KorAP: Find »[drukola/base=zâmbet & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...637 638 639 ...659 >

16,454 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

ale jupânițelor... spune el, dar brusc, cu brutalitate și scârbă, aruncă pânza cât colo și-și șterge palmele, murdărite parcă. Cârpa aiasta, tăiată bucăți-bucăți, să fie dată celor mai viteji oșteni ai mei, drept obiele pentru opinci! poruncește cu un zâmbet batjocoritor. Cam puțin pentru cât am dat noi, continuă el cu amar și obidă. O, Apus-Apus, trezește-te! Ați trâmbițat o "Mare Cruciadă"! Totul s-a oprit la trâmbiță! Voi, acești crai, regi, principi, ce-ați făcut pentru pacea Europei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cu spahii, oșteni de meserie târșiți prin bătălii și războaie, "Tigrii pustiei", îl lămurește Ștefan. Pe aiești "tigri" țăranii noștri și capul Domnului nostru i-au făcut "pisicuțe" la Podul Înalt! atacă și Duma. Ștefan își ascunde în mustață un zâmbet de mulțumire: Și... și care ar fi secretul? Pe turci îi mâna jaful, cotropirea... Moldovenii au ceva de apărat! se repede Tăutu să nu i-o ia înainte Duma. Într-adevăr, un amănunt deloc de neglijat într-o bătălie, dar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
auzi?! Cupcici bolborosește ceva a mulțumire și pleacă grăbit, să nu se răzgândească... Ai greșit, Isaio! "Cârpă" aista... dacă, dacă vorbește?! spune Alexa alarmat. Au chiar așa prost mă crezi, Alexo? Ar trebui să-mi săruți mâinile, spune și un zâmbet cinic, drăcesc îi schimonosește gura. Au n-ați aflat ce-a pățit sărmanul Cupcici în noaptea aiasta chiar? Alexa și Negrilă îl privesc uluiți. N-ați aflat?! Chiar n-ați aflat?! Ce?!... Ce?!... Sărmanul boier Cupcici... îngână Isaia jalnic, neconsolat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
voievod să se umilească pentru ca să-și mântuiască țara... Umilirea aiasta devine înălțare, șoptește Vlaicu. Întâi "Patimile". O să ajungem și la "Înviere"... Cine știe... răspunde Ștefan cu un surâs amar. Stanciu îl privește, îi zâmbește la rândul său: Priviți la el! Zâmbetul! Surâsul de nepătruns al lui Vodă Ștefan! Ce se află dincolo de el? Dumnezeule! Oare ce-l clintește pe omul aiesta? Din ce l-ai făcut, Doamne?! Din piatră?! Din stâncă?! Ești de neînfrânt! Stanciule Marele, îi întoarce zâmbetul Ștefan. Nici

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
la el! Zâmbetul! Surâsul de nepătruns al lui Vodă Ștefan! Ce se află dincolo de el? Dumnezeule! Oare ce-l clintește pe omul aiesta? Din ce l-ai făcut, Doamne?! Din piatră?! Din stâncă?! Ești de neînfrânt! Stanciule Marele, îi întoarce zâmbetul Ștefan. Nici cu domnia ta nu mi-i rușine. Iaca-acu, nu știe omul, mă lauzi au mă batjocorești? Și te-asigur că nu-s stâncă. Taie-mă: va curge sânge. Sunt și eu un biet om cu păcate, ca toți oamenii

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
de 13 mai, din Adrianopole, sub flamura verde a Profetului, povestește Gherasim cu respirația scurtă, Aliotmanul a purces în marș spre Moldova... Cu Mahomed?! întreabă Ștefan scurt. Cu! Ne face cinstea Împăratul turcesc în persoană, se ploconește el cu un zâmbet schimonosit. Și... și câți?! Pe puțin o sută cincizeci de mii... Numai?! hohotește Ștefan nervos. Dumnezeule! Ne termină! strigă Juga înspăimântat. Se zice chiar aproape două sute... Așa potop de turcime nu s-a pomenit de la bătălia Constantinopolului, spune Țamblac. Aiasta

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Doamne... Stai!... Stai!... și Ștefan îi întinde o ploscă. Îți mulțumesc, căpitane! Gherasim bea cu nesaț, își șterge gura cu dosul mâinii și vorbește cu voluptate: Ar mai fi o veste, se codește el. Desigur, proastă, spune Ștefan cu un zâmbet crispat. Un înger de mi-ar cădea în cap, ce-ar putea să mă mai mire? Vorbește! Curaj!... Laiotă-Vodă a trecut cu arme și bagaje în tabăra turcă, cu douăsprezece mii de călăreți. Îl obligă închinarea care zice: "Prieten prietenului

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
de trântaie! glăsuiește Șendrea. I-am mai belit o dată! amintește Duma. Au uitat de Lipnic? Noroc de Mateiaș, a poruncit adunarea oștirii la Brețcu, dincolo de trecătoare, spune Duma. Îl așteptăm din zi în zi... Pe buzele lui Ștefan flutură un zâmbet schimonosit: Mă întreb: Mahomed-aista, cât îi de mare, de tare, de ce nu vine singur?! De ce are nevoie să stârnească din bârlog atâtea lifte?! De ce strigă după ajutor?! De ce?! Nu e sigur pe puterea lui?! Te pomeni că a prins frica

