21,099 matches
-
veșmânt de in alb ca zăpada, cusut cu fir de aur. Pare un Guliver, și noi, lângă el, niște liliputani. O clipă îmi trece prin cap că va fi imposibil să-l clintim. Truman însă, sigur pe el, folosindu-și aripile, ciocul, îl apucă de unul dintre brațe și mă îndeamnă și pe mine să-i urmez exemplul. Mă supun. Începem să tragem corpul uriaș, de lumină, al îngerului și văd că reușim: surprinzător pentru mine, îngerul e ușor, ca un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
abia aștept să zăresc în vis căderea pe pământ a îngerului trimis de noi. Truman surâde (deși niciodată nu mi-aș fi închipuit că păsările pot să surâdă, acum mă conving că se poate...) și apoi pornește în zbor cu aripile sale largi, puternice: probabil merge să-l întâlnească pe Lazarus și să-i povestească d’a fir a păr tărășenia. 17 TC "17" \l 1 În vis, mă străduiam din răsputeri să dibuiesc undeva jos, pe străzile orășelului Serenite, trupul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
este o vietate, o ființă uriașă de lumină. Stătea cu fața în sus, cu ochii închiși, avea niște veșminte de in transparent și părea că doarme. Ai fi zis că este un om gigantic, atâta că, în plus, avea și aripi, niște aripi puternice, imense. Băieții erau cu sufletul la gură. Ar fi încercat marea cu degetul, ar fi vrut să pună mâna pe făptura cu aripi. Dar și-au zis că nu cumva s-o trezească, s-o supere ori
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
vietate, o ființă uriașă de lumină. Stătea cu fața în sus, cu ochii închiși, avea niște veșminte de in transparent și părea că doarme. Ai fi zis că este un om gigantic, atâta că, în plus, avea și aripi, niște aripi puternice, imense. Băieții erau cu sufletul la gură. Ar fi încercat marea cu degetul, ar fi vrut să pună mâna pe făptura cu aripi. Dar și-au zis că nu cumva s-o trezească, s-o supere ori s-o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
Ai fi zis că este un om gigantic, atâta că, în plus, avea și aripi, niște aripi puternice, imense. Băieții erau cu sufletul la gură. Ar fi încercat marea cu degetul, ar fi vrut să pună mâna pe făptura cu aripi. Dar și-au zis că nu cumva s-o trezească, s-o supere ori s-o sperie și s-au lăsat păgubași. Mergând tiptil pe vârful picioarelor, aproape ținându-și respirația, s-au îndepărtat. Când erau deja la vreo jumate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
de sport cu cronometrul lui, precis am bătut recordul și m-ar fi băgat în echipa școlii.... Când a intrat în Serenite, s-a întrebat unde să meargă, cui ar fi potrivit să-i spună mai întâi despre făptura cu aripi. La liceu, cel mai bine ar fi să se ducă la liceu, să le zică acolo tărășenia. Gâfâind, a dat buzna în cancelarie, arăta răvășit, ca soldatul de la Maraton. Profesor de serviciu era domnul Pârvulescu, care preda latina. Bine că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
îndată, lumina grozav, parcă era o bucată de lună căzută pe pământ, o lună plină, doldora de lumină. Au coborât. Într-adevăr, era un înger: o arătare ce semăna cu un om, atâta doar că era mult mai mare, avea aripi și era făcută din lumină. Îngerul dormea profund, respira în somn egal, liniștit. Gârmoci a început să dârdâie ca varga: Bă, așa ceva nu s-a mai pomenit! a grăit el amețit. Devenise iar tipul nesigur, care nu e capabil să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
dar prost alese, cam fără vlagă, cam sfioase cu p... Mulțumit de sine, mai-marele regiunii noastre adormise buștean, sforăind de se cutremurau pereții: deja tovarășa Cameniță, obișnuită cu „programul“ său, dormea separat, se retrăsese de câțiva ani buni în altă aripă a uriașei vile pe care o ocupau. Totuși, în noaptea aceea, atipic, tovarășul Cameniță, care avea somn de piatră și nu visa niciodată, a visat. A visat îngerul acela de lumină, imens, nesuferit. În vis, se zărea pe sine dormind
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
ochii pe el, hotărât lucru, încep să devin un locuitor al cerului, să mă aclimatizez, cum s-ar zice... În acest timp, Truman nu se arată deloc interesat de schimbul nostru de replici: se agită zgomotos în jurul nostru - dă din aripi excesiv, fluieră o melodie veselă și insinuantă, ce mai, se străduiește din răsputeri să ne îndepărteze de la discuția aceasta care-l plictisește. El arde de nerăbdare să asiste la o anumită scenă care, în mod sigur, deține el informații, va
