KorAP: Find »[drukola/base=abate & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...63 64 65 ...77 >

1,909 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555

ale femeilor. După o clipă de nesiguranță, câțiva bărbați înaintară, timizi, vrând să ia cuvântul. Unul, mai ales, înalt și deșirat, cu fața scheletică, încadrată de o barbă scurtă și cârlionțată, veni înaintea celorlalți, oprindu-se la un pas de abate, care, încă nemișcat în prag, contempla cu o privire abătută masa aceea de disperați. Frământându-și mâinile cu un gest de stânjeneală, bărbatul își drese glasul și începu să vorbească: — Iartă-ne, părinte sfânt... Hunii au luat Vesontio. Arătă în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
și veni în mijlocul mulțimii, trecând cu privirea, a cărei ascuțime nu-i slăbise cu vârsta, peste chipurile celor care îl înconjurau. îl urma fratele Gomerius, cu statura sa impunătoare, iar în spatele acestuia veneau Simplicius și toți ceilalți călugări. La trecerea abatelui, oamenii îngenuncheau, atingându-i cu degetele hainele, într-un sărut de devoțiune. Femeile își întindeau spre el copiii, invocând binecuvântarea sa, implorând protecția sa; de la toți venea aceeași rugăciune profund îndurerată. Părinții, cu privirea pierdută în gânduri străbătute de spaimă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
regola, alcătuită din precepte severe: munca la câmp și îngrijirea puținelor animale de lapte, posturi, mărturisirea periodică a păcatelor și penitență, tăcere în afara liturghiei, studiul bazelor limbii grecești, lectura și comentarea Textelor Sfinte, nici un contact cu exteriorul, decât prin persoana abatelui, și mai ales rugăciune, multă rugăciune, individuală și colectivă. Locul sihăstriei lor fusese ales, cu cincisprezece ani înainte, de însuși Canzianus, după ce trăise multă vreme de unul singur: un vechi post de gardă abandonat, care, pe latura sa nordică, se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
fusese deseori pricină de discordie în sânul sihăstriei. Printre altele, suferea de epilepsie, iar crizele sale convulsive i-au înspăimântat de la bun început pe confrați, până într-atât încât i-au determinat să vadă în ele, în ciuda mustrărilor părintești ale abatelui, adevărate și caracteristice manifestări demonice, pe care viața monahală nu părea să le liniștească în vreun fel. Cu toate acestea, credința sa oarbă, inteligența ascuțită, cunoașterea limbii grecești - prețioasă pentru interpretarea numeroaselor texte sacre, pe care confrații le primeau cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
ei, care invadau acea lume a păcii - cucerită printr-o luptă atât de dură - purtând cu ei, printre atâtea alte lucruri sărăcăcioase, ca un invizibil bagaj, balele lipicioase ale păcatelor lor! Totul risca să fie murdărit. Făcând astfel de considerații, abatele însuși se simțea invadat de un sentiment de repulsie. Când ajunse în mijlocul curții, se opri și nu putu să nu se răzvrătească, strigând: vocea lui se ridică, surprinzător de puternică, tăind aerul cu accente de teribilă mânie: — Va să zică, cereți adăpost

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
puteți nădăjdui în salvare. La cuvintele acelea, un freamăt străbătu mulțimea. Din pieptul câtorva femei se ridicară gemete și sughițuri de plâns, bărbați încă tineri și viguroși căzură în genunchi, în vreme ce, de undeva, un copil speriat de tonul mânios al abatelui izbucnea în plâns. O matroană între două vârste, cu fața acoperită de un văl negru, se aruncă la picioarele lui. Printre lacrimi, îl imploră: — Iertare, părinte sfânt! Penitență! Supune-ne la penitență! Purifică sufletele noastre mizerabile și primește-ne. Ai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
loc cu toți. Un cor de exclamații de ușurare se ridică în jurul său. Femeia care se pusese în genunchi înaintea lui îi apucă mâna și i-o sărută cu venerație. Alte mâini se întinseră ca să facă la fel. Ridicând arătătorul, abatele vorbi din nou tuturor: — Dar, mai cu seamă, trebuie să vă rugați, să vă căiți de păcatele voastre și să vă rugați. Toți trebuie să ne rugăm. Să ne mărturisim păcatele și să cântăm psalmi, invocând de la Cel Preaînalt iertarea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
apropie de el și îl ajută să-și facă loc prin mulțime. Conducându-i pe burgunzi, le îngădui să-și transporte tovarășul în dormitorul deja invadat de zeci de fugari care își înșiraseră peste tot lucrurile. Faceți loc! le spunea abatele, desfăcându-și brațele. Fiți buni, fraților, faceți puțin loc! în sfârșit, cu ajutorul celorlalți călugări, reușiră să-l culce chiar în patul lui Canzianus, căruia nu-i trebui mult ca să înțeleagă că tânărul se afla într-o situație disperată: era alb

