16,546 matches
-
figurînd printre primele opere care au dat termenului sensul folosit în ziua de azi. În Statele Unite ale Americii, dezbaterea în jurul termenului "postmodernism" începe în anii 70 ai secolului XX, dacă luăm doar în considerare faptul că Ihab Hassan își publică eseul, "The Dismemberment of Orphaeus", în 1974. Studiul esențial al lui Fredric Jameson "Postmodernism or the Cultural Logic of Late Capitalism", a apărut zece ani mai tîrziu, în 1984. Nucleul acestui studiu a fost publicat într-o altă formă, cu titlul
Postmodernism () [Corola-website/Science/297646_a_298975]
-
Iluminism o sursă centrală a superiorității sale asupra Victorianismului sau Romantismului, acest atac a fost dirijat în mod indirect asupra Modernismului însuși. Poate cel mai izbitor exemplu al acestui scepticism se găsește în operele teoreticianului cultural francez, Jean Baudrillard. În eseul său, "Simulations and Simulacra", Jean Baudrillard a recunoscut că realitatea socială nu există în sens convențional, dar că a fost înlocuită de un proces fără sfârșit de producere de simulacre. Mass-media și celelalte forme ale producției culturale de masă generează
Postmodernism () [Corola-website/Science/297646_a_298975]
-
români", Editura Contemporană, 1941, pp. 248-250. VIANU 1966: Tudor Vianu, "Intelectualiști și esteți", în "Arta" prozatorilor români", vol. II, Editura pentru Literatură, București, 1966," pp. 75-77. VLĂDUȚ 2014: D. Vlăduț, " Destinul unei cercetări despre simbolism", în „Arca. Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică”, nr. 10-11-12 (295-296-297), 2014 pp. 192-203 ZAFIU 1996: Rodica Zafiu, "Ștefan Petică, "în "Poezia simbolistă românească", Humanitas, București, 1996, pp. 68-73, 179-204. ZAMFIR 1971: Mihai Zamfir, "Proza poetică românească în secolul al XIX-lea", Editura Minerva, București
Ștefan Petică () [Corola-website/Science/297600_a_298929]
-
presă în jurul romanului, prefeței și problematicii puse de autor și prefațator. Dintre polemiști: Tudor Teodorescu-Braniște, Pompiliu Constantinescu, Octav Șuluțiu, Șerban Cioculescu, Mircea Eliade, George Racoveanu, Mircea Vulcănescu, Petre Pandrea, Constantin Noica, Ion. I. Cantacuzino și Mihail Sebastian. În 1935 apare eseul lui Mihail Sebastian "Cum am devenit huligan", o replică la respectiva prefață. Romanul și prefața vor fi reeditate în 1946, 1990, 2003, 2006. La 1 noiembrie 1934 apare în "Stânga" articolul lui Andrei Șerbulescu (Bellu Zilber) "Feciorii lui Nae sau
Nae Ionescu () [Corola-website/Science/296579_a_297908]
-
îl considerau ateu, ocultist sau chiar satanist, deși Hitler a fost botezat creștin catolic și nu a fost exclus (excomunicat) niciodată din Biserică, și nici n-a declarat vreodată că renunță la religia creștină în care s-a născut. Din eseul politic al lui Hitler, "Mein Kampf" ("Lupta mea") reiese că Hitler se considera creștin (cel puțin la începutul anilor '20) și că la interpretarea unora dintre realitățile politice contemporane vădea unele influențe din creștinism: Hitler citează în sprijinul antisemitismului lui
Județul Arad () [Corola-website/Science/296648_a_297977]
-
permitea celor cu rezultate excelente la învățătură să studieze în străinătate. A fost contribuitor la "Junimea", celebrul club literar condus de Titu Maiorescu și afiliat curentului conservator. În 1890, criticul literar Ștefan Vârgolici și promotorul cultural Iacob Negruzzi au publicat eseul lui Iorga despre poeta Veronica Micle în revista "Convorbiri Literare". A participat la înmormântarea scriitorului Ion Creangă și a ținut un discurs public împotriva defăimării unui alt mare scriitor, dramaturgul Ion Luca Caragiale, acuzat nejustificat de plagiat de jurnalistul Constantin
Nicolae Iorga () [Corola-website/Science/296583_a_297912]
-
