160,580 matches
-
Costumul de scafandru cu cască, denumit și scafandru greu, sau echipamentul greu, clasic de scufundare, este una din cele mai vechi modalități de scufundare profesională. Deși este considerat învechit, în multe țări ale lumii continuă încă să constituie un echipament corespunzător activităților de scufundare profesională ce necesită durate lungi de timp și activitate intensă la adâncimi relativ mari. Este unul dintre aparatele de respirat sub apă cu circuit deschis, la care debitul de amestec respirator este livrat scafandrului în mod
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
1776: aplicând invenția lui Smeaton, John Wilkinson realizează prima suflantă pe care o instalează în atelierul său din Wilby, Anglia. Acesta a fost primul prototip al tuturor compresoarelor mecanice. 1829: frații John și Charles Dean din Whitsthble, Anglia realizează un echipament greu alcătuit dintr-o cască din cupru și un costum larg confecționat din gutapercă. Într-un manual publicat în anul 1836 frații Dean afirmă că au au reușit să stea sub apă cu acesta 5 ore și 40 minute la
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
baza navală Kronshtadt de lângă Sankt Petersburg, Rusia, inventează o „instalație de scufundare” alcătuită dintr-o cască metalică prinsă de costum cu o bandă metalică. Ulterior banda metalică a fost înlocuită cu trei prezoane pentru fixarea căștii și mai multă etanșeitate, echipamentul fiind folosit de Marina Rusă până în anul 1880. 1834: americanul Norcross inventează supapa de evacuare a aerului expirat de scafandru din cască. 1837: germanul Augustus Siebe brevetează o variantă perfecționată a aparatului fraților Dean. La acest nou aparat, aerul suplimentar
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
ce se prindea de pieptar. Casca era detașabilă și se putea fixa de pieptar printr-un filet special. Costumul mai era prevăzut cu tălpi din plumb. Cu aparatul Siebe se puteau efectua scufundări până la adâncimea de 54 m. Apare astfel echipamentul greu de scufundare cu costum și cască rigidă alimentat de la suprafață cu aer comprimat. Acest tip de costum de scufundare a fost fabricat în Anglia de firma Siebe Gorman, precum și de Dräger AG în Germania, Galeazzi în Italia, Denayrouze în
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
în Franța, Morse Diving Equipment Company, Schrader, Miller și Desco în S.U.A., Yokohama Diving Apparatus în Japonia. 1850: utilizând brevetul lui Siebe, Cabirol creează un ansamblu alcătuit din pompă, cască rigidă și costum etanș, devenind astfel primul producător francez de echipament greu de scufundare 1864: la 11 Martie apare brevetul variantei perfecționate a aparatului de respirat sub apă, Rouquayrol-Denayrouze cu alimentare de la suprafață prin intermediul unui furtun din cauciuc și alimentat de la o pompă. 1872: pentru a concura cu Siebe și Cabirol
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
1864: la 11 Martie apare brevetul variantei perfecționate a aparatului de respirat sub apă, Rouquayrol-Denayrouze cu alimentare de la suprafață prin intermediul unui furtun din cauciuc și alimentat de la o pompă. 1872: pentru a concura cu Siebe și Cabirol, Denayrouze construiește propriul echipament greu, iar în anul următor aduce unele îmbunătățiri cum ar fi o supapă interioară în cască acționată cu capul de scafandru și un rezervor tampon între pompă și scafandru pentru asigurarea unui debit constant de aer. 1912: United States Navy
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
asigurarea unui debit constant de aer. 1912: United States Navy adoptă modelele Shrader și Morse și începe dezvoltarea propriului model MK V MOD 0 pentru scufundări cu aer și amestec heliu-oxigen (Heliox). 1913: firma Drägerwerk din Germania introduce DM20, un echipament greu de scufundare fără cablu ombilical la care alimentarea era realizată de un aparat de respirat sub apă format din două butelii pe spatele scafandrului, ce amestecă în mod automat azot și oxigen furnizând scafandrului un amestec respirator azot-oxigen (Nitrox
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
modelului MK V MOD 0, dar avea o greutate dublă, de cca 50 kg. 1942: alături de Sharader și Morse, firma DESCO produce modelul MK V pentru U. S. Navy, ajungând în anul 1945 să fie cel mai mare producător mondial de echipament de scufundare. 1976: firma Dräger AG introduce modelul DM 200. 1985: U. S. Navy înlocuiește MK V cu MK 12. Scafandrul se află într-un costum etanș, purtând pe umeri o cască rigidă alimentată de la suprafață cu amestec respirator (de obicei
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
stocare pentru gaze formată din mai multe butelii de 50 l fiecare, în care amestecul respirator este comprimat până la o presiune de 200 bar (sc.man.), cu ajutorul compresoarelor de înaltă presiune. Problema principală care se pune la acest tip de echipament de scufundare, este debitul de aer proaspăt care trebuie livrat scafandrului, precum și debitul de ventilație al căștii. Debitul de aer trebuie astfel ales încât în casca scafandrului să se introducă o cantitate suficientă de aer care să asigure oxigenul necesar