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Năică ce nu ridică ochii din pământ. Aiastă cutezanță nerușinată chiar îmi place la el... aruncă Ștefan zarurile. O răsuflare de ușurare iese din piepturile oamenilor cu capetele plecate. Ștefan tace câteva clipe, apoi, cu altă voce, calmă, și un zâmbet abia schițat: De-aș avea mulți "proști" de aiștea, care, cu prețul capului, să-și apere credința, spune și se apleacă tainic spre tânăr. Auzi, mă, Nae-Năică cum îți zice-, de-om scăpa, și tu și eu, și, de-oi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
dârz, ca un legământ. Ștefan pune mâinile pe umerii lui Vlaicu: Unchiule! Pârcălabe Vlaicule! Aperi Cetatea Hotinului! Curtea se băjenește la Hotin... E comoara mea, ți-o încredințez, spune el apoi mai încet, arătând spre Maria, spre copii, cu un zâmbet cald, și le strânge aproape pe Maria, pe Sora. Pregătiți... Strângeți... În zori, plecarea la Hotin. La Orhei... Să vedeți! tresare Alexandru care ațipise de-a-npicioarele. Odihnește-te, Ștefane, se roagă Maria lipindu-și fruntea de pieptul său. O zi, barem

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
apoi aveam tractate, jurăminte, aurul Papii, primejdia comună... Dar... să mă lase de tot singur... Singur! Mateiaș aista n-a înțeles că aicea nu e vorba de o măruntă răfuială între două țări. E în joc "Creștinătatea"! spune cu un zâmbet ironic. Suntem doar ,,Oștenii lui Hristos"! hohotește el batjocoritor. Că mult îi arde lui Mateiaș de război, de "Creștinătate"... E obosit, ca mirele după nuntă în luna de miere, hâhâie Mihail cu subînțeles. Încă un pumnal înfipt în spate, oftează

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
sine. Ne punem capul la Valea Albă! izbucnește el într-un hohot schimonosit. Și gata! De capete au grijă turcii! îi ține isonul Stanciu, într-un hohot nu mai puțin schimonosit. Iaca! Măre! Stanciu-Marele prorocește! se hlizește Ștefan cu un zâmbet batjocoritor. Capul tău... și chiar capul meu... nu fac două parale! Capul Bourului să nu cadă! Ai înțeles, măăă, Stanciule?!?! Stanciu răsuflă greu, cu gura căscată ca peștii aruncați pe mal. Abia poate îngâna: Nu... nu pentru capul meu, tremur

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
din nou... pentru o altă nuntă... Îl îmbrățișează cu o privire caldă, învăluitoare, ce-i mângâie pletele, umerii, spatele; ochii i se înrourează... Își mușcă buzele, o lacrimă se sparge în colțul ochilor și mută se rostogolește pe obraz... Un zâmbet trist îi luminează chipul: Pentru o altă "Cale Albă"... rostește ridicând paharul și îl duce la buze. Nuuuu!!! țâșnește țipătul îngrozit al Voichiței. Ștefan zvâcnește, se întoarce: Maria!!! Nuuu!!!... Maria a încremenit cu paharul la buze. Nu, Maria!... o imploră

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Un cerșetor! Privește-mă! Trufie! Și nu te mai biciui! se revoltă Daniil. Ai făcut tot ce omenește era posibil! "Ați luptat singuri... Ați murit singuri"... Aista ne e Destinul! Nu poți porunci Sorții! Destinul?... Da! spune Ștefan cu un zâmbet ironic. Am încercat să întorn aist Destin vitreg după dorința, după voința mea! Se spune că "Soarta" ține cu cei ce îndrăznesc... Am cutezat! Am sfidat-o chiar! Se vede treaba că am fost pedepsit... Nu m-am bizuit niciodată

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199

l-a determinat să reacționeze, să caute un remediu împotriva acestei inadmisibile agresiuni pe care o îndurăm toți și în fața căreia ar trebui, socotește el, să fim solidari. Explicația modului cărții este de găsit în secvența unde se evocă ultimul zâmbet al mamei: «... revărsarea aceea imensă de zâmbet curat, deschis, numai suflet, a umplut patul, odaia, inima mea, îmbrăcând în aur, pentru totdeauna, spațiul acelei clipe (...) adevăratul ei testament, nescris, a fost acel zâmbet» (230). Dăruindu-i fiului în acel zâmbet

