignat este că-i arăt că și el, la rândul său, este un personaj comic, romanesc și atât, un personaj pe care vreau să-l instalez în mijlocul visului vieții sale. Să facă din vis, din visul său, viață, și se va salva. Și cum nu există nimic altceva decât comedie și roman, să facă bine a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
sânul matern, al mamei copiilor săi, al mamei sale, i se sfârșește romanul. Și, după toate astea, în romanul meu cu Jugo, trebuie să-l fac să sfârșească în experiența paternității filiale, a filialității paternale? Există însă altă lume, tot romanescă; există alt roman. Nu cel al cărnii, ci cel al cuvântului, cel al cuvântului făcut literă. Și acesta este propriu-zis romanul care, ca și istoria, începe cu cuvântul sau propriu-zis cu litera, deoarece fără schelet carnea nu poate sta în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
romanul care, ca și istoria, începe cu cuvântul sau propriu-zis cu litera, deoarece fără schelet carnea nu poate sta în picioare. Și aici intervine rolul acțiunii și al contemplației, politica și romanul. Acțiunea e contemplativă, contemplația e activă; politica e romanescă și romanul e politică. Atunci când bietul meu Jugo, rătăcind pe marginile - nu pot fi numite maluri - Senei, a dat peste cartea fatidică și-a început s-o devoreze și să se lase absorbit de ea, tranformându-se într-un pur contemplator
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
pe Dumnezeu în ei înșiși -, iar jurnalele, autobiografiile sau confesiunile lor nu au constituit decât experiența acelei căutări minuțioase. Și acea experiență nu poate sfârși decât odată cu viața lor. Cu viața lor? Nici măcar cu ea! Pentru că viața lor intimă, profundă, romanescă se prelungește în cea a cititorilor lor. Așa cum a și început mai înainte. Căci viața noastră intimă, profundă, romanescă a început oare cu fiecare dintre noi? Dar despre asta am mai spus câte ceva și nu e cazul să revin la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
Și acea experiență nu poate sfârși decât odată cu viața lor. Cu viața lor? Nici măcar cu ea! Pentru că viața lor intimă, profundă, romanescă se prelungește în cea a cititorilor lor. Așa cum a și început mai înainte. Căci viața noastră intimă, profundă, romanescă a început oare cu fiecare dintre noi? Dar despre asta am mai spus câte ceva și nu e cazul să revin la cele spuse. Și de ce nu? Propriu omului care ține jurnal, celui ce se confesează, este să se repete. Fiecare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
până după miezul nopții în fața unui public de noi îmbogățiți, din care făceau parte și artiști mai mult sau mai puțin cunoscuți și admninistratorii lor. Și, pentru că patronul și patroana de la Czikos, amândoi ospătari, păreau personaje descinse dintre-o acțiune romanescă, ei au fost potriviți mai târziu pentru acea acțiune secundară în cursul căreia toba de tinichea a lui Oskar Mazerath a înlocuit scândura de spălat. După bunul lui plac, el își făcea personajele să se supună și-i dădea restaurantului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1899_a_3224]
-
poeții“ ceruți de Iordan Chimet? Răspunsul nostru este un nu categoric. La vremea scrierii celor șase proze atent șlefuite Împreună cu prietenul său, Borges era deja convins că pe cititor nu Îl amuză și nu Îl emoționează nici acțiunea, nici elementele romanești ale „tărășeniei“, și cu atât mai puțin psihologia umană, ci o „problemă“ algebrică (cu una sau mai multe necunoscute) sau geometrică (cu una sau mai multe drepte ce se intersectează) care dezlănțuie un joc ce acceptă și impune norme și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]