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
Tânărul acela e principele Chilperic, așa-i? Celălalt abia de îi răspunse: — Da. Canzianus încuviință cu gravitate. — Aveți mulți răniți? Wisichart îl privi, în sfârșit, cu ochii săi cenușii-azurii, în care se citea înfrângerea. — Nu. Nu mulți... Cei mai mulți sunt morți. Abatele nu știu ce să răspundă. Cortegiul amestecat al răniților se sfârși curând. Când ultimii războinici intrară cu pas încet și împleticit, Wisichart le ordonă să închidă porțile. Abatele întinse mâna să-l oprească: — Așteptați! Ar putea să mai fie și alți fugari

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
ochii săi cenușii-azurii, în care se citea înfrângerea. — Nu. Nu mulți... Cei mai mulți sunt morți. Abatele nu știu ce să răspundă. Cortegiul amestecat al răniților se sfârși curând. Când ultimii războinici intrară cu pas încet și împleticit, Wisichart le ordonă să închidă porțile. Abatele întinse mâna să-l oprească: — Așteptați! Ar putea să mai fie și alți fugari pe drum. îndemnându-i cu un gest pe soldați să-i execute ordinul, celălalt răspunse sec. — în spatele nostru nu mai sunt decât hunii. Cu o bufnitură

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
vocea sa groasă și cavernoasă, cu un ton întotdeauna liniștitor, aducea un pic de optimism în sufletele multora, care ziua întreagă - iar alții chiar mai multe zile - rătăciseră înspăimântați, pradă nenumăratelor temeri și mânați înainte de o frică oarbă. în mijlocul curții, abatele îi spuse lui Wisichart: — Sunteți siguri că sunteți urmăriți? Crezi că ne aflăm în mare pericol? Burgundul își turnă pe față toată apa dintr-un burduf din piele de capră, apoi, scuturându-și părul ce șiroia de apă, aruncă burduful

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
or să vrea cu siguranță să le scape ocazia de a-l prinde. Oricum ar fi, am lăsat în urmă doi oameni ca să supravegheze drumul: dacă or să-i vadă venind, ne anunță. Ambianus, care nu se desprindea deloc de lângă abate, îl întrebă îngrijorat pe Wisichart dacă locul acela putea fi apărat. Burgundul chemă pe unul din soldații săi să-l ajute să se elibereze de platoșă și de cămașa de zale de dedesubt; după ce le lăsă pe toate să cadă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
acolo. înjurând, se îndreptă spre un grup de oameni de-ai săi care încă rătăceau prin curte, ducându-și caii de căpăstru; pe când îi mustra cu asprime, dând din mâini, privirea lui Ambianus se fixă în ochii albaștri ai bătrânului abate. Și acum, părinte sfânt? Canzianus întinse o mână și îl apucă se încheietură. — Suntem în mâinile lui Dumnezeu, Ambianus. în mâinile lui Dumnezeu! 30 Oprit în mijlocul pieței, Balamber își ținea murgul, iritat de flăcările incendiului, și contempla cu privirea întunecată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
Balamber se duse până în fața călugărului cel mai bătrân, care se opri imediat și ridică mâna, salutându-l. — Pacea Domnului fie cu tine! Pentru câteva momente, Balamber rămase fascinat parcă de imaginea din brațele tânărului călugăr ce-l însoțea pe abate și recunoscu în ea pe zeul creștin: un chip enigmatic, ce părea să-l fixeze cu ochi mari și pătrunzători, subliniați de umbre întunecate. Ochi ce păreau să-l cheme - dar spre ce? și pentru ce? - și o mână ridicată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
întunecate. Ochi ce păreau să-l cheme - dar spre ce? și pentru ce? - și o mână ridicată într-un gest parcă de binecuvântare și în același timp de amenințare. Tulburat, își desprinse privirea, preferând să și-o ațintească în ochii abatelui, în care nu găsi nici o urmă de teamă. în expresia lor severă nu recunoscu - cum ar fi trebuit să se întâmple, desigur - semnele unei extenuate curății interioare, ci găsi în ei o sclipire de hotărâre pe care și-ar fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
tovarășul lor mai tânăr, în schimb, îl fixa cu o teamă puternică, iar chipul său blând, aproape feminin, se făcuse ca de ceară. încheind acea rapidă examinare, Balamber își îndreptă spatele și, aranjându-și brâul pe șolduri, îl întrebă aspru pe abate, vorbindu-i în galo-romană: — Cine ești? Ce vrei? Ușurat să vadă că puteau comunica în limba sa, călugărul răspunse pe un ton liniștit: — Numele meu e Canzianus. Sunt aici ca să vorbesc cu tine, dacă tu ești comandantul acestor războinici. — Da

