16,124 matches
-
era cât pe ce să nu aibă loc), profilul istoriei europene recente ar fi fost cu totul altul. Printre erorile lui Stalin, cea mai serioasă a fost sprijinul dat lui Kim Ir Sen pentru invazia Coreei de Sud la 25 iunie 1950. Americanii și europenii au conchis de Îndată (greșit) că aceasta era doar o diversiune sau un preludiu, ținta următoare fiind Germania - raționament alimentat și de afirmația imprudentă a lui Walter Ulbricht, potrivit căruia următoarea victimă avea să fie Republica Federală. Cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a renunțat la idee din cauza reînarmării occidentale. Exact așa cum Vestul a interpretat greșit implicarea sovietică În Coreea, la fel și Stalin - informat corect de serviciile sale de spionaj despre proiectele Statelor Unite de Înarmare masivă - a presupus În mod eronat că americanii aveau și ei planuri de agresiune În estul Europei, sfera sa de influență. Aceste prezumții și erori de calcul păreau pe atunci fapte indubitabile, iar generalii și politicienii acționau pe baza precedentului istoric și a informațiilor limitate de care dispuneau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Occidentală aproape 5 miliarde de dolari sub formă de ajutor militar. Dintr-un stimul pentru Încrederea În sine a europenilor, NATO s-a transformat Într-un angajament militar major, Întemeiat pe resursele aparent nelimitate ale economiei Statelor Unite, obligându-i pe americani și aliații lor la o acumulare de forțe umane și materiale nemaivăzută pe timp de pace. Generalul Eisenhower s-a Întors În Europa În calitate de comandant suprem al Forțelor Aliate, iar În Franța și Belgia au apărut state-majore și birouri administrative
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
avea nevoie, În următorii doi ani, de cel puțin 96 de divizii noi. Deși prezența militară americană era semnificativă și continua să crească, singurul mod În care NATO Își putea atinge obiectivul era reînarmarea vest-germanilor. Coreea i-a obligat pe americani să deschidă acest subiect delicat (prima mențiune oficială a fost făcută de Dean Acheson la o Întâlnire a miniștrilor de Externe din septembrie 1950), deși la Început chiar și președintele Truman era reticent. Pe de o parte, nimeni nu voia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
octombrie 1949, Dean Acheson i-a cerut lui Schuman ca Franța să Înceapă să includă noul stat vest-german În economia europeană. Francezii știau prea bine că trebuie să facă ceva - după cum avea să-i reamintească Jean Monnet lui Georges Bidault, americanii urmau să Încurajeze cu siguranță producția de oțel a proaspăt formatei Germanii de Vest, iar dacă aceasta inunda piața, Franța ar fi fost obligată să-și protejeze propria industrie a oțelului, ajungându-se din nou la războaie comerciale. Așa cum am
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu primiseră nici un avertisment. Quai d’Orsay savura situația: prima revanșă măruntă pentru atâtea decizii anglo-americane luate fără a consulta Parisul. Cea mai recentă fusese, cu numai opt luni Înainte, devalorizarea unilaterală de către Marea Britanie a lirei sterline cu 30%: doar americanii fuseseră anunțați, iar restul Europei a fost nevoit să se conformeze 10. Paradoxal, tocmai amintirea riscurilor legate de lipsa de comunicare Între statele europene și apariția unor noi interese economice Îi determinase pe Monnet și pe ceilalți să elaboreze respectiva
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu implicații pe cât de neclare, pe atât de periculoase. Explicând refuzul Marii Britanii de a adera, Bevin Îi spunea lui Acheson: „Când la mijloc sunt aspecte de o importanță vitală, nu putem semna cu ochii Închiși; la fel ar face și americanii, sunt convins, dacă ar fi puși Într-o situație similară”. Subordonaților săi le-a Împărtășit aceleași presimțiri negre despre Consiliul Europei În cuvinte și mai plastice: „Dacă deschidem cutia Pandorei, nu se știe ce cai troieni mai ies din ea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nucleară după testarea cu succes a unei bombe britanice În 1952. Se baza și pe colaborarea strânsă dintre cele două țări În timpul războiului. și puțin pe senzația foarte englezească de superioritate față de cei care Îi Înlocuiseră pe tronul imperial 11. Americanii erau frustrați de faptul că Marea Britanie ezita să-și lege soarta de cea a Europei și iritați de insistența cu care britanicii țineau să-și păstreze statutul imperial. Cu toate acestea, Londra nu acționa În 1950 doar din Încăpățânare sau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
