16,124 matches
-
combina și integra contingente naționale, inclusiv unul german. Însă francezii tot nu erau mulțumiți. După cum observa cu perspicacitate Janet Flanner În noiembrie 1953, „pentru francezi, problema CEA este Germania - nu Rusia, cum e pentru SUA”. Ezitările Franței Îi frustrau pe americani: la Întâlnirea Consiliului NATO din decembrie 1953, noul secretar de stat al lui Eisenhower, John Foster Dulles, amenința cu o „reconsiderare usturătoare” a politicii americane În cazul unui eșec al CEA. Dar, deși Planul Pleven venea din partea unui prim-ministru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
al Germaniei fusese rezolvat, ambele părți au Început să se ocupe de conflicte și tensiuni secundare. Noua generație de la Kremlin, În special Nikita Hrușciov, și-a luat În serios misiunea de a promova „coexistența pașnică” În Europa; ea Împărtășea dorința americanilor de a minimiza riscul unor confruntări viitoare. A doua zi după semnarea Pactului de la Varșovia, cele patru puteri ocupante au semnat un tratat privitor la Austria. Aceasta urma să fie independentă și neutră față de NATO și față de Pactul de la Varșovia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un ultim profit obligând Austria să „răscumpere” interesele economice sovietice din sectorul estic al țării pe alte 150 de milioane. Între timp, Iugoslavia și Italia au hotărât să soluționeze conflictul legat de Trieste. Printr-un acord intermediat de britanici și americani În octombrie 1954, orașul Trieste rămânea italian, În timp ce Împrejurimile sale, cu o populație majoritar slovenă, reveneau Iugoslaviei. Acordurile de la Trieste, ca atâtea alte lucruri În acei ani, au fost facilitate de convingerea că erau „provizorii”: În cuvintele lui Alberto Tarchiani
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Înarmării. Acest fenomen - faptul că pacea europeană se contura În timp ce cele două mari puteri ale momentului se Înarmau până-n dinți, pregătindu-se pentru un eventual război nuclear - e mai puțin paradoxal decât pare la prima vedere. Fiindcă strategii sovietici și americani se concentrau asupra armelor nucleare și a rachetelor intercontinentale, statele europene, care nu puteau rivaliza În resurse cu cele două superputeri, nu mai simțeau nevoia să concureze pe acest plan - În ciuda faptului că Europa Centrală rămânea terenul cel mai probabil
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ordonat În secret, la 10 martie 1950, dezvoltarea accelerată a unei bombe cu hidrogen. Truman a luat această decizie după ce URSS a testat cu succes propria bombă atomică În august 1949. Capacitatea nucleară a sovieticilor se apropia de cea a americanilor: primul test termonuclear reușit al Statelor Unite a avut loc la 1 noiembrie 1952 pe atolul Elugelab din Pacific; testul sovietic echivalent, la Semipalatinsk, a fost anunțat după numai zece luni, la 12 august 1953. O lună mai târziu soseau În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
săi știau deja că imperiul peste care domneau era practic o „Burkina Faso cu rachete”. Dar URSS se străduia efectiv să-și dezvolte capacitățile balistice. Sovieticii au testat cu succes o rachetă balistică intercontinentală În august 1957, cu cinci luni Înaintea americanilor. Lansarea satelitului Sputnik la 4 octombrie 1957 i-a demonstrat apoi potențialul (spre oroarea americanilor 6). Armele balistice - rachete intercontinentale capabile să lanseze focoase nucleare de pe teritoriul sovietic spre ținte americane - Îl interesau În mod desoebit pe Nikita Hrușciov. Erau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
URSS se străduia efectiv să-și dezvolte capacitățile balistice. Sovieticii au testat cu succes o rachetă balistică intercontinentală În august 1957, cu cinci luni Înaintea americanilor. Lansarea satelitului Sputnik la 4 octombrie 1957 i-a demonstrat apoi potențialul (spre oroarea americanilor 6). Armele balistice - rachete intercontinentale capabile să lanseze focoase nucleare de pe teritoriul sovietic spre ținte americane - Îl interesau În mod desoebit pe Nikita Hrușciov. Erau mai ieftine decât armele convenționale și Îi permiteau să mențină relații bune cu industria grea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ambele părți, aveau efectul curios de a diminua riscul unui război major. Din cauza armelor nucleare, Moscova și Washingtonul erau mai agresive În aparență - era important să pară pregătite și capabile să le folosească -, dar mult mai temperate În realitate. Pentru americani, ele mai prezentau un avantaj. Statele Unite Încercau Încă să iasă din Încurcăturile europene În care intraseră, În ciuda celor mai bune intenții ale liderilor. Nuclearizarea Europei era o posibilă soluție. N-ar mai fi fost nevoie de o uriașă prezență militară
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
