1,845 matches
-
serioase. Chiar timpul care zbura pe lângă noi era tot atât de grav ca întunericul. Ghemuită la pieptul meu, cu mâinile într-ale mele, Mihaela uitase de mișcare și nu mai scotea o vorbă. Dacă nu era caldă și nu-i auzeam răsuflarea domoală aș fi crezut că-mi murise în brațe. De o jumătate de oră stăteam în această plăcută inerție care aș fi vrut să se prelungească la infinit. Călătorind în țara străină a mării, între primejdia apei și a cerului, ne
Invitație la vals by Mihail Drumeș [Corola-publishinghouse/Imaginative/295579_a_296908]
-
loc, cum un curent electric mă străbate cu iuțeală, iar timpul înțepenește parcă locului. Îmi bătea inima precum nu mai bătuse niciodată; parcă nici nu era inima mea. Asta, căci întotdeauna trăisem cu impresia că am o inimă rece și domoală, care nu se agită ea pentru orice lucru nou ivit, dar se vede că mă înșelasem. Îmi dădeam seama că făcusem gestul dintr-un imbold nestăpânit și cu totul independent față de mine; fusese ca și cum cineva ar fi stat la spatele
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1940]
-
în pivniță. Văzându-l că a ajuns acolo și întrebându-l răspicat ce anume dorește, un om cu înfățișarea cam ciudată, cu privirea circumspectă și cu alură de bandit, intră cu el pe ușa pivniței și îl conduse, cu pas domol și bine măsurat, în locul unde știa el. Scările de coborâre se dovediră, însă, a fi mai numeroase și mai întunecate, decât s-ar fi așteptat Șerban. De câteva clipe încoace, chiar devenise vizibil tulburat, se citea asta limpede pe chipul
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1940]
-
dispuși, vorbăreți, flămânzi, intr-o cofetărie mică. În momentul când Irina își îndesa cu chef dinții într-o prăjitură de șocolată, privirea îi alunecă pe fereastră și exclamă: "Ah! Ce întîmplare!" Mă uit: la masa de pe pavaj a cofetăriei ședea, domol, domnul Cornea, o cunoștință destul de vagă de a noastră. Știam că domnului Cornea îi murise cu câteva zile înainte nevasta; îl cunoșteam destul de puțin și ne simțeam destul de tineri ca să trebuiască să-i fi scris câteva rânduri de condoleanță, dar
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
s-a întors decât târziu de tot. Priveam mereu în întuneric pe unde plecase ea, dar nu vedeam nimic. A râs, a țopăit între străini, aș fi vrut să urlu. "O să fim fericiți!" Durerea mă frământă tot, dar respirația ei domoală continuă. De-ar ști Irina ce-am scris, mi-ar strânge mâna ca de obicei, apoi ar căuta să mă îmbune. Sau poate - cine știe? - văzând că este un mijloc ca să fiu mai aproape de ea, va căuta să se producă
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
semiobscuritate, tainele Nopții celei Sfinte. Dar după două ocoluri în jurul lui Moș Crăciun trebuiră să rămână nemișcați îndărătul său. Era rândul lui Moș Crăciun, înalt și masiv, îmbrăcat într-o manta roșie de satin, tivită cu vată, s-o pornească domol către marginea cealaltă a scenei, unde, la piciorul unui brad de mucava, dormeau cei doi copii sărmani. "Fulg-de-Nea" zburătăcea deja pe tot întinsul scenei. Sala nu-i vedea, dar Lucian, ridicându-și privirea către pasarela înaltă de metal de sub tavanul
by PAUL TUMANIAN [Corola-publishinghouse/Imaginative/993_a_2501]
-
Elisabeta, care te scoate afară din oraș, și merge și tot merge până când în dreapta sa Valea Prahovei se lărgea și se adâncea imens, însorită, până într-atât încât departe pe versantul celălalt abia mai puteai desluși o cărare ce cobora domol către oraș. Și drumul pe care el mergea nu mai era Bulevardul Regina Elisabeta, ci un drumeag în plin soare, de-a lungul coastei dealului, abia cu puțin mai lat decât o potecă de munte. Mergea încrezător că mai devreme