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
de ventilație al căștii. Debitul de aer trebuie astfel ales încât în casca scafandrului să se introducă o cantitate suficientă de aer care să asigure oxigenul necesar și să elimine dioxidul de carbon acumulat în cască. Elementele componente ale unui echipament greu de scufundare sunt: Casca rigidă este elementul principal al echipamentului de scufundare cu alimentare de la suprafață, utizat de către scafandrii profesioniști. Costumul etanș este fabricat din fâșii din cauciuc vulcanizat prinse între două straturi de gutapercă. La gât este prevăzut
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
în casca scafandrului să se introducă o cantitate suficientă de aer care să asigure oxigenul necesar și să elimine dioxidul de carbon acumulat în cască. Elementele componente ale unui echipament greu de scufundare sunt: Casca rigidă este elementul principal al echipamentului de scufundare cu alimentare de la suprafață, utizat de către scafandrii profesioniști. Costumul etanș este fabricat din fâșii din cauciuc vulcanizat prinse între două straturi de gutapercă. La gât este prevăzut cu un guler pe care se așază plastronul, iar în interior
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
volumul mai mare și flotabilitatea pozitivă a costumului din partea superioară precum și stabilitate pe fundul apei. Se pune pe piept și pe spate și este alcătuit din 2 greutăți din plumb de 16 kg fiecare. Aranjarea acestora este funcție de modelul de echipament greu ce se utilizează. Greutățile au trei inele de care se fixează două saule în partea de sus și una în partea de jos. Plastronul sau pieptarul este piesa cu care se fixează casca de costum. Este fabricat din cupru
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
fiecare, în care amestecul respirator este comprimat până la o presiune de 200 bar (sc.man.). Acest ultim sistem a devenit din ce în ce mai răspândit, încărcarea buteliilor făcându-se cu ajutorul compresoarelor de înaltă presiune. Problema principală care se pune la acest tip de echipament de scufundare, este legată de debitul de aer proaspăt livrat scafandrului (debitul de ventilație). Debitul de aer trebuie astfel ales încât în casca scafandrului să se introducă o cantitate suficientă de aer care să asigure oxigenul necesar funcție de intensitatea activității
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
ventilație). Debitul de aer trebuie astfel ales încât în casca scafandrului să se introducă o cantitate suficientă de aer care să asigure oxigenul necesar funcție de intensitatea activității depuse sub apă și să elimine dioxidul de carbon produs în timpul respirației. Accesoriile echipamentului greu includ: Echipamentul greu de scufundare prezintă avantajul unei alimentări continue cu aer proaspăt, unei mobilități a scafandrului pe orizontală relativ bună, comunicații permanente cu suprafața și unei folosiri relativ rapide. Acest echipament are dezavantajul unei mobilități a scafandrului limitată
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
aer trebuie astfel ales încât în casca scafandrului să se introducă o cantitate suficientă de aer care să asigure oxigenul necesar funcție de intensitatea activității depuse sub apă și să elimine dioxidul de carbon produs în timpul respirației. Accesoriile echipamentului greu includ: Echipamentul greu de scufundare prezintă avantajul unei alimentări continue cu aer proaspăt, unei mobilități a scafandrului pe orizontală relativ bună, comunicații permanente cu suprafața și unei folosiri relativ rapide. Acest echipament are dezavantajul unei mobilități a scafandrului limitată pe verticală, greutate
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
dioxidul de carbon produs în timpul respirației. Accesoriile echipamentului greu includ: Echipamentul greu de scufundare prezintă avantajul unei alimentări continue cu aer proaspăt, unei mobilități a scafandrului pe orizontală relativ bună, comunicații permanente cu suprafața și unei folosiri relativ rapide. Acest echipament are dezavantajul unei mobilități a scafandrului limitată pe verticală, greutate considerabilă și asigurării unui suport logistic destul de important în timpul folosirii. În anul 1976 firma Dräger introduce o variantă modernă a echipamentului greu de scufundare, modelul DM 200 în două variante
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
permanente cu suprafața și unei folosiri relativ rapide. Acest echipament are dezavantajul unei mobilități a scafandrului limitată pe verticală, greutate considerabilă și asigurării unui suport logistic destul de important în timpul folosirii. În anul 1976 firma Dräger introduce o variantă modernă a echipamentului greu de scufundare, modelul DM 200 în două variante DM 200/1 și DM 200/2. În prezent, în locul aparatelor DM 200/1 și DM 200/2, Dräger fabrică variante noi ale acelorași aparate și anume aparatele DM 220/1
