16,371 matches
-
a debitului, a intensități și a duratei comportamentului nu este suficientă pentru a defini un comportament operant dacă nu o relaționăm de consecințele acestuia. Consecințele sau întărirea Definiția întăririi ridică problema înțelegerii cauzei pentru care un individ este sau nu întărit de o consecință sau alta. Sigur, atunci când este vorba despre întăriri primare, cum ar fi hrana, băutura, căldura... explicația este simplă. Atunci când este vorba despre întăriri cum ar fi recunoașterea valorii personale de către o celălalt, îndeplinirea unei sarcini ingrate, accesul
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
căutată în istoria comportamentală individuală. In legătură cu această idee, Skinner se aseamănă cu Freud atunci când acesta afirmă că experiențele primei copilării pot fi responsabile de valoarea de întărire pe care o atribuim consecințelor actelor noastre. Dacă comportamentul a fost întărit o singură dată, topografia sa nu este în mod necesar identică atunci când acesta este repetat din nou. De fapt, întărirea se adresează anumitor proprietăți ale răspunsului, proprietăți care definesc apartenența răspunsului la o clasă comportamentală. Astfel, ansamblul conduitelor agresive face
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
comportament operant va fi denumit „stimul discriminativ”. Dacă un copil plânge atunci când zărește un adult și dacă lacrimile sale încetează atunci când adultul își îndreaptă atenția asupra sa, vom spune că adultul este un stimul discriminativ al comportamentului operant „a plânge”, întărit de consecințele sale (atenția adultului), care modifică comportamentul copilului: el încetează să mai plângă. Stimulul discriminativ nu acționează exact ca un declanșator; el nu forțează răspunsul care trebuie să se producă. El nu reprezintă decât unul dintre aspectele, uneori esențiale
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
el încetează să mai plângă. Stimulul discriminativ nu acționează exact ca un declanșator; el nu forțează răspunsul care trebuie să se producă. El nu reprezintă decât unul dintre aspectele, uneori esențiale, ale circumstanțelor în care un răspuns este emis și întărit. Numeroase comportamente operante nu sunt astfel emise cu o frecvență crescută decât în prezența unor anumiți stimuli discriminativi. Regula de bază care guvernează controlul comportamentului prin intermediul stimulilor discriminativi poate fi enunțată astfel: frecvența de manifestare a unui comportament operant va
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
sa, deoarece aceasta privește eficiența metodei și gradul său de adecvare, pertinența analizei și a ipotezelor. Ea provoacă, în mod evident, dezbateri asupra naturii și calității criteriilor evaluative. Ea se dovedește utilă în aceeași măsură și clinicianului, pentru a-i întări spiritul critic, a-i îmbogăți cunoștințele și pentru a-i amplifica competența. Astfel, acesta poate evita ceea ce îl speria pe Eysenck: „în absența unui control care l-ar obliga să-și dea seama de numeroasele sale eșecuri, clinicianul va deveni
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
social al subiectului. Ulterior, accentul a fost pus pe rolul consecințelor interne. Anticiparea unui eșec sau a unei reacții anxioase (element cognitiv) poate fi consecința uneia sau a mai multor experiențe de eșecuri sau a unei puternice anxietăți. Această anticipare întărește atunci producerea comportamentului problemă de evitare/salvare. Inventarul consecințelor se realizează cu aceeași dificultate cu care se realizează cel al variabilelor contextuale. Efortul este diminuat cu ajutorul întrebărilor deschise sau închise în legătură cu senzațiile, sentimentele și gândurile consecutive comportamentului problemă cât și
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
pe o evitare sau o evadare. El se gândește că aceasta nu se expune cu adevărat). Pacienta - (deschizând ochii și privindu-l pe terapeut) - Reușesc foarte bine, încep să resimt anxietatea... Terapeutul trebuie deci să clarifice non-verbalul pacientului. Acest lucru întărește relația colaborativă și diminuează riscul de a interpreta mesajul mai degrabă decât de a-l asculta. In exemplul următor, clarificarea mesajului restabilește faptele: Terapeutul - Bine... Aveam nevoie să verific dacă metoda funcționează. Din exterior, nu văd când expunerea este eficientă
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
în context cu scopul: - ca atenția pacientului să se centreze pe problema evocată mai degrabă decât asupra relației cu terapeutul; - ca terapeutul să-și dezvolte empatia. A explora înainte ca relația colaborativă să fie bine stabilită prezintă riscul de a întări rezistența sau reactanța pacientului. Iată un exemplu care ilustrează această idee: Pierre - M-am săturat până-n gât! Terapeutul - Ce înseamnă să te saturi de tot, care este răul cel mai rău? (Recontextualizare). Pierre - La serviciu, nimic nu merge bine. Terapeutul
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