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
Ușurat să vadă că puteau comunica în limba sa, călugărul răspunse pe un ton liniștit: — Numele meu e Canzianus. Sunt aici ca să vorbesc cu tine, dacă tu ești comandantul acestor războinici. — Da, sunt în subordinea mea. Deci?... Bătrânul încuviință: — Sunt abatele acestei sihăstrii. Ceea ce vezi tu, de fapt, nu mai e demult un post militar, ci un loc de rugăciune și de reculegere. Nu păstrăm aici bogății de nici un fel și... — Păstrează-ți suflul, călugărule! Știm bine că sihăstria ta e

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
răbdă prea mult intervenția sâcâitoare al lui Inisius; fără măcar să-l privească, printr-un gest violent al brațului, îl împinse departe de el, iar acesta se prăvăli pe cărare. Un zâmbet ironic apăru pe chipul hunului. — Cum vezi, îi spuse abatelui, am cine să mă informeze despre toate. Așa că deschideți poarta aia, înainte ca războinicii mei să o deschidă cu forța. Cu un gest măsurat, dar sever, Canzianus întinse degetul către Inisius, care tocmai se ridica de jos. — Nu poți să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
a venit ziua judecății! Dădu să se arunce din nou între ei, dar Khaba, ținându-l de tunică, îl trase energic înapoi. Alți războinici, între timp, veniseră mai aproape și urmăreau cu interes tratativele. Balamber își ținuse privirea ațintită asupra abatelui. — Nu-mi pasă câtuși de puțin de el. Nici de tine. Voi, romanii, sunteți buni de gură; sunteți buni să dați din gură și să vă rugați, dar la luptă i-ați trimis e servitorii voștri burgunzi. Știu sigur că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
să-l suporte, îi spuse aspru lui Khaba: — Ce mai aștepți? Omoară-l pe câinele ăsta! Hunul nu se lăsă rugat; îl țintui cu un picior pe Inisius, ca să-l țină în genunchi, și trase sabia din teacă. — Nu! strigă abatele, întinzând din nou brațul. Tânărul său confrate fu străbătut de un tremur. Vorbind către Balamber, Canzianus îl imploră: — Cruță-l, te rog. Nu e decât un biet nebun. Mintea lui e întunecată, dar, în realitate, e... un om smerit... un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
crizei ce-l cuprinsese; spumega și un lichid albicios începuse să-i curgă din gură; aruncă apoi o privire alarmată către chipul lui Cristos; în sfârșit, ațintindu-și privirea răvășită în ochii lui Canzianus, bâlbâi: — Tu... tu ai puterea... trăsnetului! Abatele, pe care până în acel moment nu-l interesase altceva decât ce i se întâmpla lui Inisius, îl privi surprins, scrutându-l cu ochii săi pătrunzători. O străfulgerare de înțelegere îi străbătu mintea. Se încruntă atunci și, arătând către chipul lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
trecu privirea peste chipurile războinicilor ce-i înconjurau și pe toate citi descumpănire, frică, nesiguranță. De undeva de jos, dinspre războinicii care nu-și putuseră da seama de ceea ce se întâmpla în fața sihăstriei, începeau, între timp, să vină primele proteste. Abatele era acum hotărât să tragă toate foloasele posibile din situația neprevăzută, dar favorabilă, ce se ivise. — Cum ai văzut și singur, îi spuse prompt lui Balamber, Dumnezeul meu pedepsește, dar și iartă. Pentru că e un Dumnezeu al iubirii. încruntându-se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
cu privirea pierdută în cine știe ce amintiri. Balamber se simțea atins în adâncul sufletului. Mintea îi fu străbătută de un gând: — După cum vorbești, mi se pare că ți s-a întâmplat și ție la fel. O strălucire extrem de vie lumină ochii abatelui. Cu smerenie, își lăsă în jos capul. — Ei, da! recunoscu cu gravitate. Ceva asemănător mi s-a întâmplat și mie. Din spatele primelor șerpuiri ale cărării se ridicară din nou proteste și vociferări. într-o izbucnire de mânie, Balamber îi vorbi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
Am aproape doisprezece ani de când sunt călugăr. își întoarse privirea spre ochii lui Balamber: — îmi închipui că ai hotărât până acum. Ai de gând să-mi primești propunerea? Balamber, de fapt, încă răsucea pe toate părțile tot ceea ce-i spusese abatele; desigur, dacă zeul lui îl alesese după ce-l supusese la atâtea încercări dure, alesese bine, fiindcă în omul acela, în soldatul acela găsise un luptător magnific, care acum se lupta pentru El, la fel cum un războinic hun ar fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
de-aici, ei o să-ți spună unde sunt ridicate grânarele din împrejurimi. Nu e nevoie să apelăm la violență. Ne putem înțelege. Cu fruntea încruntată, Balamber îl fixă pentru câteva clipe, apoi încuviință grav, dar, ca o completare la propunerea abatelui, adăugă: — Nu ajunge; va trebui să ne facă rost de vin, bere și hrană pentru caii noștri. — Desigur. O să facem tot ce se poate. Brusc, Shudian-gun îl strigă cu voce tare pe Khaba. — Sunt aici! răspunse acela, aflat doar la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]