16,124 matches
-
punct, fiindcă ea convenea celorlalți aliați. Uniunea Sovietică dorea un astfel de aliat strategic În Vest, care Îi Împărtășea suspiciunea față de „anglo-americani”; englezii doreau ca Franța să aibă rolul cuvenit În consiliile europene, scutind Marea Britanie de obligații continentale; chiar și americanii vedeau niște avantaje, deși nu foarte multe, În a-i da Parisului un loc la masa principală. Astfel, francezii au primit o poziție permanentă În noul Consiliu de Securitate al Națiunilor Unite, un rol În administrația militară a Vienei și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
exclusiv franceză. Mai presus de orice, guvernele Franței postbelice au resimțit puternic excluderea usturătoare din deciziile la nivel Înalt luate de Aliați. Nu se puteau Încrede În britanici (care În iulie 1940 au distrus flota franceză la Mers-el-Kebir), nici În americani (care dăduseră bir cu fugiții din Europa În 1920), dar mai ales În cele două puteri luate Împreună - sentiment care Îl Încerca acut pe Charles de Gaulle, bântuit de amintirile neplăcute ale șederii sale la Londra ca musafir În timpul războiului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aprobe În 1948 planurile anglo-americane privind Germania de Vest, cu scorul strâns de 297 voturi pentru și 289 Împotrivă. Francezii nu aveau de ales și erau perfect conștienți de acest lucru. Dacă doreau reconstrucția economică și garanții militare minime din partea americanilor și britanicilor Împotriva renașterii germane sau expansiunii sovietice, trebuiau să se conformeze - mai ales acum, când Franța era prinsă În costisitorul război colonial din Indochina, pentru care avea nevoie urgent de ajutor american. Americanii și britanicii puteau apăra Franța de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
economică și garanții militare minime din partea americanilor și britanicilor Împotriva renașterii germane sau expansiunii sovietice, trebuiau să se conformeze - mai ales acum, când Franța era prinsă În costisitorul război colonial din Indochina, pentru care avea nevoie urgent de ajutor american. Americanii și britanicii puteau apăra Franța de un nou pericol militar german, iar planul american garanta revirimentul economic al Germaniei. Dar asta nu rezolva dilema franceză: cum să aibă acces privilegiat la resursele și materialele de acolo? Dacă obiectivul nu putea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de Montgomery i-a Împiedicat pe ruși să ajungă prin nordul Germaniei până la frontiera daneză. Cum știau prea bine generalii din Occident, nimic nu putea sta În calea Armatei Roșii dacă Stalin i-ar fi ordonat să avanseze până la Atlantic. Americanii și britanicii erau clar avantajați când venea vorba de bombardamentul strategic, iar Statele Unite se aflau În posesia bombei atomice (ceea ce Stalin știa Înainte ca Truman să-i spună la Potsdam, În iulie 1945). Stalin, evident, voia o bombă atomică sovietică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a insistat ca teritoriile dintre Rusia și Germania, dacă nu erau incluse cu totul În URSS, să fie state „fără elemente fasciste și reacționare”. Acest principiu a fost aplicat Într-o manieră controversată, ca să folosim un eufemism. Dar În 1945, americanii și britanicii nu erau dispuși să-l contrazică pe Stalin. Exista sentimentul că sovieticii Își câștigaseră dreptul de a defini securitatea națională cum doreau, la fel cum s-a acceptat inițial că Moscova era Îndreptățită să pretindă reparații, trofee de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Dacă germanii din zona vestică rămâneau demoralizați și sărăciți, fără a li se oferi șansa unei ameliorări, mai devreme sau mai târziu ei aveau să recadă În plasa nazismului - sau a comunismului. De aceea, În regiunile ocupate de britanici și americani, accentul s-a deplasat de timpuriu pe reconstrucția instituțiilor civice și politice, pentru a le reda germanilor responsabilitatea În problemele interne. Acest lucru le-a conferit tinerilor politicieni germani mult mai multă influență decât puteau spera să aibă la sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a națiunii germane. Din fericire pentru Aliații vestici, politica de ocupație comunistă din Berlin și din teritoriile est-germane aflate sub control sovietic nu erau de natură să atragă voturile și simpatiile nemților debusolați. Oricât de antipatici le-ar fi fost americanii, englezii sau francezii, alternativa era mult mai rea; dacă Stalin chiar dorea ca Germania să rămână unită, cum i-a instruit pe comuniștii locali să susțină În primii ani de după război, atunci metodele alese erau complet greșite. De la Început, sovieticii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Până În iulie 1946, Marea Britanie a trebuit să importe 112.000 tone de grâu și 50.000 tone de cartofi pentru a hrăni populația din zona pe care o ocupase (nord-vestul urbanizat și industrializat al Germaniei), achitând cu bani Împrumutați de la americani. Britanicii obțineau anual cel mult 29 de milioane de dolari ca reparații de război, iar ocupația Îi costa 80 de milioane, diferența fiind suportată de contribuabilii britanici, În condițiile În care guvernul fusese nevoit să raționalizeze pâinea În țară, ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