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
un remediu împotriva acestei inadmisibile agresiuni pe care o îndurăm toți și în fața căreia ar trebui, socotește el, să fim solidari. Explicația modului cărții este de găsit în secvența unde se evocă ultimul zâmbet al mamei: «... revărsarea aceea imensă de zâmbet curat, deschis, numai suflet, a umplut patul, odaia, inima mea, îmbrăcând în aur, pentru totdeauna, spațiul acelei clipe (...) adevăratul ei testament, nescris, a fost acel zâmbet» (230). Dăruindu-i fiului în acel zâmbet tot sufletul ei, mama i-a lăsat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
găsit în secvența unde se evocă ultimul zâmbet al mamei: «... revărsarea aceea imensă de zâmbet curat, deschis, numai suflet, a umplut patul, odaia, inima mea, îmbrăcând în aur, pentru totdeauna, spațiul acelei clipe (...) adevăratul ei testament, nescris, a fost acel zâmbet» (230). Dăruindu-i fiului în acel zâmbet tot sufletul ei, mama i-a lăsat un testament care, fiind «nescris», s-ar fi putut pierde, și de aceea a fost nevoie să fie adăpostit într-o scriere despre el și despre

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
zâmbet al mamei: «... revărsarea aceea imensă de zâmbet curat, deschis, numai suflet, a umplut patul, odaia, inima mea, îmbrăcând în aur, pentru totdeauna, spațiul acelei clipe (...) adevăratul ei testament, nescris, a fost acel zâmbet» (230). Dăruindu-i fiului în acel zâmbet tot sufletul ei, mama i-a lăsat un testament care, fiind «nescris», s-ar fi putut pierde, și de aceea a fost nevoie să fie adăpostit într-o scriere despre el și despre toate momentele când, de-a lungul vieții

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
maternității, reflectat în momentele privilegiate ale vieții. Clopotul scufundat are caracter romanesc măcar prin aceea că este locul căutării unui sens. În După-amiaza de sâmbătă sensul a fost dat din capul locului, căci el se confundă cu această anima a zâmbetului matern. Sensul i-a fost dat cărții în clipa când viața l-a pierdut. Autorului i-a revenit misiunea ca, scriind, să perceapă ecoul dintre sens și propriul lui trecut. El a realizat astfel un sistem de corespondențe prin care

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
s-a oprit pe neașteptate înainte de a ajunge la capătul tunelului. Surprins, m-am oprit și eu. „Vrei să-ți arăt ceva?”, mi-a spus, în șoaptă și zâmbind (deși era întuneric, nu mă înșelam: zâmbea, aiuritor, și tocmai acest zâmbet mi-a dat fiori). „E nebună”, mi-a fulgerat ca o bănuială prin minte. Stătea lipită cu fața de gardul cimitirului și privea într-o direcție precisă. „Aici e tăticul”, a rostit de abia auzit, după un timp, ca și cum mi-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
loc lângă el pe o canapea și a stat afabil, destins câteva minute de vorbă cu mine. Orice umbră de teamă mi s-a risipit. Spațiul primei mele întâlniri cu Tiberiu Utan mi-a rămas în amintire inundat de lumina zâmbetului său. Așa a înțeles el să întâmpine un debutant. Fără nici un fel de morgă oficială, ca un prieten mai mare, cu o totală încredere acordată „în alb”. Deși tânărul sfios din fața lui era, cum se spune, un „nimeni”. De abia

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
au oprit, nu și-au adresat nici un cuvânt, el nu s-a putut abține însă de a zâmbi malițios-ironic: „ai găsit ce-ai căutat”, „ție o să-ți pară rău”, „acum ești singură și așa o să rămâi”, părea să spună acel zâmbet ostentativ persiflator, ce m-a revoltat și pe mine când Jeni mi l-a evocat. Ciudată e memoria noastră! N-am fost de față la acea întâlnire penibilă și deci nu am văzut zâmbetul acelui om probabil de nimic... De ce

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
o să rămâi”, părea să spună acel zâmbet ostentativ persiflator, ce m-a revoltat și pe mine când Jeni mi l-a evocat. Ciudată e memoria noastră! N-am fost de față la acea întâlnire penibilă și deci nu am văzut zâmbetul acelui om probabil de nimic... De ce țin minte atunci atât de bine o scenă doar povestită și nu trăită? Ce nevoie am eu de strâmbătura aceea arogantă și grobiană? Și totuși, zâmbetul josnic, răzbunător al fostului soț al lui tanti

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
acea întâlnire penibilă și deci nu am văzut zâmbetul acelui om probabil de nimic... De ce țin minte atunci atât de bine o scenă doar povestită și nu trăită? Ce nevoie am eu de strâmbătura aceea arogantă și grobiană? Și totuși, zâmbetul josnic, răzbunător al fostului soț al lui tanti Tony se ține, de peste 40 de ani, cu încăpățânare, scai de turma amintirilor mele... Nu cred că tanti Tony a regretat despărțirea, dar singură, într-adevăr a rămas - pentru toată viața. Deși

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
străduia - cu prețul unei încordări supreme, bănuiesc: orgoliul de a nu se lăsa înfrânt de boală mai ținea steagul sus - să aibă gestul energic și chiar se sculase din pat, aparent dezinvolt. Cu bruschețea sa caracteristică, prea îndrăzneață uneori în ciuda zâmbetului ce o însoțea întotdeauna, o întrebase pe doctoriță de ce naționalitate este. Fără să se supere, d-na D. i-a răspuns că e pe jumătate așa, și pe jumătate așa (nici o jumătate nefiind românească)... Iar luni dimineața, când l-am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]