16,546 matches
-
să publice, din 1965, în reviste. Începând din 1969, îi apar numeroase volume, majoritatea elaborate sau proiectate înainte de detenția sa. În 1994, îi apare volumul "Parisul e o carte" (Ed. Fundației Culturale Române), iar în 1998 "Caietul albastru", un monumental eseu memorialistic și un jurnal intim, în fapt o amplă biografie spirituală a unuia din cei mai mari cărturari români ai secolului ce s-a încheiat. Apariția ediției a doua din "Euphorion" (la 30 de ani de la prima ediție) coincide, în
Nicolae Balotă () [Corola-website/Science/297602_a_298931]
-
1975; "Ion Barbu comentat", Albatros, 1975, ediția a II-a, în colecția „Clasici români interpretați” a editurii Pontica, 1995; "Repere", Cartea românească, 1977; "„Luceafărul”" comentat, Albatros, 1978; ediția a II-a în colecția „Clasici români interpretați”, Pontica, 1996; "Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetica", (Cartea Românească, 1981; ediția a II-a, cu un tabel cronologic de George Popescu, colecția B.P.T., Minerva, 2000); "Avangardă literară românească" (editură Minerva, 1983, ediția a II-a, revăzuta, colecția B.P.T., Minerva, 1999; ediția a III-a
Marin Mincu () [Corola-website/Science/297596_a_298925]
-
literară românească" (editură Minerva, 1983, ediția a II-a, revăzuta, colecția B.P.T., Minerva, 1999; ediția a III-a, revăzuta și adăugita, Pontica, Constantă, 2006); "Lucian Blaga comentat", Albatros, 1983, ediția a II-a în colecția „Clasici români interpretați”, Pontica, 1995; "Eseu despre textul poetic ÎI", (Cartea românească, 1986; ediția a II-a, cu o prefață de Ștefan Borbely, editura paralelă 45, Pitești, 2006); "Opera literară a lui Ion Barbu", Cartea românească, 1990; "Textualism și autenticitate", Pontica, Constantă, 1993; "Poezia română actuala
Marin Mincu () [Corola-website/Science/297596_a_298925]
-
vol. I-II, Pontica, 1998; vol. III, Pontica, 1999; "Poeticitatea română postbelică", Pontica, 2000; "Paradigmă eminesciana", Pontica, 2000; "A fi mereu în miezul realului", interviuri, cu un studiu introductiv de Octavian Soviany, Pontica, 2001; "Christian W. Schenk și poiețica „antilucrurilor“"eseu în Luceafărul, nr. 42(434), 28 noiembrie 2001, "Poezia română în secolul XX", vol. I, Pontica, 2003; "Avataruri de tranziție", Pontica, 2004; "Fărâme critice", Pontica, 2005; "O panoramă critică a poeziei române din secolul al XX-lea", Pontica, 2007, "Cvasitratat
Marin Mincu () [Corola-website/Science/297596_a_298925]
-
germană, traducere de Christian W. Schenk, editura Dionysos, Kastellaun, 2002); Îl arrive, le froid" (traducere în franceză de Ilie Cnstantin și Mariela Rotaru Constantinescu, în colecția "monde latin", maison de la poesie D’Amay, 2003). Studii monografice: George Popescu, "Marin Mincu. Eseu despre autenticitatea scriiturii", editura Eminescu, 2000, 266p.; Octavian Soviany, "Experiment și angajare ontologica, eseu despre opera lui Marin Mincu," editură Gramar, București, 2002, 471 p.; (Cu o bibliografie critică exhaustiva, cuprinzând circa 500 de trimiteri bibliografice dintre care circa 400
Marin Mincu () [Corola-website/Science/297596_a_298925]
-
traducere în franceză de Ilie Cnstantin și Mariela Rotaru Constantinescu, în colecția "monde latin", maison de la poesie D’Amay, 2003). Studii monografice: George Popescu, "Marin Mincu. Eseu despre autenticitatea scriiturii", editura Eminescu, 2000, 266p.; Octavian Soviany, "Experiment și angajare ontologica, eseu despre opera lui Marin Mincu," editură Gramar, București, 2002, 471 p.; (Cu o bibliografie critică exhaustiva, cuprinzând circa 500 de trimiteri bibliografice dintre care circa 400 în România iar restul în Italia). În volume (selectiv): Ștefan Augustin Doinaș, "Lampă lui
Marin Mincu () [Corola-website/Science/297596_a_298925]
-
