2,392 matches
-
altfel, ambelor categorii de picturi: culoarea și desenul, lumina și umbra, valorația și perspectiva, transparența și vibrația. Iată de ce dincolo de tehnica și materialele pe care le utilizează, dincolo de clasificările rigide și arbitrare uzitate atât în practica muzeală cât și în exegeza aferentă, acuarela trebuie considerată pictură și nu grafică, pentru că întrunește toate elementele caracteristice ale acestei arte, operează cu aceleași mijloace de expresie, cu același limbaj specific. Reputatul teoretician francez René Passeron apropia atât de mult pictura în ulei de pictura
Claudiu Paradais by MIHAI CĂMĂRUŢ () [Corola-publishinghouse/Science/1681_a_2948]
-
îmi prilejuiește relectura unei cărți consacrate modului cum a fost receptat humuleșteanul de critică literară românească în postumitate. Regretatul critic Mircea Scarlat publică la Cartea Românească, în 1990, eseul Posteritatea lui Creangă, postfațat de profesorul autorului, criticul Nicolae Manolescu. Parcurgând exegeza operei lui Ion Creanga, Mircea Scarlat observa că ea a relevat și, implicit sau explicit, a cultivat, cu o consecvență frapantă, imaginea unui scriitor exponent. „Incepând de la Maiorescu - constata Mircea Scarlat - privirea lui Creangă ca exponent s-a impus ca
Lumea lt;poveştilorgt; lui Creangă by Brînduşa-Georgiana Popa () [Corola-publishinghouse/Science/1634_a_2971]
-
exponent s-a impus ca un loc comun, reluat de toți exegeții ulteriori. Pare paradoxal, dar criticul care nu i-a dedicat humuleșteanului nici un studiu special, ci doar unele epitete și citări elogioase, a impus clișeul cel mai viabil în exegeza lui Creangă―. Intr-adevăr, argumentează eseistul, Maiorescu care îl citează pe creatorul nemuritoarelor povești de unsprezece ori, dar niciodată nu-l comentează. Ceea ce șefului Junimii i-a fost suficient pentru a impune imaginea unui mare scriitor, mai mult, pentru a
Lumea lt;poveştilorgt; lui Creangă by Brînduşa-Georgiana Popa () [Corola-publishinghouse/Science/1634_a_2971]
-
Intr-adevăr, argumentează eseistul, Maiorescu care îl citează pe creatorul nemuritoarelor povești de unsprezece ori, dar niciodată nu-l comentează. Ceea ce șefului Junimii i-a fost suficient pentru a impune imaginea unui mare scriitor, mai mult, pentru a da întregii exegeze de până la Mircea Scarlat și mai încoace ideea directoare și tema - care este cea a exponențialității. Tânărul critic și istoric literar stabilește că, de fapt, posteritatea lui Creangă începe odată cu răsunătorul succes din 1876, când scriitorul citește la „Junimea― - Moș
Lumea lt;poveştilorgt; lui Creangă by Brînduşa-Georgiana Popa () [Corola-publishinghouse/Science/1634_a_2971]
-
opera lui Creangă e originală prin sensibilitate, prin ton, prin turnura stilului, care sunt ale sale― ăs.mea). Tot Ibrăileanu este cel care formuleazăo definiție ce va dăinui, indiferent de cursul pe care l-a luat sau îl va lua exegeza crengistă. Și tot criticul de la Viața Românească observa că această operă necesită un gust estetic educat, rafinat. Ceea ce la Călinescu avea să devină o propoziție categorică: „Numai intelectualii adevărați l-au priceput cum trebuie pe Creangă―. Pe bună dreptate, remarcă
Lumea lt;poveştilorgt; lui Creangă by Brînduşa-Georgiana Popa () [Corola-publishinghouse/Science/1634_a_2971]
-
sau în poezie. „Meritul lui Călinescu a fost epurarea ăde sociologie, folcloristică etc.) opiniilor predecesorilor și impunerea prin frumoasa rostire, a celor estetice―. Ce a fost după Călinescu? Un studiu pornind de la premise estetice este monografia lui Vladimir Streinu, astfel încât „exegeza contemporană începe ă...) cu Călinescu și Vladimir Streinu―. Cu o percepție proaspată, Mircea Scarlat crede și, totodatăa, avertizează că „înainte ca cineva să descopere un nou Creangă, asimilarea călinescianismului e o etapă absolut necesară―. De aici ar putea începe, într-
Lumea lt;poveştilorgt; lui Creangă by Brînduşa-Georgiana Popa () [Corola-publishinghouse/Science/1634_a_2971]
-