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
dăduse, am crezut că e o porcărie erotică pentru bărbați. „Nu se mai caută -mi-a zis cu un alean adânc negustorul -, unii mi le-au cerut un timp, dar acum, dacă dânsul nu apare deloc la televizor, s-a dus“. Aripa mai cultă a Securității „Ce mai umblă ăștia mă, Marine - i-a zis colonelul de la vize băiatului care-i aducea pașapoartele artiștilor de la Operă -, ia să mai stea și pe-acasă, că avem treabă!“ „Ăștia“ erau, de fapt, marele bariton
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
urmă nu i-a mai venit deloc. Faptul nu l-a neliniștit. Ceea ce l-a tulburat nițel până s-a obișnuit cu noua lui soartă de arhanghel al dreptății a fost că lumea nu a observat imediat că-i crescuserp aripi și că-i ieșeau niște raze din cap. Poate din cauza limbajului. Când treci brusc la un dialog plin de Dumnezei, de Cristoși și de Grijanii după ce ai practicat unul mai modest, plin de aia mă-sii și de să moară
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
feroez, galez, canadian, dar și evreu sau indian sioux. Politicianul s-a interesat la un genetician cât contează originea din partea mamei naturale când tatăl are o origine incertă, iar specialistul în descendențe, și el membru marcant al formațiunii de dreapta, aripa acuzată de naționalism, a fost ambiguu. A răspuns cu o întrebare: „Unii sunt de părere că mama dă marca genetică, dar te întreb așa, ca prieten și coleg, ce-ar fi în sufletul tău dacă, într-o bună zi, ai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
liber, amărâtul s-a simțit îndreptățit să meargă și să se zgâiască la vitrinele celor mai faimoase magazine cu bijuterii din Paris. Pe strada pe care treceau de regulă toate autobuzele pline de turiști. Cum a fost înhățat de o aripă nefericitul și azvârlit în autobuz și cum toată lumea a bătut din palme, ca la o victorie a deținuților în dauna paznicului, nu-i nevoie să mai povestesc. Însă la faptul că despre destin e cuminte să discutăm în șoaptă și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
vizitam adesea. În timpul războiului din 1916-1918 au murit atât bunicul meu Giuseppe Baroli, cât și soțul mătușii mele, Vincențiu Mauder. Am fost martor, cu destule amintiri, ale vicisitudinilor celui dintâi război mondial. Armatele române și rusești, puținele avioane micuțe cu aripile de șindrilă și doar câteva zboruri ale dușmanilor, cele două bombe aruncate la întâmplare asupra orașului, câteva lupte aeriene, camuflajul și un singur tun antiaerian improvizat în centrul orașului, care n-a reușit să doboare nici un avion, pământul care se
Franciscani în zeghe : autobiografii şi alte texte by Iosif Diac () [Corola-publishinghouse/Memoirs/100985_a_102277]
-
era primit în jocurile lor. Iar el îndura toate acestea din dragoste către Cristos. S-a întâmplat că a murit acest băiat într-o zi frumoasă de primăvară. Și când voiră să-l pună în sicriu, găsiră o pereche de aripi de înger în locul ghebului, cu care zbură la cer. La fel, fiecare suferință, durere ce o îndurăm din dragoste către Isus, este pentru noi o pereche de aripi de înger cu care vom zbura într-o zi la cer, căci
Franciscani în zeghe : autobiografii şi alte texte by Iosif Diac () [Corola-publishinghouse/Memoirs/100985_a_102277]
-
Și când voiră să-l pună în sicriu, găsiră o pereche de aripi de înger în locul ghebului, cu care zbură la cer. La fel, fiecare suferință, durere ce o îndurăm din dragoste către Isus, este pentru noi o pereche de aripi de înger cu care vom zbura într-o zi la cer, căci suferințele ne curăță sufletul și-l împodobesc cu cele mai frumoase virtuți. Prin suferințe ne asemănăm cu Isus Cristos. Isus este capul nostru, iar noi suntem mădularele lui
Franciscani în zeghe : autobiografii şi alte texte by Iosif Diac () [Corola-publishinghouse/Memoirs/100985_a_102277]
-
auzit cum spunea: „Fericirea pe care o întrevăd este atât de mare încât orice chin îmi est plăcut”. În această perioadă compune fermecătorul „Imn al fratelui soare” sau „Cântecul creaturilor” căruia fratele Pacific, trubadur vestit devenit frate franciscan, îi dă aripile unei melodii cuceritoare. Cântarea invită întregul univers să i se alăture în a-l lăuda pe „mi’ Signore”, „Domnul meu”: fratele soare, fratele vânt, fratele foc, frumos și vesel și puternic, sora lună și stelele ce-n noapte lucesc ca
Franciscani în zeghe : autobiografii şi alte texte by Iosif Diac () [Corola-publishinghouse/Memoirs/100985_a_102277]
