KorAP: Find »[drukola/base=dinte & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...63 64 65 ...707 >

17,651 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230

în stradă, urlă o sirenă de pompieri. Dintr-o altă bășică puroiește frontonul unei clădiri de bancă în stil georgian. Din următoarea bășică sare acoperișul unei școli. Asudat leoarcă. Respirând adânc. Strângând din răsputeri așternuturile jilave și moi, scrâșnesc din dinți. Cu ochii țintuiți în tavan, zic: Cineva omoară modele. Scoțând un contrafort însângerat, Mona zice: — Călcându-le în picioare? Topmodele, îi zic. Acul mi se înfige în talpă. Acul extrage o antenă de televiziune. Penseta extrage un gargui. Apoi țigle

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
gură, mă indepărtez, ghemuit, centimetru cu centimetru, lipit de temelia casei, ascuns. Și, dintr-odată, iute cât ai clipi, în timp de respir printre degete, mă podidește și pe mine plânsul. Suspin violent, de parcă aș voma. Mă doare burta. Am dinții adânc înfipți în palmă și îmi bușesc mucii pe mâini. Bărbatul își trage nasul, tare și bolborosind. Plouă mai tare, și apa mi se strecoară în pantofi pe la șireturi. Țin bucățile poemului în mână; am putere de viață și de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
mașină, întinzând-o spre ea, peste banchetă - mâna lui roșie de sânge închegat -, și zice: — Coacăză, cu toate bunele intenții și cu toate buruienile tale, călătoria asta nu are cum să iasă bine. Vino cu mine, zice. Mona strânge din dinți și-l privește cu o figură fermă, zicând: — Mi-ai aruncat cartea de artizanat indigen. Cartea aia era foarte importantă pentru mine, zice. Unii încă mai cred că puterea stă în cunoaștere. — Coacăză, iubita mea, zice Stridie, mângâindu-i părul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
tot niște oameni de rahat o să rămâneți. Și eu o să tot cresc! Helen semnalizează și începe să se încadreze în trafic — N-aveți decât să uitați de mine, zbiară Stridie. Cu chipul lui de diavol, roșu și schimonosit, arătându-și dinții mari și albi, zbiară: Dar asta nu-nseamnă că eu nu mai exist! Nu știu de ce, dar îmi vine în minte prima molie de stejar care a zburat pe fereastra unei case din Medford, Massachusetts, în anul 1860. Și Helen

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
nesfârșit al țipetelor ei. Arată ca o făptură de groază. O vrăjitoare rea. O iasmă. Sucită. Nu mai e fiica mea. Acum este o ființă pe care s-ar putea să n-o înțeleg niciodată. O străină. Și zice printre dinți: — Aș putea să vă omor. Să vă omor. Și-mi aranjez părul cu mâna. Îmi îndrept cravata și-mi netezesc cămașa. Număr - 1, 2, 3 - și-i spun nu, dar noi am putea s-o omorâm pe ea. Îi spun

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Futu-i. Futu-i. Futu-i. Futu-i! Durerea e mai rea decât atunci când Mona m-a ciupit cu penseta încinsă. E mai rea decât atunci când îți cureți o rană cu spirt. Îmi încleștez mâinile pe fund și strâng din dinți, cu sudoarea curgându-mi pe picioare. Sudoarea frunții îmi picură de pe nas. Mi se taie răsuflarea. Picăturile cad drept în jos și pleoscăie între picioarele mele desculțe, desfăcute larg. Ceva enorm și tare se înșurubează în mine, mai adânc, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
subconștientul ofițerului cum l-o fi chemând. Eu îi fac numărul. Talpa tare și rece a pantofului ofițerului mi se proptește pe fund și degetele enorme și tari se smucesc afară. Între picioarele mele e o băltoacă de sudoare. Cu dinții încă încleștați, mă îndrept rapid de șale. Ofițerul se uită la degete și zice: — Credeam că acolo mi le las. Își miroase degetele și face o mutră scârbită. Perfect, zic, trăgând adânc aer în piept, cu ochii închiși. Mai întâi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
mai mari - și tușește în palmă. Pe restul am încercat să le mestec, zice, și tușește până când palma i se umple de sânge și așchii albe. Lângă trusa de cosmetice e o sticlă de sodă caustică, într-o băltoacă verzuie. Dinții-i sunt niște cioturi sparte și însângerate; în gură i se cască niște hăuri. Își lipește fața de geamul cenușiu. Răsuflarea ei aburește sticla, iar mâna plină de sânge i se oprește pe șoldul fustei. — N-am vrut să mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
asta ar însemna să fie singură din nou, nu ar vrea ca Patrick să aibă vreodată puterea aceasta. — Uită-te la el, zice, și atinge geamul cenușiu cu unghiile ei roz. E atât de desăvârșit! Înghite - sânge, diamante sparte și dinți - și-și încrețește fața cumplit. Mâna i se încleștează pe stomac și se proptește de dulăpiorul de oțel, de geamul cenușiu. Sângele și condensul curg pe ferestruică. Cu mâna tremurândă, Helen își deschide poșeta și scoate un ruj. Își dă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
fereastra cenușie, spartă. Mai întâi vede brațul cel mititel și albăstrui. Apoi picioarele. Capul. Și zice „Nu“. — Nu! Nu! Nu! zice Helen, împroșcând cu sânge, și, târându-se printre așchiile ascuțite ale culorilor sparte, cu vocea groasă și încețoșată de la dinții fărâmați, adună toate bucățile. Scuturându-se de plâns în această cameră care pute, plină de fiere și de sânge, strânge din răspunteri spărturile albăstrui. Mâinile și piciorușele, trunchiul zdrobit și capul despicat - le leagănă pe toate la piept și urlă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
și înfierbântată de hemoglobina oxigenată în timp ce spun poezia cu voce tare sub lumina de neon, în timp ce Helen îmi atârnă inertă în brațe, proptită de dulăpiorul de oțel. Patrick e plin de sângele meu, de sângele ei. Gura ei stă întredeschisă, dinții ei sclipitori sunt diamante adevărate. O chema Helen Hoover Boyle. Avea ochii albaștri. Treaba mea e să observ detaliile. Să fiu un martor imparțial. Documentarea este totul. Treaba mea este să nu simt nimic. Se numește descântec de adormire. În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791