Costum de scafandru cu cască () [Corola-website/Science/315365_a_316694]
-
domeniul fotografiei subacvatice au fost făcute între anii 1893-1899 de către francezul Louis Boutan în cadrul stațiunii de cercetări oceanografice de la Banyuls-sur-Mer. Boutan a conceput și realizat niște aparate de fotografiat grele, închise în camere etanșe metalice, manevrate de un scafandru cu echipament greu de scufundare, alimentat cu aer de la suprafață. Tot Boutan utilizează sub apă în anul 1900 primul flash cu magneziu. În anul 1923 W.H. Longley și Charles Martin obțin primele fotografii color. Aceste prime încercări sunt apoi reluate în
Fotografiere subacvatică () [Corola-website/Science/317365_a_318694]
-
prindere pentru a putea fi coborâtă și ridicată cu un vinci de pe o navă suport, pe care se aflau și compresoarele de alimentare cu aer. <br>La partea inferioară se afla o poartă de acces prin care scafandrul, echipat cu echipament greu de scufundare, putea intra în interior. <br>În interior se aflau instalația de ilumint, sistemul de comunicații radio precum și manometre pentru controlul presiunii interne și adâncimii. Oxigenul era furnizat de un aparat de respirat cu două furtunuri tip Novus
Cameră submersibilă de decompresie () [Corola-website/Science/317464_a_318793]
-
vehiculului. Echipajul era de format din comandant și mecanicul conductor. Armamentul defensiv consta într-o mitralieră Maschinengewehr 34. Părțile laterale ale vehiculului erau prevăzute cu câte o ambrazură, sub fantele de observare, pentru ca echipajul să poată executa foc în exterior. Echipamentul radio era de tipul FuG15 sau FuG16. Semișenilatul remorca de obicei un trailer "Sonder Anhänger 3 1/1". Producția a fost oprită în septembrie 1941 în favoarea unei versiuni ușor modificate a semișenilatului SdKfz 250 (SdKfz 250/6 "leichter Munitionspanzerwagen"). Vehiculele
SdKfz 252 () [Corola-website/Science/321894_a_323223]
-
și motoarele cu ardere internă. Indicatoarele cu înălțimea diagramei de 50 mm puteau fi folosite până la turații de 500 rot/min, iar cele miniaturizate, cu înălțimea diagramei de numai 30 mm până la 800 rot/min. Acestea din urmă aveau inerția echipamentului mobil cât mai mică, înregistrarea făcându-se cu un vârf ascuțit pe hârtie specială. Suprafața redusă a diagramei afecta precizia măsurării, fiind necesare citiri sub microscop. Sunt formate de o mică oglindă fixată pe o membrană care se deformează sub
Diagramă indicată () [Corola-website/Science/321977_a_323306]
-
putut afișa diagrama indicată pentru turații mari, semnalul de presiune provenind de la un traductor piezoelectric, iar cel de volum de la un simulator de cursă legat la arborele cotit. Înregistrarea era fotografică. Actual, măsurătorile se fac pe standuri echipate cu computere, echipamentele de achiziție date înregistrând presiunea din spațiul de lucru și un moment fix din ciclu. Restul parametrilor (poziția pistonului, respectiv volumul) fiind calculate pe baza alezajului, cursei și a celorlalte date furnizate programelor de prelucrare. De obicei nu mai este
Diagramă indicată () [Corola-website/Science/321977_a_323306]
-
date furnizate programelor de prelucrare. De obicei nu mai este necesară afișarea diagramei indicate propriu-zise, ci doar a rezultatelor obținute prin prelucrarea ei, de exemplu a "presiunii medii indicate" sau a "puterii indicate", prelucrare făcută în timp real tot de echipamentele respective. Diagramele indicate pot fi ridicate în coordonate p-V, sau în funcție de timp. În acest ultim caz se preferă în loc de timp unghiul de rotație al arborelui, rezultând coordonate p-α. După nivelul presiunii se poate ridica diagrama întregului ciclu, sau, folosind
Diagramă indicată () [Corola-website/Science/321977_a_323306]
-
Deasupra se așază capacul în poziție normală. Reprezintă un adăpost pentru albine format dintr-o încăpere paralelipipedică în care ramele sunt așezate pe un singur rând. Părțile componente ale stupului sunt: corpul stupului, rama, podișorul, capacul, bara de fixare și echipamentul stupului. La acest tip de stup cuibul se formează central pe mai multe rame. Lateral în stânga și în dreapta sunt așezate ramele pentru depozitarea rezervelor de hrană. Mărimea cuibului și crearea spațiului pentru depozitarea recoltei se face în direcție orizontală prin
Stup () [Corola-website/Science/321971_a_323300]
-
strâng pachet și se fixează cu ajutorul barei de fixare. Ramele sunt cadre de lemn în care se fixează fagurii artificiali din ceară de albine și sunt crescuți formând fagurii cuibului sau faguri pentru rezervele de hrană sau recoltă. Diafragmele reprezintă echipamentul stupului și sunt în număr de două (diafragma pentru reducerea cuibului și diafragma separatoare). Diafragmele sunt executate din rame de lemn groase de 15 mm în care sunt încadrate panouri de PFL. Diafragma separatoare are rolul de a diviza spațiul
Stup () [Corola-website/Science/321971_a_323300]