-
curte. Fiica mortului a declarat că în urma procesului de învățare, care dura săptămâni în șir, găinile erau foarte deprinse cu el. Așa că nu s-au lăsat tulburate din liniștea lor când s-a spânzurat de o cracă. Nici o bătaie din aripi, nici un cotcodăcit. În acea noapte, din curte nu s-a auzit nimic. Fiica a spus că, spre ora trei dimineața, a vrut să vadă cum se simte tatăl ei. Pe pat se afla doar pijamaua, fără el, dulapul era deschis
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
S-au întors! S-au întors, mama!! a strigat sora mea din răsputeri. Într-o fracțiune de secundă mama era în fața noastră. Copiii mei! Copiii mei! Ce v-au făcut ticăloșii? Ce v-au făcut?! Și-a desfăcut brațele asemenea aripilor largi ale pelicanului, hotărât să-și apere puii de la moarte oferindu-le inima ca ultim argument al sacrificiului matern. Copii mei! Copii mei! Unde ești, Dumnezeule?? Cu ce-au greșit copiii mei?? Câtă nedreptate! Și plângea hohotind pentru suferințele îndurate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
tristă. Eram atât de prăpădiți, încât ne deplasam, așa, în transă, ca niște stafii, mai mult plutind, într-un mers aerian, silențios, trecând unul pe lângă altul, împinși de un flux magnetic, invizibil și puternic. Eram niște îngeri cărora le lipseau aripile și care ajunseseră la starea de levitație fiind constrânși la practicarea unui regim alimentar minimal, aproape de cota zero. Trinitatea care asigură ființei existența apa, mâncarea și căldura era strict raționalizată, pentru simplul motiv că era pe sponci, dar mai ales
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
auzit pentru prima dată rostindu-se numele acesta, gândul m-a dus fulgerător la ceva maiestuos, regal, imperial, copleșitor prin dimensiune, frumusețe și măreție; la ceva unic, inegalabil și inimitabil în lumea păsărilor: vulturul pleșuv mut și uriaș având anvergura aripilor de peste trei metri! Emoția, uimirea, frica erau atât de mari, încât nu aveam curajul să întâlnesc pe nici unul din membrii acestei familii. Iată! Vulturii supradimensionați ai piscurilor prăpăstioase din munții amețitor de înalți ai Americii de Sud poposiseră în Câmpia Bărăganului. Extraordinar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
se afla în câmpul muncii. Omul care stătea pe scăunel în bătaia soarelui fierbinte era într-adevăr bătrân, dar avea gândirea trează și o privire inteligentă și iscoditoare. Tata a îndrăznit. A împins puțin portița care fâlfâia în balama ca aripa alicită a unui cocor împușcat și s-a apropiat de gazdă. Bună ziua, om bun, bine te-am găsit. Bună ziua, omule! Cum te cheamă? Vasile. Adică Văsălie. Eu mi-s sârb, Văsălie, și-mi zice Danilov. Bine, domnule Danilov, mă bucur
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
botul în ieslea ademenitoare, tăcea chitic, văzându-și liniștită de treabă, absentă la frământarea de care era cuprinsă familia Aciocîrlănoaiei. Nu mai era nimic de spus. Moșul și-a luat lampa fumegândă și, fâlfâind din poalele halatului ca niște largi aripi de liliac uriaș, s-a retras în cămăruța lui, în timp ce tata, afară, îi turna din căldare apă cu cana mamei pe bustul gol, străduindu-se să îndepărteze, pe cât posibil, urmele unui duș surpriză. Părinții noștri au ajuns repede și unanim
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
se zbătea să găsească măcar o cămăruță unde să putem pune și noi capul pe o pernă într-un pat sadea? În situația asta, cum ar fi trebuit să procedeze tatăl nostru? Cum? S-o ia pe mama de-o aripă, să se instaleze boierește într-una din cele două case plus acareturile aferente ale unui proprietar mai avut, iar pe noi, pe cei cinci copii, să ne abandoneze în "împărăția" lui moș Danilov, alături de iepele sale? Nu? Nici acum nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
gospodăriei. Aveam ambii părinți lângă noi, simțeam și vedeam la fiecare pas și în fiecare moment grija, protecția și dragostea permanentă a doi părinți model, conștienți de responsabilitatea ce le revine asupra creșterii și mai ales asupra educației noastre. Simțeam aripa protectoare a părinților veghind continuu la crearea celor mai bune condiții pentru dezvoltarea noastră totală și armonioasă. Familia se afla într-un echilibru stabil grație eforturilor sincronizate ale părinților, care se înțelegeau de minune. A fost cea mai frumoasă perioadă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]