Să trăiți! Mircea Emil se înclină în fața comandantului, apoi în fața plutonierului și se întoarce să iasă, făcînd cu ochiul cîinelui care stă cu botul pe labe lîngă ușă. Cîinele ridică buza se sus puțin, atît cît să i se vadă dinții. Ce ți-aș mai întinde pielea pe veșca unei site, să fac o dobă pentru Anul Nou, ca-n copilărie gîndește Mircea Emil trecînd pe lîngă cîine. Dacă nu era cîinele, nu mai aflau ei cine a mîncat fazanii sfinției sale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
profesorul; ar fi trebuit să nu te primesc azi la mine... Ca să-ți tihnească telefoanele inginerului? pufnește ironic Radu. Proastă cafea! Mai bine făceai nes decît amestec. Un puști obraznic, zău! face un gest evaziv Paula, aprinzîndu-și țigara ținută între dinți. Am călătorit odată cu trenul împreună..., a aflat cum mă cheamă... Prin fumul țigării, în semiîntunericul camerei cu draperia plușată trasă la fereastră, Paula pare cu mult mai frumoasă decît ziua, pe culoarele spitalului, cînd trece grăbită spre reanimare, unde zic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
pe cimentul de jos, împroșcînd cu coniac în jur. Mihai își simte obrajii invadați de sînge iar în gît, ca un nod, se adună toți sfinții din Evanghelie, pe care-i stăpînește cu greu să nu-și ia zborul printre dinții încleștați. Ca din senin, lîngă el au apărut trei femei în halat alb, gata să-l rețină dacă ar fi încercat vreo mișcare. Ce s-a întîmplat? întreabă o a patra femeie, tînără, în halat alb, venind dinspre ușa magaziei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
Epuizat, cu privirea pierdută în tavan, Radu acceptă indiferent țigara aprinsă de Paula, dezlipindu-și încet buzele, cît să cuprindă între ele filtrul. O să-mi lipsești îi șoptește femeia. Și tu vine răspunsul bărbatului, împiedicat de țigara ce-o strînge între dinți. Te duci la contravizită? Nu. Urgența de azi? Mm... Sîngera cam mult... Cornul vacii a pătruns adînc; am făcut ce-am putut. Nu te-ai grăbit? întreabă Paula, ca o dojană. Ochii lui Radu cad pieziș spre ea, plini de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
sare de pe accelerație pe frînă, tremurul mașinii transformîndu-se într-o mișcare lentă spre dreapta cu roțile din spate blocate, oprindu-se la marginea șoselei. Toți pasagerii au făcut ochii mari. Șoferul înghite nodul urcat în gît, scapă o înjurătură printre dinții încleștați, schimbă furios viteza și calcă accelerația. Cursa pornește cuminte, supusă. Ninge abundent, așa cum a mai nins cîndva, demult, doar în amintirea părinților sau bunicilor. În dreapta, începe un șir lung de copaci înalți, stufoși, cei mai mulți dintre ei fiind stejari. Apoi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
slab, calcă ambreiajul și bagă în viteză. Mașina pornește în derivă. Apoi, în încremenirea din interior, cînd orice respirație s-a tăiat, se aude un scîrțîit prelung de pinioane angrenate prost, Lazăr murmură o înjurătură, roțile din dreapta mușcă asfaltul cu dinții de zale, ca în sfîrșit, colosul de tablă să stea rebel, perpendicular pe vînt, urnindu-se cu greu. Încă zece-douăzeci de metri, păpușico! murmură Lazăr -, pînă ieșim din dreptul pîrîului, că suflă vîntul pe valea asta ca printr-un tunel

