KorAP: Find »[drukola/base=expediție & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...63 64 65 ...493 >

12,301 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

să întărească stăpânirea mongolă în regiunile carpato-balcanice, prin imixtiuni politice și militare repetate în țările din zonă. Izvoarele vremii îl numeau pe Nogai împărat, rege, han, țar, întocmai ca și pe hanii Hoardei de la Sarai. Declanșarea de către mongoli a unei expediții în sudul Dunării a avut ca pretext conflictul dintre împăratul Mihail VIII și sultanul selgiucid Izzeddin Kaikaus, urmată de întemnițarea acestuia într-o fortăreață din Tracia. Expediția lui Nogai era și o replică la strânsele legături între Bizanț și statul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
întocmai ca și pe hanii Hoardei de la Sarai. Declanșarea de către mongoli a unei expediții în sudul Dunării a avut ca pretext conflictul dintre împăratul Mihail VIII și sultanul selgiucid Izzeddin Kaikaus, urmată de întemnițarea acestuia într-o fortăreață din Tracia. Expediția lui Nogai era și o replică la strânsele legături între Bizanț și statul hulaghizilor din Persia, cu care Hoarda de Aur se afla în conflict pentru teritoriile caucaziene. Nogai s-a aliat cu țarul bulgar Constantin Tich, adversar îndârjit al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
acestora, voievozii, acționau liber, fiind chiar implicați în acțiuni militare (conflicte) cu vecinii lor, rutenii. Bunele relații ale mongolilor cu Bizanțul au încetat în 1282, la moartea împăratului Mihail VIII, încât sub Andronic II, urmașul său, are loc deja o expediție a "sciților paristrieni" (mongolii) stabiliți la sud de Dunăre, în Dobrogea, în teritoriile bizantine, unde au fost înfrânți lângă Mesembria-dar primejdia unor incursiuni mongole în Tracia și Macedonia s-a menținut. În 1285, emirul Nogai și prințul Tola Buga au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în Europa centrală, cea mai însemnată acțiune militară mongolă după 1241. Faptul că în fruntea campaniei din 1285 se afla Tola Buga, nepotul hanului Mongke, și Noga, cel mai vestit general mongol, denotă că însăși conducerea Hoardei era implicată în expediție. Declanșarea expediției se încadra într-un plan mai amplu de acțiuni militare ce vizau Ungaria, Polonia și sudul Dunării. Mongolii au fost însoțiți în această campanie de cumani și ruși, și a fost efectuată de două corpuri (armate), unul condus

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
centrală, cea mai însemnată acțiune militară mongolă după 1241. Faptul că în fruntea campaniei din 1285 se afla Tola Buga, nepotul hanului Mongke, și Noga, cel mai vestit general mongol, denotă că însăși conducerea Hoardei era implicată în expediție. Declanșarea expediției se încadra într-un plan mai amplu de acțiuni militare ce vizau Ungaria, Polonia și sudul Dunării. Mongolii au fost însoțiți în această campanie de cumani și ruși, și a fost efectuată de două corpuri (armate), unul condus de Tola

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
întoarcă în Halici. Mongolii au suferit pierderi mari la retragerea din Transilvania, în zona trecătorilor carpatice, unde au fost loviți de sași și secui-un document din 1289 arată că secuii din Arieș au distrus un corp de armată mongol. Expediția mongolă din 1285 a fost de mai mică amploare, iar victimele și distrugerile au fost mai mici decât în 1241, iar, pe de altă parte, fortificațiile din Ungaria, Transilvania și Polonia au slăbit eficiența și forța atacului lor. Eșecul campaniei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din 1324, că fusese trimisă o armată înspre "țara tătarilor", condusă de Phynta de Mende, pentru a preveni o invazie a acestora. În același scop, pentru apărarea regatului, între iunie-august 1324, el s-a aflat în sudul Transilvaniei. Deducem că expediția ungurească a avut loc în vara 1324, fiind îndreptată împotriva mongolilor din estul Munteniei și a celor din sudul Moldovei. La această expediție au luat parte și români din Maramureș-în 1326, Stanislav Kenezy (Cneazul), fiul lui Stan, român maramureșan, primea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
același scop, pentru apărarea regatului, între iunie-august 1324, el s-a aflat în sudul Transilvaniei. Deducem că expediția ungurească a avut loc în vara 1324, fiind îndreptată împotriva mongolilor din estul Munteniei și a celor din sudul Moldovei. La această expediție au luat parte și români din Maramureș-în 1326, Stanislav Kenezy (Cneazul), fiul lui Stan, român maramureșan, primea din partea regelui Ungariei un pământ și alte favoruri pentru devotamentul și serviciile sale. Așadar, încă din 1324, români maramureșeni luau parte la expedițiile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
expediție au luat parte și români din Maramureș-în 1326, Stanislav Kenezy (Cneazul), fiul lui Stan, român maramureșan, primea din partea regelui Ungariei un pământ și alte favoruri pentru devotamentul și serviciile sale. Așadar, încă din 1324, români maramureșeni luau parte la expedițiile extra-carpatice împotriva mongolilor.16 Conflictele militare ale regilor Ungariei cu mongolii devin tot mai frecvente în anii următori: în 1325, regele Carol Robert solicita sprijinul papei în luptele cu "neamurile necredincioase" din vecinătatea regatului, dar papa n-a dat nici un