altă țară: În 1945, 10 milioane de femei și bărbați (dintr-o populație activă de 21,5 milioane) erau Înrolați sau fabricau arme. În loc să dimensioneze efortul de război după resursele limitate ale țării, Winston Churchill a riscat totul, Împrumutând de la americani și vânzând posesiuni britanice din străinătate pentru ca banii și echipamentul să nu lipsească. Cum spunea un ministru de Finanțe din timpul războiului, În acești ani „Anglia s-a transformat din cel mai mare creditor În cel mai mare debitor din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a Început chiar În ziua arestării lui Gomu³ka, În 1951. După o schemă elaborată de serviciile secrete de la Moscova, Gomu³ka avea să fie legat de Rajk, Tito și ceilalți printr-o rețea complexă de contacte reale sau născocite, urzită În jurul americanului Noel Field, director al operațiunilor de ajutorare Întreprinse În Europa postbelică de Biserica Unitariană. Deja invocată În acuzațiile aduse lui Rajk și altora, rețeaua imaginară de superspioni titoiști a lui Field, cu sediul la Budapesta, urma să fie principala dovadă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
scot În evidență și paranoia dictatorului, cultura suspiciunii În care se scălda. Una dintre explicații e profunda anxietate izvorâtă din sentimentul inferiorității ruse și „estice” În general, din frica de influența Vestului și de seducătoarea abundență occidentală. În cadrul procesului „spionilor americani din Bulgaria” care a avut loc la Sofia În 1950, inculpații au fost acuzați de propagarea ideii că „rasele superioare trăiesc În Vest, În ciuda faptului că toate au pornit din Est”. Rechizitoriul revela În acuzați „tendința slugarnică de a se
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1950 era să vândă În Franța 240 de milioane de sticle, au apărut proteste sonore, Încurajate (Însă nu orchestrate) de comuniști, care s-au mulțumit să avertizeze că rețeaua de distribuție Coca-Cola va funcționa și ca rețea de spionaj pentru americani. În editorialul din 29 martie 1950, Le Monde decreta: „Coca-Cola este Danzigul culturii europene”. Scandalul stârnit de „coca-colonizare” avea și aspecte amuzante (se zvonea că firma voia să monteze o siglă de neon În vârful turnului Eiffel...), dar sentimentele subiacente
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sovietic). Strângerea de semnături era chiar activitatea principală a mișcării, mai ales În Franța, unde se bucura de cel mai important sprijin. Dar, sub umbrela Mișcării pentru pace, alte organizații diseminau același mesaj: Uniunea Sovietică era de partea păcii, În timp ce americanii (și prietenii lor din Coreea, Iugoslavia și guvernele occidentale) urmăreau războiul. Janet Flanner, corespondenta la Paris a revistei The New Yorker, se arăta impresionată În mai 1950: „Pe moment, propaganda comunistă are cel mai mare succes pe care l-a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sclipitoare de intelectuali liberali sau ex-comuniști Între două vârste: Arthur Koestler, Raymond Aron, A.J. Ayer, Margarete Buber-Neumann, Ignazio Silone, Nicola Chiaromonte și Sidney Hook. Aceștia erau secondați la rândul lor de un eșalon mai tânăr, compus În general din americani, care se ocupa cu planificarea zilnică și administra activitățile CLC. În timp, CLC avea să deschidă birouri În 35 de țări din Întreaga lume, dar Europa rămânea sfera predilectă, mai cu seamă Franța, Italia și Germania. Scopul său era să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Îndulcite sau cenzurate ca să placă trezorierilor de la Washington. Pentru SUA era prima experiență a unui război cultural. Uniunea Sovietică Înființase În 1925 Societatea pentru Relații Culturale cu Națiunile Străine; francezii, germanii și italienii finanțau o „diplomație culturală” externă dinainte de 1914. Americanii nu au alocat fonduri pentru astfel de activități decât În pragul celui de-al doilea război mondial și au intrat serios În joc abia În 1946, prin Înființarea Programului Fulbright. Până În toamna anului 1947, proiectele educative și culturale ale americanilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Americanii nu au alocat fonduri pentru astfel de activități decât În pragul celui de-al doilea război mondial și au intrat serios În joc abia În 1946, prin Înființarea Programului Fulbright. Până În toamna anului 1947, proiectele educative și culturale ale americanilor În Europa vizaseră „reorientarea spre democrație”; abia atunci anticomunismul a devenit obiectivul strategic principal. În 1950, schimburile culturale și programele informative ale Americii În Europa trecuseră integral În grija Agenției Americane de Informații (USIA). Împreună cu Filiala Serviciului de Informații a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și Am ales libertatea de Victor Kravcenko (503.000 de exemplare În aceeași perioadă). Dar „Bătălia” nu urmărea vânzarea de carte, ci doar să le amintească cititorilor (și nu numai) că autorii comuniști erau sinonimi cu cultura franceză. În replică, americanii au Înființat Case Americane cu biblioteci și săli de periodice, invitând conferențiari, organizând Întâlniri și cursuri În limba engleză. În 1955, În Europa existau deja 69 de Case Americane. În unele zone, impactul lor a fost considerabil: În Austria, unde