printre care două volume din "Geschichte des Rümanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen" („O istorie o românilor în contextul formării naționale”) în germană, "Istoria românilor în chipuri și icoane", "Sate și mănăstiri din România" ("Villages and Monasteries of Romania") și eseul "Gânduri și sfaturi ale unui om ca oricare altul". I-a mai vizitat pe românii din Bucovina, pe vremea aceea teritoriu austriac, și pe cei din Basarabia, teritoriu al Imperiului Țarist, și a scris despre lupta pentru cultură în "Neamul
Nicolae Iorga () [Corola-website/Science/296583_a_297912]
-
dedicate menținerii moralului printre soldați și civili: "Războiul actual și urmările lui în viața morală a omenirii", " Rolul inițiativei private în viața publică", "Sfaturi și învățături pentru ostașii României" etc. A tradus din engleză și a tipărit "Țara mea", un eseu patriotic scris de Regina Maria. Criza tot mai puternică l-a făcut pe Iorga să lanseze apeluri împotriva defetismului și să republice "Neamul Românesc" din Iași, explicând: „Am realizat acum ce suport moral ar putea servi aceasta pentru miile de
Nicolae Iorga () [Corola-website/Science/296583_a_297912]
-
Romania" din Roma. În 1921, când aniversarea vârstei de 50 de ani s-a ținut la nivel național, Iorga a publicat un număr mare de volume, incluzând un studiu bibliografic despre Revoluția de la 1821 și liderul său Tudor Vladimirescu, un eseu pe tema istoriei politice ("Dezvoltarea așezămintelor politice"), "Secretul culturii franceze", "Războiul nostru în note zilnice" și lucrarea în limba franceză "Les Latins de l'Orient". Interesul pentru Vladimirescu și rolul său istoric a apărut și în drama cu același nume
Nicolae Iorga () [Corola-website/Science/296583_a_297912]
-
la Institutul italian Ramiro Ortiz din București. Tot atunci, Iorga a fost numit profesor emerit de Universitatea din Paris, primind onoarea de a găzdui studenți străini la școala Vălenii de Munte, și a publicat un număr de lucrări științifice și eseuri, ca: "Brève histoire des croissades" („O scurtă istorie a cruciadelor”), "Cărți reprezentative din viața omenirii", "România pitorească" și un volum adresat comunității româno-americane. În 1925, când a fost ales membru al Academiei din Cracovia, Polonia, Iorga a ținut conferințe în
Nicolae Iorga () [Corola-website/Science/296583_a_297912]
-
Anglia, Italia, Elveția, Danemarca, Spania, Suedia și Regatul Iugoslaviei, multe dintre lucrările sale fiind traduse în franceză, engleză, germană și italiană. În 1926 a scris primul din cele patru volume ale "Essai de synthèse de l'histoire de l'humanité" („Eseuri despre sinteza istoriei lumii”), urmat în 1927 de "Istoria industriei la români", " Originea și sensul democrației", un studiu al contribuțiilor române la Războiul Ruso-Turc (1877-1878) ("Războiul de independență") etc. Acasă, PND-ul a fuzionat cu PNR, lucru acceptat de Iorga
Nicolae Iorga () [Corola-website/Science/296583_a_297912]
-
din Genova, și-a deschis cursurile de la Universitatea din Paris cu lectură publică despre politica Levantistă (1927) și, în timpul anului 1928, a fost din nou invitat să țină prelegeri în Spania, Suedia și Norvegia. Lucrările publicate în acea perioadă cuprind eseurile politice " Evoluția ideii de libertate", noi studii istorice și variante tipărite ale conferințelor sale: "Istoria învățământului", " Patru conferințe despre istoria Angliei", "Țara latină cea mai îndepărtată din Europa: Portugalia". În afara postului de la Facultatea de Istorie a Universității din București, Iorga
Nicolae Iorga () [Corola-website/Science/296583_a_297912]
-