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
centrul atenției. Hm! pufnește Muraru pe nări ca un bivol ce vede roșu vrei să zici că are îndoieli în privința tatălui, de-aceea nu lasă copilul?! Asta vrei să zici?! Asta gîndiți dumneavoastră! i-o taie Mihai, la fel de încet, printre dinți. Îndrăznești să-mi insulți soția?! se repede spre el Muraru, luîndu-l de piept peste masă. Stai naibii locului! surîde Mihai, făcînd un gest scurt cu brațele, eliberîndu-se, aruncîndu-l pe Muraru înapoi în fotoliu. "Ce ți-aș mai învineți eu un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
sportiv Voința, aflat cu echipa de fotbal în divizia B, în plin pericol de retrogradare." Lui Vlad, înfierbîntat de-a binelea de calorifer, nu-i vine în minte decît înflăcărarea Sorinei și-și amintește vag rîsul ei frumos, cu toți dinții albi, care-i luminau și mai mult zîmbetul. "Ce-i drept, surîde el bucuros echipa de fotbal o fi ea proastă, dar fetele de la cea de handbal au niște picioare!... Cît pe ce s-o fac de oaie cînd..." Rîde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
Altfel, nu mă amestecam. Chirurgul șef, bătrînul Tudoriu, care stă băgat într-un fișet, răscolind hîrtii și cărți, aude ultimele cuvinte spuse de Runca și renunță la a mai scotoci, trîntind furios ușa de metal, îndreptîndu-se spre ieșire, exclamînd printre dinții încleștați: Dumnezeii mă-si de meserie, dacă am ajuns să ne pese mai mult de sentimentele colegului decît de viața pacientului! Radu se face că nu aude și-și aprinde o țigară, lipindu-se cu genunchii de calorifer, să poată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
ia copilul în brațe, îl plimbă așa un timp, șoptindu-i tot felul de minciuni pînă tace, îl aduce la masă și începe o conversație cu amîndoi, pe limba lor, convertindu-le imediat plînsul în zîmbete cu întreg șirul de dinți mici dezgoliți. Afară, Lazăr și țăranul taie pe rînd trunchiul unui stejar mai subțire. Țăranca și tatăl copiilor caută pe sub zăpada ferită cu piciorul, reușind cu greu să adune cîteva ghinde. Merg apoi în bucătărie, cer un cuțit și le

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
las de azi spune Mihai scoțînd portmoneul o invitație pentru mîine seară la teatru: rîndul trei, locurile zece și unsprezece. În ochii fetei, durerea prinde contur adînc iar buzele, gata să șoptească ceva, se apropie, lăsîndu-se mușcate pe rînd între dinții din față. Degetele ei, desfăcute puțin, tremurînd, ating hîrtia, reținînd-o pe loc, gata s-o împingă înapoi. Nu pot merge. Nu cu mine spune Mihai așezînd invitația pe masă, lîngă un dosar cu acte pentru marfa primită. Vino singură, sau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
cîteva cuvinte de împăcare. "Ce cuvinte?! se întreabă, retrăgîndu-se cu teamă, ca din fața unui pericol. Nici măcar nu știu de ce plînge." Cade în fotoliu, continuînd să privească îngrozit spre femeia care, ghemuită sub așternuri, plînge tot mai încet, cu pumnii și dinții încleștați în marginea cearșafului. În fereastră, viscolul lovește o dată, cu mai multă putere, zgîlțîind-o. De ce nu exiști cu adevărat, Doamne? scrîșnește Maria, aruncînd o privire spre fereastră să te rog să-l ucizi încet, acolo, în viscol... Apoi, istovită, se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
o dată, cu mai multă putere, zgîlțîind-o. De ce nu exiști cu adevărat, Doamne? scrîșnește Maria, aruncînd o privire spre fereastră să te rog să-l ucizi încet, acolo, în viscol... Apoi, istovită, se acoperă mai bine, continuînd să plîngă, strîngînd în dinți colțul cearșafului. *** Pá-pa, páaa-pa!! izbucnesc copiii fericiți cînd văd în farfuriile din față bucățile de carne de porc fiartă într-un clocot, apoi rumenită pe cărbuni. Tatăl pisează cu vîrful cuțitului bucățele de carne, iar studenta și soția le dau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
Anul Nou, dădea fiecărui copil ce-l ura cîte un leu, un măr și un colac. Celor cu buhaiul, cîte trei lei, iar celor cu doba, cîte cinci. Și banii erau scumpi atunci... Dacă-i pe-așa, că ai un dinte împotriva lui Theo, întreabă Maria ce-ai mai căutat la noi? Puteai să nu vii, cum face ăla, Arbore. Nu cumva ai venit doar pentru mine? Sau pentru vilă? Sau pentru mașină? Ori pentru că vrei să fii ginerele prim-vicelui și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]