by PAUL TUMANIAN [Corola-publishinghouse/Imaginative/993_a_2501]
-
rotunjit. Chiar foarte frumos. Fata necunoscută nu participa la discuție, dar asculta foarte atentă tot ce se spunea la masă. Când întorcea capul spre unchiul Artemie, lăsa să i se vadă linia obrazului, bucălat ca la un copil. Obrazul râdea domol și cuminte. Unchiul Artemie, hăt departe în capul mesei, se răsucea către pickup-ul dindărătul lui, așezat pe scrin, la care ajungea cu oarecare greutate. Unchiul Artemie punea pick-up-ul în mișcare apăsând pe un buton și, răsucit din mijloc, cu un
by PAUL TUMANIAN [Corola-publishinghouse/Imaginative/993_a_2501]
-
trosnind, cu vâlvătaie galbenă, caporalul era tot acolo, la pământ, și-a întins mâna, cu chiu cu vai a scos de sub roata barăcii icul care-o ținea în loc, și atunci baraca-n flăcări s-a zguduit și a luat-o domol la vale, spre puț, caporalul a dat să se ridice dar, fără cârje, n-avea de ce să se sprijine, așa că s-a întins la loc, pe pământ și, întors pe-o rână, privea cum se rostogolește baraca în apă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2148_a_3473]
-
de acord și i-am spus cum să se îmbrace, ce metode să abordeze etcetera. — Nu-i adevărat ce fel de tip ești, a spus ea - și și-a retras oferta. Așa că în final m-am hotărât să iau lucrurile domol. Am rupt cecul, mi-am terminat băutura, m-am dus la culcare și mi-am luat-o la labă. Am dormit. Am dormit multe ore, sau cel puțin așa cred. Și când m-am trezit, nu mai - nu mai aveam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
Mi se pare mie că ar trebui să rămân pe aproape și voi să dați niște explicații. În această clipă, instinctul mi-a șoptit că ar fi fost cazul s-o iau eu însumi din loc. Dar cu o mișcare domoală a mâinii lui care atârna leneșă, șoferul deschise portiera pentru pasageri, zâmbindu-mi somnoros. — Și dumneavoastră, domnul, spuse el, vă puteți ține nenorociții ăia de bani. Dar va trebui să-mi dați cincizeci. Și douăzeci pentru prietenul meu din spate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
caute febril printre foile vechi. Deodată exclamă triumfătoare, scoțând o hârtie din teancul de pe genunchi: — Am găsit una dintre poezii. Pregătește-te să leșini. Se porni să declame solemn, traducându-și în româ nește versurile: Soarele lunecă Și cântecul meu domol E prilej de litanie nesfârșită, Genune părăsită, melancolie profundă A trecutului meu! O ființă care se plictisește, Un suflet obosit în susurul ploii Își plânge trecutul. Un cer cenușiu, Posomorât de griji, Plutește indiferent Deasupra capului meu. Sub cenușiul nepăsător
Ioana Celibidache : o mătuşă de poveste by Monica Pillat () [Corola-publishinghouse/Imaginative/585_a_978]
-
huiduielile s-au mai potolit, Starostele postăvarilor i-a strigat: „De-acum nu mai e loc!... Aleargă și dă-l jos! Mai multă înțelegere nici Dumnezeu nu are! Nu te pune cu puhoiu’!” Dezmeticit oarecum, Ceasornicarul a luat-o mai domol. După care a sărit iar la beregată, turbat. „Oameni buni, târgul nu trebuie lăsat la voia întâmplării! În jurul vostru, aproape totul e primejdie, binele e puțin! Ceasul vă previne! Ce e rău în asta? Bucuriile vor fi bine-venite, iar greul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
-