Mircea Martin, "Vocația europeană", „Flacăra”, 16, 1984; Nicolae Manolescu, "Intermezzo", „România literară”, 6, 1985; Radu G. Țeposu, "Intermezzo", „Flacăra”, 49, 1985; Ion Bogdan Lefter, "Intermezzo", „Viața românească”, 12, 1985; Edgar Papu, "O creativitate tânără", „Luceafărul”, 39, 1986; Radu Călin Cristea, "Eseu despre textul poetic ÎI", „Familia”, 5, 1987; Adrian Marino, "Critică sincronica", „Tribuna”, 4, 1988; Al. Cistelecan, "Psaltirea textualista pre vresuri tocmita", „Vatra”, 7, 1988; Nicolae Manolescu, "Autenticitatea scriiturii", România literară”, 27, 1989; Monica Spiridon, "Drumul spre Meka sau aventură textuala
Marin Mincu () [Corola-website/Science/297596_a_298925]
-
Serge este, de pildă, un alt autor. Publicarea cărții va provoca izolarea scriitorului, acesta fiind abandonat de prietenii săi de ideologie socialistă (unii din prietenii săi comuniști considerându-l fascist). În 1930 se reîntoarce definitiv în România. Publică în 1933 eseul "L’Homme qui n’adhère à rien", în care se conturează atitudinea să în privința independenței. Chintesența acestui eseu îi atrage vehemențe contestări. A fost tratat de TBC în Franța la Nișă și apoi a revenit la București. Izolat, singur și
Panait Istrati () [Corola-website/Science/297617_a_298946]
-
săi de ideologie socialistă (unii din prietenii săi comuniști considerându-l fascist). În 1930 se reîntoarce definitiv în România. Publică în 1933 eseul "L’Homme qui n’adhère à rien", în care se conturează atitudinea să în privința independenței. Chintesența acestui eseu îi atrage vehemențe contestări. A fost tratat de TBC în Franța la Nișă și apoi a revenit la București. Izolat, singur și bolnav de tuberculoză, a murit la sanatoriul Filaret. Monumentul de la mormântul său a fost realizat de către Milită Petrașcu
Panait Istrati () [Corola-website/Science/297617_a_298946]
-
a deținuților politici. Îndată după eliberarea din detenție, la schitul bucureștean Dărvari, își desăvârșeste taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii. După 1964, la insistențele prietenilor săi C. Noica și Al. Paleologu, reintră în viața literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viața Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studențească etc. În urma acestor colaborări, vor rezulta mai multe volume de eseuri și critică literară: "Între viață și cărți" (1976), "Incertitudini literare" (1980, care primește Marele Premiu
Nicolae Steinhardt () [Corola-website/Science/297608_a_298937]
-
insistențele prietenilor săi C. Noica și Al. Paleologu, reintră în viața literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viața Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studențească etc. În urma acestor colaborări, vor rezulta mai multe volume de eseuri și critică literară: "Între viață și cărți" (1976), "Incertitudini literare" (1980, care primește Marele Premiu al Criticii literare). După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu
Nicolae Steinhardt () [Corola-website/Science/297608_a_298937]
-
pe exercițiile literare din deceniul trecut. Nicolae Iorga va numi anul 1904 „anul Sadoveanu”, în timp ce criticul Titu Maiorescu, lider al mișcării conservatoare "Junimea", a făcut o recenzie pozitivă volumului "Povestiri", propunându-l totodată la premiile Academiei Române din 1906. Într-un eseu din 1908, Maiorescu îl menționa pe Sadoveanu, alături de alți scriitori, într-o listă cu cei mai mari scriitori ai României. Conform lui Vianu, Maiorescu a văzut în Sadoveanu și ceilalți tineri scriitori triumful teoriei sale bazată pe o formă „populară
Mihail Sadoveanu () [Corola-website/Science/297556_a_298885]
-