cărui rămășițe au fost recuperate din Uniunea Sovietică pentru a fi îngropate în România. În 1935 a publicat o nouă variantă a volumului "Istoria lui Mihai Viteazul", "Originalitatea lui Dimitrie Cantemir", "Comemorarea unirii Ardealului" și două volume de "Memorii". Celelalte eseuri erau despre cariera celebrilor intelectuali ai secoului al XVII-lea Antim Ivireanul, Axinte Uricariul și Constantin Cantacuzino). Împreună cu fiica sa, Liliana, a lansat și un ghid al Bucureștiului. În 1936 a predat la Universitatea din Paris, și a ținut o
Nicolae Iorga () [Corola-website/Science/296583_a_297912]
-
și soarta românilor din Uniunea Sovietică, colaborând cu refugiatul anti-comunist Nichita Smochină. O parte din acestea au fost difuzate la radio, în emisiunea "Sfaturi pe întuneric" (publicată și ca broșură). A mai terminat câteva volume: "Dovezi despre conștiința originii românilor", eseul polemic "Lupta mea contra prostiei", și primele două volume din "Istoria românilor". Nicolae Iorga a fost onorat de inaugurarea Muzeului Bucureștean de Istorie a Lumii de către Carol al II-lea, dat în grija ISSEE-ului. Amenințările cu moartea primite de la
Nicolae Iorga () [Corola-website/Science/296583_a_297912]
-
a inaugurat teatrul în aer liber din Vălenii de Munte cu una din creațiile sale dramatice, "Răzbunarea pământului". A publicat 45 de titluri, incluzând o piesă despre Cristina a Suediei ("Regele Cristina") și un ciclu de poeme anti-război. Câteva dintre eseurile anglofile au fost incluse de Mihail Fărcășanu în "Rumanian Quarterly", a cărui scop era păstrarea relațiilor anglo-române. Iorga a fost din nou mandatar la Bienalul de la Veneția din 1940. Dezvoltarea rapidă a politicii l-a făcut să se concentreze pe
Nicolae Iorga () [Corola-website/Science/296583_a_297912]
-
păstrării granițelor României Mari și cauzei anti-legionare: "Semnul lui Cain", "Ignoranța stăpâna lumii", "Drumeț în calea lupilor" etc. Iorga se temea de izbucnirea Al Doilea Război Mondial și a fost întristat de urmările Bătăliei Franței, evenimente care au făcut subiectul eseului "Amintiri din locurile tragediilor actuale". A lucrat la o variantă a "Prometheus Bound", o tragedie care reflecta îngrijorările față de România, aliații ei, și viitorul politic nesigur. În anul 1940 regimul lui Carol al II-lea s-a prăbușit. Neașteptata cedare
Nicolae Iorga () [Corola-website/Science/296583_a_297912]
-
germană. Influența lui s-a extins decisiv asupra unor mișcări literare majore din perioada interbelică sau a doua jumătate a secolului al XX-lea: Cuvântul "kafkian" [ "kafkaesque" | "kafkaïen" | "kafkaesk" | "кафкианский" | カフカ的 ()] desemnează o situație absurdă, de o complexitate intimidantă. În eseul "Împotriva interpretării", criticul Susan Sontag consideră cazul lui Franz Kafka elocvent pentru modul cum hermeneuții încearcă să confiște opera unui scriitor prin intermediul interpretărilor: Acestor trei interpretări, cea social-birocratică, cea psihoanalitică și cea religioasă, li se mai adaugă una etnico-istorică, care
Franz Kafka () [Corola-website/Science/296791_a_298120]
-
imigranților. Conflictul dintre exploatat și exploatator este oglindit de cupluri ca fochistul și Șubal, Karl Rossmann și chelnerul șef, Karl Rossmann și Brunelda ("America"), K. și învățătorul ("Castelul") sau chiar Samsa, într-o existență anterioară metamorfozei, și tatăl acestuia. În eseul "Franz Kafka sau Thomas Mann?", filozoful marxist György Lukács afirmă că proza angoasantă a lui Kafka « demonizează » capitalismul habsburgic. Unii biografi și critici îi atribuie lui Kafka idei anarhice. Scriitorul ar fi participat de câteva ori la întrunirile unui grup
Franz Kafka () [Corola-website/Science/296791_a_298120]
-
cazurile lui Samsa și Josef K.). Ca trăsături ale absurdului lui Kafka, se pot aminti mai ales incomprehensibilulul, derizoriul și paradoxul. Tzvetan Todorov afirmă în "Introducere în lumea fantastică" că la Kafka « fantasticul reprezintă [...] regula nu excepția ». Sartre consideră în eseul "« Aminadab » sau fantasticul considerat ca limbaj" ("« Aminadab » ou du fantastique considéré comme un langage") că în centrul mitologiei autorilor Blanchot și Kafka se situează omul, « dar nu omul religiilor și al spiritualităților, implicat doar până la jumătate în această lume, ci