luat în serios. Cuplul pacient-terapeut poate să înceapă lucrul. Un compliment nu este o întărire în sine: complimentare poate să deranjeze, să stimuleze neîncrederea, să distrugă deci relația colaborativă. Este important să aplicăm întăriri în funcție de ceea ce se dorește să se întărească. Iată un exemplu: Pacientul - Sunt prea bătrân pentru a găsi un loc de muncă. Terapeutul - Dacă vă pierdeți locul de muncă, veți fi într-o situație dificilă. Lucrul de care vă temeți este acela de a nu putea să găsiți
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
Cel mai adesea, recontextualizarea este primul „R” utilizat: acesta precizează în ce situație ne aflăm, deci centrează pacientul asupra problemei care trebuie tratată, ceilalți „R” decurgând din acesta. Dar cei 4R pot fi folosiți indiferent de ordine. Un terapeut poate întări, apoi reformula, recontextualiza și rezuma, poate utiliza mai multe reformulări sau recontextualizări pe rând... Acești „4R” sunt patru note a căror utilizare flexibilă construiește o frumoasă melodie relațională. Experiența demonstrează că este important să aplicăm metoda în manieră pură: recontextualizările
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
să aplicăm metoda în manieră pură: recontextualizările, reformulările, rezumatele și întăririle trebuie să fie clare și precise, verbalizate direct. Perifrazele defensive ale terapeutului, stereotipurile verbale, „dantelăriile verbale” sunt inutile. Mai mult, non-verbalul trebuie să fie adaptat conținutului discursului, astfel încât să întărească impactul tehnicii utilizate. Interogarea socratică Interogarea socratică este tehnica convorbirii cea mai reprezentativă pentru terapia cognitivă. Acest capitol nu poate să-i prezinte decât caracteristicile principale, fără a intra în probleme de finețe și complexitate. Interogarea socratică constă, așa după cum
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
respir așa după cum mi-a spus medicul. In acest moment, terapeutul propune un tratament fără a fi efectuat analiza funcțională și cu mult înainte ca relația colaborativă să se fi instalat. Tratamentele anterioare n-au fost explorate. Toate aceste lucruri întăresc neîncrederea pacientei. Invers, terapeutul este interesat să nu avanseze prea repede: Pacienta - Fac crize de panică, asta mi-a spus medicul meu. Este insuportabil, în fiecare seară, la lăsarea nopții... Trebuie neapărat să găsesc pe cineva și sunt gata să
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
lui Maina și al., stoparea farmacoterapiei ar fi asociată unei rezistențe sporite la tratament. Pe ansamblu, studiile actuale disponibile sugerează faptul că eficiența TCC în cazul tulburării obsesionale compulsive n-a fost diminuată de farmacoterapie, dar nici n-a fost întărită de către aceasta. Numeroși experți recomandă, în prezent, ca tratamentul să înceapă fie cu farmacoterapie, fie cu TCC. In caz de eșec, sau de răspuns insuficient, este recomandat să se treacă la un tratament combinat, asociind farmacoterapia cu TCC Concluzie și
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
țină cont de: disponibilitatea unui psihoterapeut competent, preferința și motivația pacientului, efectele secundare, costul relativ. 5. Schizofrenia Farmacoterapia constituie tratamentul de bază al schizofreniei. Diferite tehnici ale TCC au fost dezvoltate ca tratamente complementare, mai ales cu scopul de a întări aderența la tratamentul medicamentos, de a reduce simptomele, de a favoriza readaptarea socială și de a preveni recăderile și reinternările în spital. Metodele TCC propuse în prezent includ psiho-educația, terapia cognitivă centrată pe modificările credințelor, terapia de rezolvare a problemelor
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
Cu condiția, bineînțeles, ca aceste reformulări să nu fie mecanice și să dovedescă bună-credință. Persoanele care suferă de tulburări anxioase sunt atente la cel mai mic semn de agresivitate sau de dezinteres din partea interlocutorilor lor, semn care ar veni să întărească schemele lor cognitive: „Nimeni nu mă iubește”, „nu sunt interesant”, „oamenii sunt răi”... O ridicare din sprânceană sau un căscat poate fi rău perceput. Comunicarea non verbală face, deci, obiectul unei atenții speciale. A-ți privi interlocutorul, a da din
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
care urmează a fi realizate între ședințe. Acest timp rezervat consultației permite pacientului să învețe și să cunoască mai bine instrumentele terapeutice, dar și, progresiv, să ia inițiative, să propună exerciții la care terapeutul nu s-ar fi gândit, să întărească alianța și încrederea mutuală. Acest timp permite pacientului să fixeze noile comportamente și să conștientizeze în mod durabil că aceste scenarii catastrofice nu se realizează. Realitatea este întotdeauna mai puțin teribilă decât ideea pe care ne-o facem în legătură cu aceasta
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