niciodată, așa cum i se întâmplă - rar, e drept - atunci când, nervos ori nerăbdător, pentru a nu pierde ideea, atingerea mea implică o anume duritate, imperceptibilă mie, dar nu și sensibilității ei. Situație în care reiau, calm, fraza, cuvântul, silaba. Răspunsul vine domol și sigur, bine conturat. Colaborăm statornic; este elementul esențial într-o conviețuire. Nu avem acte care să ateste legătura noastră. Sunt vremuri noi, ne adaptăm. Chiar și câștigăm ceva bani împreună. Eu scriu povești. Erika le copiază, repetând până și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
-
văzu că pe mare, în dreapta, dincolo de promontoriul Misenum, se întindea insula Prochita, lungă și verde, iar mai departe - vârful muntelui Epomeus, pe insula Aenaria, care peste secole avea să se numească Ischia. Muntele era acoperit de copaci; privind coastele lui domoale și fertile, nimeni nu și-ar fi închipuit că era un vulcan. Gajus privi mai departe, dar nu se vedea nimic în ceață; în cele din urmă, se gândi că nu avea rost să caute să zărească insula cealaltă, mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
cu un banal calambur, n-a uitat de cricul uitat în iarbă și a ținut să-l pună nu doar în valoare ci și în acțiune. Și a reușit o neașteptată performanță: cricul, cu scîrțîitul lui greoi și răbdător, scoate domol luna din pămînt și o înalță către zenit. Cred că, dincolo de abila folosire a jocului de cuvinte, poemul înscenează și un paradox: pune în cîrca greierilor truda de a răsuci noapte de noapte pe osia lumii tot firmamentul. În orice
Cric vechi ?n iarb? by Corneliu Traian Atanasiu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83685_a_85010]
-
se-arată Păsărelele ce aduce Primăvara cea curată. Pom cu pom le cresc prin cale Înflorind în flori frumoase Ce ne-ajută să ne aducem Gândul nost’ la primăvară. Ciripind în al său cuib Cucul strigă-ncetișor Cu un glas foarte domol Vino, vino primăvară! Călătoria Și venind vacanța mare Doar un gând îmi vine în gând O imagine frumoasă, Ce se va împlini curând. Și pornind pe drumul lung Prin pădurea de stejari Întâlnii în a mea cale O priveliște încântătoare
ANTOLOGIE: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a by colectiv () [Corola-publishinghouse/Imaginative/245_a_1227]
-
în urmă, când Timpul era prizonier al Metaforei, când balsamul dulce al florilor topea pătura de cristal a fulgilor de nea, când rugina toamnei șoptea florilor de cireș poveștile păsărilor călătoare ce colindau pământul însoțite de un vâslit de foșnete domoale, exista un anotimp misterios numit ”cel dintâi vis al anului”. Acest anotimp era deosebit, căci doar o singura clipă ascundea, iar sufletul oamenilor nu putea pătrunde în „clipa celui dintâi vis al anului”, deoarece cheia timpului trebuia însoțită de inocență
ANTOLOGIE: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a by colectiv () [Corola-publishinghouse/Imaginative/245_a_1227]
-
cu inscripțiile lor indescifrabile. Femeia păru să Îi intuiască gândul. — Dar pentru noi nu are acea valoare pe care pare să o aibă printre voi. Pentru noi bogăția e asta. Scosese de sub vestă un colier din pietre verzui, cu reflexe domoale. Jad. — Ia-l. E al dumitale, dacă accepți Învoiala. Te va face nemuritor. Dante continua să fixeze planșa, În timp ce Întindea, distras, o mână spre colier. Pe hartă nu erau indicate doar hotarele geografice, ci și rutele maritime, traseul vânturilor și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