și Vladimir Streinu―. Cu o percepție proaspată, Mircea Scarlat crede și, totodatăa, avertizează că „înainte ca cineva să descopere un nou Creangă, asimilarea călinescianismului e o etapă absolut necesară―. De aici ar putea începe, într-adevăr, o nouă etapă a exegezei privind opera unui scriitor unic. Mircea Scarlat, mort la vârsta marilor proiecte, își exprima în deceniul nouă, la finele căruia a apărut cartea sa, speranța că se va ivi acel critic care va releva, poate chiar împotriva exponențialității, tocmai unicitatea
Lumea lt;poveştilorgt; lui Creangă by Brînduşa-Georgiana Popa () [Corola-publishinghouse/Science/1634_a_2971]
-
cald, cursiv, figurat, se inspira de la auditoriul său sau de la împrejurări; ținea continuu încordată atenția ascultătorilor prin exemplele vii și plastice de care se servea, prin figurile de stil, care niciodată nu erau exagerate. Predica lui era un fel de exegeză. Găsim la el unele interpretări de o rară frumusețe. Despre corabia lui Noe, spune el undeva: Aceasta avea un sens tainic, era prototip al celor viitoare; căci prin corabie era preînchipuită Biserica; prin Noe, Hristos; prin porumbel, Sfântul Duh, prin
Sfântul Ioan Hrisostom ca predicator. In: Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) – Mare dascăl al lumii şi Ierarh. Studii academice comemorative by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/171_a_157]
-
frumoase flori ale retoricii și cu cea mai exactă cunoaștere a sufletelor<footnote G. Bardy, Littérature grecque chretienne, Libraierie Bloud & Gay, 1927, pp. 112-113. footnote>. În ceea ce privește elocința, el i-a depășit pe toți Părinții greci, dar, ca și teologia și exegeza sa, și elocința a fost una eminamente populară și practică. El cunoștea regulile artei oratorice încât nici un scriitor grec creștin nu i s-ar fi putut compara, iar aceste reguli le aplica cu cea mai mare libertate. În discursurile sale
Sfântul Ioan Hrisostom ca predicator. In: Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) – Mare dascăl al lumii şi Ierarh. Studii academice comemorative by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/171_a_157]
-
complexul lui Oedip. Presupunerea că miturile includ o semnificație psihologică este veche de secole. Ea a dus la numeroase tentative de interpretări lipsite de o metodă, ceea ce a sfîrșit prin a provoca o aversiune înverșunată un fel de anatemă față de exegeza miturilor. Cea a lui Freud a constituit în această privință o renaștere. Nu este o întîmplare nici faptul că el a atacat imaginea lui "Dumnezeu", fiind convins că ea nu este decît o pură iluzie, un subprodus al sexualității refulate
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel () [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
viața de după moarte a trupului. Toate constatările acestea preliminare necesită o explicație mai detaliată, care va constitui tema celei de a doua părți a acestei lucrări. Este dimpotrivă important să subliniem încă de pe acum că greșeala cu adevărat capitală a exegezei dogmatice constă în confuzia dintre "misterul sufletului" și simbolul "vieții și morții elanului animant", care ca toate simbolurile mitice aparține sferei motivației intime a biogenezei vieții psihice umane. Faptul este clar indicat de mitul biogenezei (povestea lui Adam), care susține
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel () [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
înverșunată: ea s-a aflat mult timp în conflict cu o serie de încercări aleatorii și lipsite de metodă, căutînd un sens plauzibil enigmelor textelor. Tentativelor acestea li s-a pus capăt prin mijloacele cunoscute: exigența a fost biruită de exegeza vorbei. Trebuie să admitem că în lipsa înțelegerii funcționării motivante intime indispensabilă în descifarea simbolurilor -dogmatizarea a fost unicul mijloc de a pune capăt imediat certurilor iscate de interpretări. Acest mijloc, insuficient pentru salvgardarea unității bisericii ca instituție socială, era însă
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel () [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