promisiunea americană a unei revanșe nucleare masive În cazul unui atac sovietic. După cum reamintea Eisenhower În 1953, prezența Statelor Unite În Europa fusese dintotdeauna doar „o soluție temporară pentru a le reda Încrederea și siguranța prietenilor noștri de dincolo de Atlantic”. Dorința americanilor de a părăsi Europa nu s-a realizat niciodată, din diverse motive. Spre sfârșitul anilor ’50, SUA promovau ideea unei forțe nucleare europene sub comandă colectivă. Nici englezilor, nici francezilor nu le surâdea ideea. Nu pentru că guvernele lor erau Împotriva
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prima bombă exclusiv franceză nu a fost detonată cu succes decât În februarie 1960. Cu toate acestea, nici francezii și nici englezii nu doreau să cedeze controlul armamentului nuclear unei entități europene de apărare; francezii, În special, se temeau că americanii ar putea permite accesul nemților la declanșatorul nuclear. Americanii au concluzionat fără entuziasm că prezența lor În Europa era indispensabilă: exact ce voiau să audă aliații lor europeni 8. Al doilea considerent care Îi lega pe americani de Europa era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
succes decât În februarie 1960. Cu toate acestea, nici francezii și nici englezii nu doreau să cedeze controlul armamentului nuclear unei entități europene de apărare; francezii, În special, se temeau că americanii ar putea permite accesul nemților la declanșatorul nuclear. Americanii au concluzionat fără entuziasm că prezența lor În Europa era indispensabilă: exact ce voiau să audă aliații lor europeni 8. Al doilea considerent care Îi lega pe americani de Europa era problema Berlinului. În urma blocadei din 1948-1949, capitala Germaniei a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se temeau că americanii ar putea permite accesul nemților la declanșatorul nuclear. Americanii au concluzionat fără entuziasm că prezența lor În Europa era indispensabilă: exact ce voiau să audă aliații lor europeni 8. Al doilea considerent care Îi lega pe americani de Europa era problema Berlinului. În urma blocadei din 1948-1949, capitala Germaniei a rămas un fel de oraș deschis: Berlinul de Est și cel de Vest erau legate prin linii telefonice și rețele de transport care intersectau diversele zone de ocupație
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prezent de agențiile sovietice statului suveran RDG. Scopul evident al ofensivei lui Hrușciov, formulat și mai imperativ două săptămâni mai târziu, când liderul sovietic a cerut Vestului să hotărască retragerea În termen de șase luni, era să-i determine pe americani să abandoneze Berlinul, care să devină astfel un „oraș liber”. Dacă se Întâmpla acest lucru, implicarea americană În apărarea Europei de Vest și-ar fi pierdut dramatic din credibilitate, iar opinia neutralistă și antinucleară ar fi câștigat teren În RFG
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
iunie 1961 În cadrul Întâlnirii la vârf cu John F. Kennedy, desfășurată la Viena. Summitul precedent, din mai 1960, Între Hrușciov și Eisenhower fusese anulat după ce sovieticii au doborât un avion U2 În care se afla pilotul american Gary Powers, iar americanii au admis În cele din urmă că spionau de la mare altitudine (după ce inițial negaseră orice amestec). În discuțiile cu Kennedy, Hrușciov a amenințat cu lichidarea privilegiilor occidentale În Berlin dacă până la sfârșitul anului nu se ajungea la un acord. Ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Își va respecta angajamentele. Washingtonul și-a reiterat drepturile conferite de Acordul de la Postdam și și-a mărit bugetul național de apărare cu scopul declarat de a fortifica prezența militară americană În Germania. Dar, neoficial, Statele Unite erau mult mai flexibile. Americanii - spre deosebire de clienții lor vest-germani - acceptau realitatea unui stat est-german și Înțelegeau temerile sovieticilor, inspirate de tonul belicos adoptat de Adenauer și mai ales de ministrul Apărării, Franz Josef Strauss, În alocuțiuni recente. Situația din Germania se cerea clarificată - cum Îi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Moscova 10. Zidul Îi liniștea Într-o oarecare măsură, deși au fost dezamăgiți de faptul că, după Înălțarea barierei, Hrușciov nu a mai insistat să se Încheie un tratat de pace. La Bonn, pe de altă parte, persista temerea că americanii se vor hotărî Într-o bună zi să plece. Washingtonul s-a străduit Întotdeauna să asigure autoritățile de la Bonn că aveau sprijinul neprecupețit al Statelor Unite, dar când Zidul a fost construit cu Încuviințarea tacită a americanilor, neliniștea vest-germană a crescut
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
parte, persista temerea că americanii se vor hotărî Într-o bună zi să plece. Washingtonul s-a străduit Întotdeauna să asigure autoritățile de la Bonn că aveau sprijinul neprecupețit al Statelor Unite, dar când Zidul a fost construit cu Încuviințarea tacită a americanilor, neliniștea vest-germană a crescut. Au urmat promisiuni repetate de la Washington că Statele Unite nu Își vor părăsi niciodată zona - de unde declarația lui Kennedy, Ich bin ein Berliner (sic), din iunie 1963. Cu 250.000 de soldați În Europa În 1963, americanii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