80 de milioane, diferența fiind suportată de contribuabilii britanici, În condițiile În care guvernul fusese nevoit să raționalizeze pâinea În țară, ceea ce nu se Întâmplase nici măcar În timpul războiului. În opinia ministrului britanic de Finanțe, Hugh Dalton, Marea Britanie „plătea reparații Germaniei”. Americanii nu sufereau aceleași constrângeri economice și zona lor fusese mai puțin afectată de război, dar situația le părea la fel de absurdă: armata americană nu era prea Încântată că milioane de nemți flămânzi se hrăneau din bugetul ei. George Kennan constata: „Capitularea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
luat sfârșit În octombrie 1946 și după ce termenii Tratatelor de pace de la Paris au fost definitivați luna următoare, Aliații nu mai aveau În comun decât responsabilitatea pentru Germania, ale cărei contradicții erau din ce În ce mai evidente. La sfârșitul anului 1946, britanicii și americanii au convenit să unească economiile zonelor lor de ocupație Într-o așa-zisă „Bi-zonă”, dar chiar și acest lucru nu reprezenta Încă o diviziune fermă a Germaniei, și cu atât mai puțin o intenție declarată de a integra Bi-zona În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a produs În primăvara anului 1947, când cei patru miniștri de Externe s-au Întâlnit la Moscova Între 10 martie și 24 aprilie, Încercând să schițeze un Tratat de pace pentru Germania și Austria. Divergențele erau acum clare. Britanicii și americanii erau hotărâți să sprijine economia germană pentru ca nemții să poată subzista singuri, dar și să contribuie la reconstrucția economiei europene În general. Reprezentanții sovietici urmăreau reluarea plății reparațiilor din zonele occidentale ale Germaniei și, În acest scop, o administrație și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Marshall și Bidault acesta a fost momentul decisiv. Ca și pentru Stalin și Molotov, fără Îndoială. Până la următoarea Întâlnire a celor patru miniștri de Externe (27 iunie - 2 iulie, la Paris), când s-a discutat noul și spectaculosul Plan Marshall, americanii și britanicii conveniseră deja, la 23 mai, să includă reprezentanți germani În Consiliul Economic al Bi-zonei, devenit astfel embrionul viitorului guvern vest-german. Mai departe, situația a evoluat rapid. Nici una dintre părți nu a mai căutat sau oferit concesii: americanii și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Marshall, americanii și britanicii conveniseră deja, la 23 mai, să includă reprezentanți germani În Consiliul Economic al Bi-zonei, devenit astfel embrionul viitorului guvern vest-german. Mai departe, situația a evoluat rapid. Nici una dintre părți nu a mai căutat sau oferit concesii: americanii și britanicii, care se temuseră multă vreme de o pace ruso-germană separată și de aceea toleraseră amânări și compromisuri, au Încetat să mai ia În considerație această ipoteză improbabilă. În august au luat decizia unilaterală de a permite creșterea producției
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În Bi-zonă (suscitând un val de critici din partea rușilor și francezilor). Directiva JCS 1067 a Statului-Major Interarme (Planul Morgenthau) a fost Înlocuită de JCS 1779, care proclama oficial noile obiective americane: unificarea economică a vestului Germaniei și Încurajarea autonomiei. Pentru americani mai ales, germanii ieșeau cu repeziciune din rolul de inamici 11. Miniștrii de Externe - Molotov, Bevin, Marshall și Bidault - s-au Întâlnit o ultimă dată la Londra, Între 25 noiembrie și 16 decembrie 1947. Era o adunare ciudată, de vreme ce relațiile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Încă din 1945 el conchidea că SUA nu putea decât „să conducă bucata ei de Germanie... spre o formă de independență atât de prosperă, de sigură, de superioară, Încât să nu poată fi amenințată de Est”), ei reprezentau o minoritate. Americanii, ca și Stalin, improvizau În acești ani. Se sugerează uneori că anumite decizii și declarații americane cheie, Îndeosebi „doctrina Truman” din martie 1947, au precipitat reculul lui Stalin de la compromis la o atitudine rigidă și că responsabilitatea pentru falia europeană
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
beneficiare ale ajutorului străin - și Înțelegea perfect că declarațiile sforăitoare ale lui Truman nu-l vor afecta În propria-i sferă de interes. El continua să creadă că era foarte probabil ca tabăra Aliaților occidentali să se descompună: faptul că americanii Își asumau În estul Mediteranei responsabilități cândva britanice era unul dintre semnele ce prevesteau ruptura. Diverși factori vor fi influențat calculele lui Stalin În Europa de Est, dar retorica politicii interne a Statelor Unite nu era, mai mult ca sigur, unul dintre ei12