psihice de către spiritul uman. Deoarece cauza fundamentală a acțiunilor sînt tensiunile interioare, intențiile motivante supraconștiente sau subconștiente, încarnarea spiritului înseamnă armonizarea conflictului de motive, imposibil de realizat fără autocritica clarificatoare. Sub beneficiul definițiilor sale, ne va fi imposibil să efectuăm exegeza simbolică. Metoda constă în căutarea sensului ascuns de fațada supranaturală, în măsura în care este adevărat că supranaturalul este pur simbol metafizic, este obligatoriu ca sensul ascuns să fie sensul natural imanent vieții. Personajele supranaturale ale mitului treimii reprezintă conform semnificației subiacente a
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel () [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
urmă pe pămînt ca să le aducă muritorilor promisiunea nemuririi. Nu vrem să se vadă în acest rezumat succint nici o ironie, ci numai constatarea unei erori ale cărei consecințe implică cele mai mici detalii ale dogmatizării textelor. Prezentăm mai jos rezumatul exegezei simbolice: I. Dumnezeu reprezintă senul misterios al vieții, prima persoană a Treimii. Dar el nu este viața temporală caracterizată prin permanente molificări, ci "substanța invariabilă", sau, ca să evităm acest termen care ne duce prea mult cu gîndul la o existență
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel () [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
simbolul "Divinității Judecătoare", legat prin interpretarea dogmatică a simbolului "Grației" de mitul mîntuirii. Dificultatea nu constă în căutarea sensului ascuns al simbolului "Mîntuitoriului", care nu este mai puțin clar pentru traducere decît alte formulări simbolice. Neliniștea provine din faptul că exegeza a adunat în jurul acestui simbol un întreg sistem interpretativ atît de complicat, încît doar o muncă delicată și de lungă durată ar putea reuși să dărîme artificiul construcției dogmatice care leagă exclusiv mîntuirea răscumpărarea de moartea lui Iisus, omul-dumnezeu. Dimpotrivă
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel () [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
premise sociale; omul fără tutelă, care nu-și găsește o confirmare proprie în mediul său își va găsi acest sprijin în propria conștiință gata oricând să-i afirme atotputernicia orgolioasă."3 În rest, atât cât ne-am putut da seama, exegeza camilpetresciană postbelică s-a cantonat în a afirma că un autor ale cărui deziderate sunt luciditatea, intuiția, nota de autentic și conștiința, nu are a da seama în fața tenebrelor inconștientului. Din multe puncte de vedere, afirmația ne apare îndoielnică. Un
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
obligat să-și caute noi repere teoretice, devenind scolastic dintr-un explicabil reflex de autoapărare. Frustrantă e și convingerea intimă că sondarea inconștientului creator al lui Camil Petrescu nu lasă loc comentariilor mediocre. Revenind la autorul nostru, să remarcăm că exegeza interbelică s-a dovedit mult mai receptivă la șansele freudismului de a decoda romanele camilpetresciene, mai ales Patul lui Procust. Unii cronicari întrezăresc în Ladima tipul nevroticului, după cum Fred Vasilescu se înscrie într-o tipologie mai aparte prin feminitatea lui
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
decât o confesiune, e o dezvăluire a laboratorului de creație. Chiar și în scrierile non-fictive, comparația este preluată tot din regimul acvatic! Din perspectiva lui Jung și Bachelard, opera camilpetresciană, fie ea în stadiul incipient devine (și) produsul inconștientului. Ceea ce exegeza interbelică nu a remarcat deloc este aspectul de "simfonie neterminată" al romanului Patul lui Procust. Există, cum bine se știe, două epiloguri, în primul, Fred Vasilescu face adevărate anchete detectiviste (ceea ce îl va determina pe Călinescu să considere acest episod
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