zid, găinile cotcodăciră speriate. O clipă mai târziu, Balducci trecu din nou prin fața ferestrei, ducând calul de căpăstru. Înainta spre potecă, fără să se mai uite îndărăt și se făcu nevăzut, urmat de cal. Un bolovan se auzi rostogolindu-se domol. Daru se întoarse către prizonier. Acesta nu se clintise din locul lui dar îi urmărea fiecare mișcare cu privirea. - Așteaptă, spuse învățătorul în arabă și se îndreptă către ușa camerei. Pe prag se răzgândi, se duse la catedră, luă revolverul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
în ceață, începând să lumineze, deasupra și în jurul ei, un fel de acoperiș pătrat din ramuri uscate de palmier, sprijinit la cele patru colțuri pe niște bețe groase de bambus. Acest adăpost rudimentar, pe lângă care se agitau umbre nedeslușite, înainta domol către mal. Când ajunse pe la mijlocul fluviului, se zăriră limpede, în lumina galbenă, trei bărbați goi până la brâu, aproape negri, purtând pălării de formă conică. Stăteau nemișcați, bine înfipți pe picioarele lor ușor depărtate, cu trupul aplecat puțin înainte din pricina curentului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
culori O frunză îmbracă vorba caldă Ce în apus o răstignește Pe buzele de dor uscate. Un bici de jale o izbește Și din Sibilă cum era Un galben pal o amuțește. Cu pete sângerii din soare Ce în apus domol coboară Se crede frunza iarăși floare Plutind cu visele-i, ușoară, Și uită că un ger sticlos îi arde vorba pentru-a mia oară. Un vânticel de toamnă adie Și suflă prin culori, bezmetic Amestecând o gingășie Cu un destin
Căutări prin vara arsă de cuvinte by Nicolae Stancu ; ed. îngrijită de Vasile Crețu, Nicoleta Cimpoae () [Corola-publishinghouse/Imaginative/472_a_1434]
-
ne leagă Cu lumini de soare auriu. De nu-mi spui nimic, doar cu privirea, Toată fericirea-mi dăruiești. Mare nesfârșită ți-e iubirea; N-o cuprind cu brațe omenești! Inimă și nea în acordul iernii, clare feerii De ninsori domoale, blânde ca o boare, Jovial îmi scaldă trupu-n bucurii, Sufletul începe-n necuprins să zboare. Albul de zăpadă iscă-n jur scântei, Străluciri curate mă pătrund divine; Mari iubiri din ceruri nasc în ochii mei Limpezimi duioase, pure și senine
Căutări prin vara arsă de cuvinte by Nicolae Stancu ; ed. îngrijită de Vasile Crețu, Nicoleta Cimpoae () [Corola-publishinghouse/Imaginative/472_a_1434]
-
De poți pleca eu nu pot rămâne Dar n-am să trec dincolo de mine N-am să fac tăcerea să răsune Ca marea nemișcată de suspine Pâlpâie zadarnic gândurile-n gol Răzbat prin ele zvonuri de departe Ascult ecoul cuvintelor domol Desprins din imnul orelor deșarte Mușcă noaptea târziul ruginit în văl să-mi prindă gândul de pripas E doar un vis atât de ofilit Când îți citesc în ochi un bun rămas Clipele ca ploile de ieri E timpul numai
Căutări prin vara arsă de cuvinte by Nicolae Stancu ; ed. îngrijită de Vasile Crețu, Nicoleta Cimpoae () [Corola-publishinghouse/Imaginative/472_a_1434]
-
sforăia Încetișor, privea cu Încântare alunecarea lină a acului pe scala abia luminată: un fir galben de trestie prin care, În acele clipe, i se părea că respiră Universul. Și chiar Dumnezeu. Sub plapumă, trupul măreț al Zorelei, cu pante domoale ca munții Dobrogei. Se Învârtea prin cartier ca Într-un oraș străin. Pentru a ajunge acasă, trebuia să recunoască, oricât de rușinos ar fi fost, că se Îmbătase și să dea un telefon Zorelei, sau să ceară ajutor puținilor trecători
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]