americanilor, neliniștea vest-germană a crescut. Au urmat promisiuni repetate de la Washington că Statele Unite nu Își vor părăsi niciodată zona - de unde declarația lui Kennedy, Ich bin ein Berliner (sic), din iunie 1963. Cu 250.000 de soldați În Europa În 1963, americanii, ca și rușii, nu se grăbeau, evident, să plece. Prin construcția Zidului, Berlinul și-a Încheiat cariera de zonă fierbinte a problemelor europene și mondiale. Deși au fost necesari zece ani pentru a se ajunge la un acord formal În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
declarate, cât prin subtext. Nici una dintre marile puteri nu dorea ca armele nucleare să ajungă În mâinile Chinei sau Germaniei de Vest - acesta era scopul real al tratatului. O Germanie nenuclearizată era ceea ce dorea Moscova În schimbul unui compromis În Berlin; americanii erau dispuși să-și piardă din popularitate la Bonn pentru a atinge acest obiectiv. RFG a acceptat nu fără resentimente vetoul Înarmării nucleare, așa cum acceptaseră și divizarea Berlinului, pentru a-i reține pe americani. Între timp, tratatul confirma o direcție
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Moscova În schimbul unui compromis În Berlin; americanii erau dispuși să-și piardă din popularitate la Bonn pentru a atinge acest obiectiv. RFG a acceptat nu fără resentimente vetoul Înarmării nucleare, așa cum acceptaseră și divizarea Berlinului, pentru a-i reține pe americani. Între timp, tratatul confirma o direcție nouă În strategia sovietică: atenția URSS părăsea Europa pentru a se Îndrepta spre alte continente. Stabilizarea Războiului Rece În Europa, probabilitatea redusă ca el să devină „fierbinte” și faptul că aceste decizii oricum nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1958. De la Început s-a plasat ferm În marea tradiție a opoziției radicale din politica britanică: majoritatea suporterilor erau educați, adversari ai violenței și cu vederi de stânga; solicitările lor erau adresate În primul rând propriului guvern, nu rușilor sau americanilor (cele două mari partide din Regatul Unit erau amândouă convinse de necesitatea unui potențial nuclear britanic independent, deși era limpede, la sfârșitul anilor ’50, că o bombă britanică nu Își putea atinge ținta fără rachetele și submarinele americane). La apogeu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nazistă rămăseseră În funcții, către sfârșitul anilor ’50 mare parte din economia vest-germană era condusă Într-un mod ce amintea de marile trusturi și carteluri ale deceniilor precedente. Acest corporatism de facto nu fusese probabil preconizat de factorii de decizie americani pentru noua republică germană, având În vedere opinia generală că trusturile și puterile lor contribuiseră la ascensiunea lui Hitler și erau oricum potrivnice unei piețe libere. Dacă economistul Ludwig Erhard - lider al Partidului Liber-Democrat, al treilea partid al Germaniei - și-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
accesul Germaniei la arme nucleare, Adenauer s-a Înfuriat 19. Pentru scurtă vreme, se părea că Bonnul ar putea renunța la loialitatea față de Washington În favoarea Parisului lui de Gaulle: Franța și RFG erau legate prin resentimentul față de tratamentul despotic al americanilor și suspiciunea comună că SUA Încerca să se debaraseze de obligațiile față de clienții săi europeni. Efortul Franței de a dobândi arme nucleare proprii oferea, desigur, un precedent atrăgător pentru Germania de Vest, pe care de Gaulle l-a exploatat cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o referire la emanciparea colonială și autonomia ulterioare. Circumstanțele erau favorabile. Opinia publică franceză nu era Împotriva reformelor coloniale - În Voyage au Congo (1927), André Gide condamnase folosirea muncii forțate, sensibilizând publicul antebelic față de crimele europenilor În Africa Centrală -, iar americanii aveau tendințe Îngrijorător de anticoloniale. Secretarul de stat american Cordell Hull vorbise recent În termeni favorabili despre posibila instituire a unui control internațional asupra coloniilor europene mai puțin avansate și despre autoguvernare pentru celelalte 3. Era ușor să vorbești, ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fie În joc, iar Înaltul Comandament Francez avea ceva de demonstrat. Însă economia franceză n-ar fi putut susține un război de uzură Într-o colonie Îndepărtată fără un ajutor extern substanțial. Războiul francez din Indochina a fost finanțat de americani. La Început, contribuția Washingtonului a fost indirectă: grație Împrumuturilor și ajutorului american, francezii au putut aloca resurse considerabile efortului tot mai costisitor și inutil de a Învinge trupele Vietminh. Statele Unite au sponsorizat practic modernizarea economică postbelică a Franței, În timp ce aceasta
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]