pe Sadoveanu, alături de alți scriitori, într-o listă cu cei mai mari scriitori ai României. Conform lui Vianu, Maiorescu a văzut în Sadoveanu și ceilalți tineri scriitori triumful teoriei sale bazată pe o formă „populară” a realismului, teorie apărută în eseurile sale încă din anul 1882. Sadoveanu i-a amintit pe Iorga, Maiorescu, și în special pe Constantin Banu și poetul "sămănătorist" George Coșbuc ca cei care l-au ajutat să capteze interesul colegilor săi scriitori și a publicului. Până atunci
Mihail Sadoveanu () [Corola-website/Science/297556_a_298885]
-
în Carpați"). A publicat studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea ("Poeții Văcărești", "Mișcarea literară din Țara Românească în sec. XVIII"). Este autorul unor nuvele istorice ("Mihnea Vodă cel Rău", "Doamna Chiajna", 1860) și volume de eseuri ("Câteva ore la Snagov", 1909; "Pseudokynegeticos", 1874). s-a născut la 23 ianuarie 1834, la București. Era al doilea copil al lui Ioan Odobescu, generalul de la 1848 care s-a împotrivit mișcării revoluționare, și al Ecaterinei Caracaș, fiica doctorului în
Alexandru Odobescu () [Corola-website/Science/297620_a_298949]
-
Publice, apoi ministru "ad-interim", la Ministerul Treburilor Străine. Alexandru Odobescu organizează în 1867 pavilionul românesc din cadrul Expoziției universale de la Paris, la care a fost expus și tezaurul de la Pietroasa. După o călătorie la Sankt Petersburg scrie, împreună cu Petre S. Aurelian eseul "Notice sur la Roùmanie" (1868). În 1869, împreună cu V.A. Urechia, participă la Congresul internațional de antropologie și arheologie istorică de la Copenhaga, unde susține lucrarea "Antichitățile preistorice ale României". La 10 septembrie 1870 Alexandru Odobescu este ales membru al Societății
Alexandru Odobescu () [Corola-website/Science/297620_a_298949]
-
iar în 1874 este numit director al Teatrului Național din București. Tot în 1874, în cadrul Academiei Române, critică "Dicționarul limbii române" al lui August Treboniu Laurian și Ion C. Massim, considerându-l de „un latinism exagerat”. În același an îi apare eseuul "Pseudo-Kinegeticos", iar în povestirile "Jupân Rănică Vulpoiul" și "Tigrul păcălit". În 1877 apare, sub îngrijirea lui Alexandru Odobescu, volumul "Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul" de Nicolae Bălcescu (fragmente apăruseră, tot sub îngrijirea lui Odobescu, între 1861-1863 în "Revista Română
Alexandru Odobescu () [Corola-website/Science/297620_a_298949]
-
Cu drept cuvânt, Maiorescu, care-l stima mult, îl privea ca pe unul din ai lor. Și Odobescu se opusese fanteziilor etimologice ale Academiei și chiar reușise să publice un dicționar opus celui al lui Laurian și Massim. Primul său eseu poate fi considerată scrierea "Câteva ore la Snagov", publicată în "Revista română" (1862), caracterizată mai târziu de Tudor Vianu ca „"o călătorie arheologică"”. Se evidențiază atât plăcerea scriitorului de a-și desfăta cititorii prin erudiție, cât și înclinația acestuia spre
Alexandru Odobescu () [Corola-website/Science/297620_a_298949]
-
a textului: Nuvelele sale istorice - "Mihnea cel Rău", "Doamna Chiajna" - și mai ales spiritualul "Pseudokynegeticos" („"Fals tratat de vânătoare"”), în care se vede imensa lui erudiție, gustul constant, poezia delicioasă a evocării peisajului românesc, au încântat generațiile trecute și prezente. Eseul "Pseudokynegetikos", despre care George Călinescu afirma că este un text în care autorul „"bate câmpii cu grație"”, cuprinde considerații estetice și descrierea a trei opere de artă cu subiecte cinegetice, un basm ("Povestea lui Făt Frumos împărat cu noroc la
Alexandru Odobescu () [Corola-website/Science/297620_a_298949]
-
de vânătoare” al lui C. Cornescu, bun prieten și rudă cu autorul. Propunându-și să treacă în revist modul în care diversele arte au reprezentat vânătoarea, Alexandru Odobescu a depășit scopul inițial, acela de a scrie o introducere, rezultând un eseu de sine-stătător (de unde și titlul, de o subtilă ironie, "Pseudokynegeticos" - „Fals tratat de vânătoare”). Simulând improvizația (dar de fapt opera este atent elaborată) autorul asociază, într-un savuros sistem de digresiuni, peisaje (printre care faimosul tablou al Bărăganului), savante dispute