htonice, este cel care îi împrumută lui Ladima articolul de teratologie în care sunt înfățișate diverse specii biologice cu organe atrofiate sau, din contră, cu escrescențe care le dau o înfățișare monstruoasă și anacronică, venind de undeva din timpuri primordiale. Exegeza a tratat, cu o regretabilă indiferență, conținutul acestui studiu, cu atât mai mult cu cât citindu-l, Ladima și, ulterior, Fred rămân profund impresionați. În opinia noastră, el deschide calea unei comparații insolite cu gnoseologia lui Lucian Blaga. Câteva citate
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
avut de unde cunoaște femeile, asta e tot... Cea dintâi femeie mai iscusită pe care ați întâlnit-o vi s-a părut că e și femeia cu care ați plecat în gând de acasă când erați copii..."119 Cei familiarizați cu exegeza operei camilpetresciene vor fi fost frapați de acribia de care au dat dovadă criticii literari în a deconspira adevărata cauză a sciziunii cuplului Fred d-na T. O ipoteză a fost lansată de către noi când am evidențiat relația imaginară dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
Icar modern, nostalgia sa după zbor fiind nu doar un atribut al mondenității, ci, pe linia aceleiași hermeneutici bachelardiene, expresia senzualității și a năzuinței nestăvilite pentru libertate. În ceea ce privește izvorul, să ne reamintim chiar ultima frază a romanului, frecvent citată de exegeză, dar nesatisfăcător interpretată. "Taina lui Fred merge poate în cea universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, așa cum, singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului"168. Enigma morții protagonistului (sinucidere ori simplu accident?) stă sub semnul fluidității
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
prin opoziție, pentru că urmează după un perfect compus ("mi-am cumpărat, am coborât..."), exprimând o anterioritate reală, perceptibilă. Prin contrast, imperfectul capătă o valoare de prezent etern. Mitemul în discuție câștigă, în acuratețe, prin funcția de simbolizare iconică. Paradoxal, masiva exegeză camilpetresciană nu a remarcat că romanul Patul lui Procust are o structură circulară sau, mai precis, o dublă structură circulară. Schema sa actanțială și auctorială se prezintă sub forma a două cercuri concentrice. Primul (și cel mai larg) pornește de la
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
sunt și ei uniți printr-un destin comun: Îmi pare rău că față de Laert/ Am fost nestăpânit, Horatio;/ Căci doar în soarta mea văd oglindirea/Ursitei lui. Dar am să-i cer iertare/"221. E greu de verificat în imensa exegeză hamletiană dacă shakesperiologii au zăbovit asupra unui amănunt care ni se pare ilustrativ pentru destinul și condiția existențială a eroului. În debutul scenei, groparul ține să precizeze că și-a început abjecta meserie în anul în care s-a născut
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
critice, majoritatea dintre ele fiind de o remarcabilă subtilitate și inteligență argumentativă. Le-am semnalat pe toate de-a lungul celor trei capitole. Soluția nu putea fi decât alegerea unui alt demers critic, nu insolit, dar foarte puțin uzitat de exegeza camilpetresciană din secolul trecut. Ne-am gândit, așadar, la critica psihanalitică și la derivatul ei mult mai spectaculos și (tocmai de aceea) foarte căutat, critica mitic-arhetipală. Însă dificultățile sunt numeroase și, uneori, insurmontabile. Unii comentatori, mult prea docili față de lucrările
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
complet strivită de livresc și doar lectura Lexiconului ne readuce cu adevărat în cadrele originare pentru înțelegerea raportului cu apa. Va trebui să așteptăm însă patru decenii până acolo. La un an după nota deja copios comentată (și scufundată prin exegeză așa cum ai "îneca peștii în apă"), găsesc următoarea consemnare: 9 octombrie Am intrat trumfalnic, ieri și azi, în Ciric, bătând recordurile precedente. Faute de mieux, te surclasezi pe tine însuți, asta-i treaba, cu tot tipicul eiqq Formula "faute de
[Corola-publishinghouse/Science/1502_a_2800]