Franz Kafka () [Corola-website/Science/296791_a_298120]
-
Revoluției franceze. Mari realizări îi sunt atribuite și ca istoric iluminist. În "Dictionnaire philosophique" (1764) și-a imaginat Senzualismul. Voltaire a fost un scriitor prolific, si a produs în aproape fiecare opere literare de forma (piese de teatru, poezie, române, eseuri, lucrări istorice și științifice, pește 21.000 de scrisori și peste două mii de cărți și pamflete). Multe din lucrările sale de proza și idile I au fost scrise că polemici.Voltaire a respins filosofia pesimista și a încercat să orienteze
Voltaire () [Corola-website/Science/296879_a_298208]
-
Belgia în 1903, Lenin a prezentat poziția sa în legătură cu organizarea partidului după modelul centralismului democratic, ca un mic partid de "revoluționari de profesie", care să lucreze în mod activ la răsturnarea guvernului țarist. (Argumentele lui Lenin au fost prezentate în eseul " Un pas înainte, doi pași înapoi "). Oponenții săi, cel mai cunoscut fiind Julius Martov, erau favorabili unei politici de cadre mai deschise, în care oricine ar fi fost de acord cu țelurile partidului ar fi putut fi acceptat ca membru
Bolșevic () [Corola-website/Science/298228_a_299557]
-
Scânteii Tineretului" în 1983, și între coperte, cu titlul complet ""Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu"", la editura "Cartea Românească", în 1985. În această carte extrem de interesantă, o carte-încercare, conținând dialoguri, interviuri, poeme, poeme-dialog între interveviat și reporter, eseuri și chiar proză scurtă, marele om de cultură român Nichita Stănescu este provocat de Aurelian Titu Dumitrescu și răspunde provocării cu eleganța, imprevizibilitatea și substanța care i-au fost întotdeauna caracteristice. De fapt, volumul și ideea sa s-au concretizat
Antimetafizică () [Corola-website/Science/298253_a_299582]
-
portughez. În 1998 a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Saramago reușește să construiască pe teme deseori suprarealiste (de exemplu desprindera peninsulei iberice de continentul european), romane cu o acțiune și cu protagoniști "foarte" din realitate. Romanul "Ensaio sobre a cegueira" („Eseu asupra Orbirii sau Orașul Orbilor”) conține în detaliu aspectele pshihologice și sociologice ale comportamentului uman, într-o anumită situație. O parte din romanele lui descriu diferite epoci istorice ale Portugaliei, însă nu sunt în primul rând romane istorice, ci caracterizări
José Saramago () [Corola-website/Science/298329_a_299658]
-
Paul Ambroise Valéry (n. 30 octombrie 1871, Sète - d. 20 iulie 1945, Paris) a fost un scriitor francez, autor de poeme și eseuri, reprezentant al simbolismului tardiv în literatura franceză. După absolvirea liceului, Valéry se înscrie în 1889 la facultatea de drept din Montpellier. În acest an publică primele sale versuri în stil simbolist în revista ""Revue maritime de Marseille"". În 1892 se
Paul Valéry () [Corola-website/Science/298297_a_299626]
-
mai târziu sub titlul ""Album de vers anciens"" ("Album de versuri vechi", 1921). Începând din anul 1892, face în fiecare dimineață însemnări în caietele sale, care vor fi publicate după moartea sa în 29 de volume (""Cahiers"", 1957-1961), cuprinzând reflecții, eseuri, anecdote, aforisme și desene, cu tematică foarte variată, de la modele fizico-matematice la comentarii asupra vieții interioare, emoțiilor resimțite, proceselor de conștiință sau stărilor de vis. În anii 1894-1900 lucrează ca redactor cultural în ministerul de război, apoi - până în 1922 - este
Paul Valéry () [Corola-website/Science/298297_a_299626]