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și Salzburgului (aflat În zona americană de ocupație) vizitau Casa Americană locală unde citeau ziarele și Împrumutau cărți. În liceele austriece, elevii au optat pentru studiul limbii engleze În loc de franceză sau limbi clasice. Ca și posturile de radio finanțate de americani (Europa Liberă a fost inaugurat la München la o lună după izbucnirea războiului din Coreea), programele Casei Americane erau uneori subminate de imperativele grosiere de propagandă ce porneau de la Washington. La apogeul erei McCarthy, directorii Caselor Americane au petrecut mult
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu asalt piețele europene. În schimb, guvernele din Europa erau mai reticente ca oricând În fața valului de produse americane ce amenința piața internă: industria cinematografică locală, Încă importantă În Marea Britanie și mai ales În Italia, trebuia protejată Împotriva dumping-ului american, iar prețioșii dolari erau prea puțini pentru a fi aruncați pe importul de filme americane. Încă din 1927, Parlamentul britanic instituise prin lege un sistem procentual: până În 1936, minimum 20% din filmele difuzate În Marea Britanie erau producții interne. După al
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1955 și 1958), iar asta numai fiindcă nu era obligat să dea socoteală opiniei publice sau să anticipeze consecințele politice ale deciziilor sale. Dar chiar și În Spania, după cum am văzut, filmele americane depășeau cu mult ca număr producțiile autohtone. Americanii știau foarte bine ce fac: când guvernele europene au Început, după 1949, să taxeze biletele de cinema pentru a subvenționa industria națională, producătorii americani au trecut la investiții directe În producțiile străine, alegându-și pentru filmări locațiile europene unde existau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
satele neatinse de bombardamente, copiii mici ( În special băieții) reprezintă ce a mai rămas bun, nepătat și real, chiar În mijlocul distrugerii și sărăciei din orașe, spre deosebire de pseudovalorile emanând din statut social, avere, lăcomie, colaborare, luxe et volupté. De cele mai multe ori, americanii sunt absenți ( În afară de soldații cărora li se lustruiesc pantofii În eponimul Sciuscià sau posterele cu Rita Hayworth În Ladri di biciclette, contrastând cu amărâtul care lipește afișe); este o Europă a europenilor ce trăiesc În cartiere mărginașe, construite doar pe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reintegrate Într-un stat democratic unic. Dar, câtă vreme germanii nu puteau alege liber regimul politic În care să trăiască, o asemenea reunificare era imposibilă. Între timp, Republica Federală Germană Îi reprezenta pe toți cetățenii germani. Dincolo de versiunea oficială, nici americanilor și nici europenilor nu le displăcea o Germanie divizată pe termen nedefinit. Cum Îi spunea John Foster Dulles președintelui Eisenhower În februarie 1959, existau „multe argumente pentru actualul statu-quo”, dar ele nu puteau fi „susținute public”. Ca o ironie a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
că liderii occidentali nu au luat În serios Notele lui Stalin și i-au declinat oferta. S-a dovedit Însă că aveau perfectă dreptate. Nici măcar conducerea sovietică nu acorda o importanță deosebită propriilor propuneri și nu se aștepta realmente ca americanii, britanicii și francezii să-și retragă trupele, lăsând Germania neutră și dezarmată să plutească În derivă În inima continentului. Stalin și succesorii săi erau chiar mulțumiți de prezența militară permanentă a Statelor Unite pe teritoriul german: pentru liderii sovietici din acea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tot). Dacă era ceva ce rușii nu voiau, era o Germanie de Vest remilitarizată. Scopul demersurilor sovietice nu era să ajungă la un acord cu puterile occidentale În privința reunificării, ci să prevină iminenta reînarmare a Germaniei. Din cauza războiului din Coreea, americanii vorbeau deja despre această posibilitate, la numai cinci ani după Înfrângerea lui Hitler. Administrația Truman solicitase suplimentarea ajutorului militar internațional, dar pentru a aproba acest lucru Congresul dorea să vadă că și aliații Americii - inclusiv Germania - Își aduc contribuția la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
René Pleven a sugerat Înființarea unei Comunități Europene de Apărare, după modelul Planului Schuman. Pe lângă o Adunare Parlamentară, un Consiliu de Miniștri și o Curte de Justiție, această comunitate urma să dețină și o Forță Europeană de Apărare (FEA). Nici americanii, nici britanicii nu erau foarte Încântați, dar au decis să accepte această soluție de compromis În problema apărării continentale. Tratatul de Înființare a Comunității Europene de Apărare (CEA) a fost așadar semnat la 27 mai 1952, Împreună cu documentele auxiliare care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]