Alexandru Odobescu () [Corola-website/Science/297620_a_298949]
-
dintre "Diana cu ciuta" de la Muzeul Luvru și "Diana" lui Goujon), un basm cult și numeroase referințe literare, muzicale, plastice, ba chiar și ironii la adresa latiniștilor etc. Indiferent de modul în care criticii literari au definit-o („operă-mozaic”, „cozerie”, sau eseu), "Pseudokynegetikos" marchează un reper în istoria literaturii române. Alexandru Odobescu este unul din întemeietorii arheologiei în România. El este autorul unui tratat de istorie a arheologiei („"Istoria arheologiei"”) publicat în 1877. La sfârșitul secolului al XIX-lea a publicat în
Alexandru Odobescu () [Corola-website/Science/297620_a_298949]
-
este o contrautopie în genul celor scrise de autorii sud americani, istoria unui dictator, a unui anti erou și un discurs despre putere și amenințările dictaturii. A publicat și volumul de nuvele "Corn de vânătoare", precum și două volume de publicistică. Eseurile sale au fost publicate în mai multe volume sub titlul "Pro domo". Romanul "Apa" a fost folosit ca scenariu pentru filmul " Trei zile și trei nopți", realizat în 1976 în regia lui Dinu Tănase, având în distribuție actorii Fory Etterle
Alexandru Ivasiuc () [Corola-website/Science/297628_a_298957]
-
care va avea în grijă averea lui Baudelaire și îi va plăti o mică rentă pentru tot restul vieții. Ceea ce probabil în 1845 a contribuit la o tentativă de sinucidere. Pentru a-și suplimenta venitul Baudelaire scrie critică de artă, eseuri, și cronici pentru diverse jurnale. În 1846 și 1847 îi apăreau în reviste două povești: "Le Jeune enchanteur", o poveste de dragoste și "La Fanfarlo", o nuvela autobiografică. Drame scrise între 1843-1854, precum "La Fin de Don Juan", au rămas
Charles Baudelaire () [Corola-website/Science/297643_a_298972]
-
frustrat, ca mulți tineri intelectuali dedicați acestei revoluții. După lovitura de stat din 02 decembrie 1851, Louis-Napoléon Bonaparte fiind ales președinte al Republicii Franceze, Baudelaire s-a retras la o viață ca scriitor apolitic , limitându-se la poezie, proză scurtă, eseuri, portrete ale autorilor și recenzii de carte din scena literară pariziană. A tradus o primă povestire încă din 1845, iar în 1848 o altă povestire a scriitorului american Edgar Allan Poe (1809-1849), pe care îl simțea "un suflet geamăn". În
Charles Baudelaire () [Corola-website/Science/297643_a_298972]
-
a Parisului. El argumenta că arta trebuie să creeze frumusețe chiar și din cele mai josnice și non-poetice situații. "Florile răului" l-au transformat pe Baudelaire într-un "poet blestemat". În anii '60, Baudelaire a continuat să scrie articole și eseuri ocupându-se de o mare varietate de figuri și teme. În 1869 a publicat și poeme în proză, care au fost adunate postum în volumul "Petits poémes en prose" (Mici poeme în proză). Prin faptul că a denumit aceste compoziții
Charles Baudelaire () [Corola-website/Science/297643_a_298972]
-
condiția postmodernității. Un alt termen conex este adjectivul postmodern (deseori folosit incorect sub forma „postmodernist”), utilizat pentru a descrie condiția sau răspunsul la postmodernitate. De exemplu, se poate face referință la arhitectură postmodernă, literatură postmodernă, cultură postmodernă, filosofie postmodernă. În eseul său "From Postmodernism to Postmodernity: the Local/Global Context", criticul american Ihab Hassan listează câteva ocurențe și contexte în care termenul a fost folosit, încă înainte să devină atât de popular: Alți specialiști indică studiul lui Charles Jencks, "The Language
Postmodernism () [Corola-website/Science/297646_a_298975]