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au fost, paradoxal, complet incapabili să formuleze acorduri postbelice care să mențină colosul german la pământ și au sfârșit prin a și-l Împărți pentru a profita separat de vigoarea lui recăpătată. Devenise limpede - mai Întâi pentru britanici, apoi pentru americani, cu Întârziere pentru francezi și În cele din urmă pentru sovietici - că termenii dezbaterii trebuiau schimbați: ca să nu mai fie o problemă, Germania trebuia să devină o soluție. Nu era prea comod, dar a funcționat. În cuvintele lui Noel Annan
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În al doilea rând, criza Berlinului a angajat pentru prima oară o prezență militară semnificativă a Statelor Unite pe teritoriul Europei, pe termen nelimitat. Acest succes i se datorează lui Ernest Bevin, ministrul de Externe britanic, care i-a determinat pe americani să preia conducerea operațiunilor, odată ce Marshall și generalul Clay, comandantul trupelor americane În Berlin, l-au convins pe Truman că riscul merita asumat. Francezii au fost mai puțin implicați În criza Berlinului fiindcă, Între 18 iulie și 10 septembrie 1948
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
clare În Adunarea Națională. A treia consecință, care derivă din primele două, a fost o reevaluare a calculelor militare occidentale. Dacă Vestul voia să-și apere clienții germani de agresiunea sovietică, trebuia să aibă mijloacele necesare. La Începutul crizei Berlinului, americanii staționaseră strategic În Marea Britanie bombardiere capabile să transporte arme atomice (pe atunci, Statele Unite aveau 56 astfel de bombe). Dar la Washington nu existau reguli clare În privința armelor atomice (Truman Însuși era refractar la ideea utilizării lor), iar În cazul unei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care Marshall a fost cu atât mai sensibil cu cât Stalin tocmai Încerca să forțeze semnarea unui pact de „neagresiune” Între Norvegia și Uniunea Sovietică. și atunci, insistențele lui Bevin, la Washington au avut loc convorbiri secrete Între reprezentanții britanici, americani și canadieni În vederea unui tratat de apărare atlantică. Pe 6 iulie 1948, la zece zile de la Începutul blocadei Berlinului și imediat după excluderea Iugoslaviei din Kominform, convorbirile au fost deschise și altor membri ai Pactului de la Bruxelles, printre care și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Înfățișat ca un pact atlantic de apărare, și nu ca o alianță euro-americană. Apărând inițiativa guvernului În fața Senatului, Dean Acheson n-a uitat să sublinieze că America nu va desfășura trupe numeroase În Europa. și aceasta era, Într-adevăr, intenția americanilor. Dacă Statele Unite se angajau, În premieră, Într-o complicată alianță europeană, era pentru că la Washington mulți vedeau În NATO, ca și În Planul Marshall, un mod de a ridica moralul europenilor și de a le reda autonomia - În speță, organizarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai devreme de 1957. Parcă simbolic, la 9 aprilie 1949, la ceremonia de semnare a Tratatului În Sala Constituției de la Washington, orchestra cânta I’ve Got Plenty of Nothing... Cu toate acestea, dinspre Europa lucrurile se vedeau cu totul altfel. Americanii nu atribuiau alianțelor militare o semnificație deosebită, dar europenii, cum Îi avertiza Walter Bedell Smith pe colegii săi din divizia strategică a Departamentului de Stat, „dau mai multă importanță peticului de hârtie care promite sprijindecât i-am dat noi vreodată
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
incluși pentru a consolida popularitatea locală a lui Alcide De Gasperi În fața opoziției comuniste. Englezii priveau Pactul Nord-Atlantic ca pe un succes manifest În lupta pentru implicarea Statelor Unite În apărarea europeană. Iar administrația Truman a prezentat acest acord Congresului - și americanilor În general - ca pe o barieră În calea agresiunii sovietice În zona Atlanticului de Nord. De unde faimosul bon mot al lordului Ismay, care a devenit În 1952 primul secretar general al NATO: scopul organizației era „să-i țină pe ruși
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ca pe o barieră În calea agresiunii sovietice În zona Atlanticului de Nord. De unde faimosul bon mot al lordului Ismay, care a devenit În 1952 primul secretar general al NATO: scopul organizației era „să-i țină pe ruși afară, pe americani Înăuntru și pe nemți la pământ”. NATO era un bluf. Așa cum nota În memoriile sale Denis Healey, viitor ministru britanic al Apărării, „cei mai mulți europeni nu erau interesați de o nouă confruntare; scopul NATO era să prevină un alt război”. Originalitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]