Cursorul utilizării „cu bună știință” al evitării este dereglat și funcționează conform principiului „totul sau nimic”. Se evită totul sau, din contra, epuizat, exasperat, disperat, se acționează precipitat într-un mod imprudent, ceea ce conduce la eșec care, la rândul său, întărește evitarea care precede expuneri la riscuri mai mari, sortite, la rândul lor, eșecului. Cercul s-a închis. Inseamnă asta oare că nu toată lumea este făcută pentru a urma o terapie de tip TCC? Aceasta este situația, fără a mai spune
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
o erodare a încrederii în terapeut; - oboseala, epuizarea privind gestionarea tulburării și confruntarea cotidiană; - un interval prea mare între ședințe; - lipsa unei susțineri din partea celor apropiați și absența recunoașterii eforturilor depuse. Atitudinea terapeutului Pacientul are nevoie ca terapeutul să-l întărească și să-l felicite de fiecare dată când reușește să se expună. Chiar după un anumit timp și după antrenarea obișnuită pe care o presupun exercițiile, efortul rămâne constant. Pacientul are nevoie să se simtă stimat, respectat, înțeles de către terapeut
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
nu-și însușește, în totalitate, fructul eforturilor sale în lupta împotriva tulburării și nici nu reușește să-și amelioreze stima de sine. Terapeutul trebuie, deci, să aibă răbdare, în timpul ședinței, să-i explice apariția subtilă a acestor micro-evitări și să întărească alianța terapeutică, încurajând pacientul să verbalizeze, fără rușine sau culpabilitate, modul său de a evita, de a realiza diversiunea într-un anumit moment al expunerii. Si să se asigure că pacientul reușește să se confrunte până la capăt cu scenariul său
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
de explorare In ceea ce privește viața după terapie, orice este posibil, chiar și lucrul cel mai bun. Cu unele condiții: aceea, în special, de a fi învățat sau redescoperit activități satisfăcătoare, care să înlocuiască vechile comportamente nepotrivite și care să întărească noile comportamente. Mulți pacienți ignoră ceea ce le-ar face plăcere, ceea ce ar dori să facă, să primească, să ofere... Suferința și adaptarea existenței la tulburările lor le ocupă toată viața. Pentru a evita recăderea, este important să nu se permită
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
cu adevărat pacientului și în ce domeniu s-ar putea realiza. A fi mai puțin nefericit este un obiectiv, a fi mai comunicativ, mai disponibil de a fi fericit este un altul. Acest al doilea obiectiv nu poate decât să întărească trei componente ale stimei de sine, soclu al piramidei încrederii în sine regăsite: dragostea de sine, a fi mulțumit de sine și a fi mândru de sine. Si dacă altruismul este benefic pentru sănătate? „Nu este necesar să acumulăm anchete
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
Acest model explică, în parte, atacurile de panică nocturne: ele pot fi explicate prin acest mecanism de condiționare prin care orice schimbare în răspunsul fiziologic facilitează activarea unui atac de panică. Faptul că pacientul își reduce angoasa, evitând situațiile fobogene, întărește acest comportament de evitare sau de evadare Modelul cognitiv Interpretarea catastrofică și memorizarea acesteia In cadrul modelului cognitiv, interpretarea catastrofică a senzațiilor corporale conduce la atacul de panică. In dimensiunea anxioasă, prelucrarea informației este filtrată de noțiunea de pericol. Persoana
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
nici o sarcină în intervalul dintre ședințe nu profită, din păcate, de eficiența terapiei. Sarcinile care au ca obiect expunerea sunt propuse la sfârșitul fiecărei ședințe. Ele corespund nivelului actual al pacientului. Rezultatele acestor expuneri sunt raportate în cadrul ședinței următoare și întărite de către terapeut. Capcana care trebuie evitată Discuțiile generale și lungi sunt adesea un mijloc de a evita jocurile de rol. Eficiența acestor terapii se bazează pe faptul că pacienții joacă un număr cât mai mare posibil de roluri în timpul ședințelor
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
o exprimă. Interlocutorul este prevenit și momentul ales trebuie să fie favorabil pentru ambele persoane. Terapeuții explică faptul că este necesar să se respecte un echilibru între complimente și critici, și că schimbările realizate în direcția dorită trebuie să fie întărite. Realizarea unei critici pozitive: utilizarea lui DESC - D: descrierea clară a problemei, fără reproșuri. „Este deja o săptămână de când sosiți acasă la ora opt și un sfert deși ar trebui să fiți acolo la ora opt”. - E: Exprimarea directă a
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
pacienților. Comportamentele La fel ca și în cazul altor tulburări anxioase, evitările reprezintă unul dintre simptomele majore ale fobiei sociale și argumentul cel mai convingător referitor la caracterul cronic al acesteia. Evitând să se confrunte, subiectul își păstrează și își întărește convingerea că a reușit foarte bine să evite un pericol real. Se poate vorbi despre două tipuri de evitări care se întrepătrund: - evitări situaționale, destul de des întâlnite, în care pacientul renunță să înfrunte contextele sociale; - evitări „subtile”, apărute atunci când subiectul
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]