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
după cronica lui Petru Duisburg, regele Ungariei a nimicit o armată mongolă care intrase și prădase țara, ar fi fost uciși 30.000 de mongoli. Apoi, dintr-o scrisoare a papei Ioan XXII, din 5 august 1331, aflăm despre o expediție a oastei regatului împotriva mongolilor, considerată victorioasă. Se pare că la întoarcere, armatei regelui i s-a pregătit o cursă primejdioasă (V. Spinei se întreabă dacă nu este vorba aici despre românii "schismatici" și nu despre mongoli!). Acțiunile militare antimongole

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nu despre mongoli!). Acțiunile militare antimongole ale regilor Ungariei erau parte componentă a politicii expansive a acestora, orientată spre teritoriile extra-carpatice, reactivată de regii angevini de la începutul domniei lor. Dar o serie de acțiuni militare ale lor erau răspunsuri la expedițiile de pradă ale mongolilor și "schismaticilor". Pe de altă parte, expedițiile regilor ungari n-au avut o amploare deosebită-cronicile ungare medievale nu le consemnează, probabil erau confruntări mici, episodice. În ceea ce privește pe "schismaticii", menționați în documente, este bine să precizăm că

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
componentă a politicii expansive a acestora, orientată spre teritoriile extra-carpatice, reactivată de regii angevini de la începutul domniei lor. Dar o serie de acțiuni militare ale lor erau răspunsuri la expedițiile de pradă ale mongolilor și "schismaticilor". Pe de altă parte, expedițiile regilor ungari n-au avut o amploare deosebită-cronicile ungare medievale nu le consemnează, probabil erau confruntări mici, episodice. În ceea ce privește pe "schismaticii", menționați în documente, este bine să precizăm că nu întotdeauna ele se referă la românii extra-carpatici, cum se crede

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
împotriva schismaticilor ruteni și români. Concret, în 1314, papa Clement V acorda iertarea păcatelor celor ce vor muri în luptele cu tătarii și schismaticii. La rândul său, papa Ioan XXII permitea, în 1332, regelui și oștenilor săi ca în vremea expedițiilor împotriva schismaticilor să nu respecte interdicțile alimentare în timpul postului. Tot în 1332, papa ceda regelui Carol Robert, la solicitarea acestuia, o treime din veniturile Sf. Scaun din regatul Ungariei pe timp de trei ani, pentru luptele cu rutenii și alți

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
viața în război, favoare repetată în 1339, la cererea regelui, de noul papă Benedict XII. În 1345, după atacarea Poloniei de mongoli, același papă cerea organizarea unei cruciade și, totodată, el făcea demersuri diplomatice pe lângă hanul Özbäg de încetare a expediției în Polonia și Ungaria. Prin urmare, spre mijlocul secolului al XIV-lea, se profila schimbarea în raportul de forțe din regiunile carpato-dunărene: în timp ce Hoarda de Aur era în declin, regatul Ungariei era în ofensivă.17 Societatea românească În ceea ce privește situația etno-demografică

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
rol economic în regiunile est-carpatice, încă înainte de întemeiere, erau și armenii, care dețineau poziții importante în Halici și în orașele pontice-din aceste teritorii învecinate, ei s-au infiltrat și la est de Carpați, în Moldova, ca meșteșugari și negustori. În expedițiile și războaiele lor, mongolii încorporau și populațiile supuse-ca și hunii, ei au provocat mari dislocări de populație. Unele din acestea au ajuns până în spațiul est-carpatic, chiar dacă locuiau în răsăritul Europei, precum alanii, care au deținut un loc important în armatele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a românilor nord-dunăreni este legată de participarea unei formații militare românești, alături de cumani, la luptele dintre vlahi (Asănești) și bizantini (după Nicetas Choniates, FHDR, III). Nu mult după aceasta, românii din sudul Transilvaniei, alături de sași, secui și pecenegi, participau la expediția comitelui Ioachim de Sibiu în regiunea Vidinului din 1215. Formațiunile politice românești din Cumania și din teritoriile Episcopiei cumanilor erau prevăzute cu structuri militare și au înfruntat pe năvălitorii mongoli, la 1241, iar ulterior, după 1247, participau alături de cavalerii ioaniți

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ale Carpaților au fost supuse unei puternice presiuni până la destrămarea lor. În ceea ce privește teritoriile extra-carpatice, organismele politice românești au fost silite să se adapteze noilor realități impuse de expansiunea regalității ungare, după îndepărtarea teutonilor și anihilarea embrionului statal înfiripat de ei. Expediția armată a regelui Andrei II a fost urmată de un efort de organizare teritorial-politică. Noul cadru era alcătuit din patru mari entități politice, laice și bisericești: Episcopia cumanilor (la est de Carpați), Regatul Cumaniei (în Muntenia), Banatul Severinului și Țara

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
1210, după revolta dela Vidin, în Bulgaria apuseană, țarul Asan Borilă cere ajutor regatului ungar, iar în sprijinul său este trimis comitele Ioachim de Sibiu cu o oaste alcătiută din sași, români, secui și pecenegi. Diploma regală ce menționează această expediție precizează: " Când a ajuns la râul Ogost (Olt), i-au ieșit în cale trei căpetenii (duces) din Cumania și a dat lupta cu ei, doi au fost uciși, iar al treilea, Karaz, a fost prins și trimis regelui." Deducem din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la râul Ogost (Olt), i-au ieșit în cale trei căpetenii (duces) din Cumania și a dat lupta cu ei, doi au fost uciși, iar al treilea, Karaz, a fost prins și trimis regelui." Deducem din aceste detalii, că traseul expediției a fost pe valea Oltului, apoi peste Dunăre prin vadul Bechetului-acolo, la trecere, a fost atacul celor trei căpetenii cumane din câmpia munteană. Ne putem întreba: cui aparținea teritoriul de la apus de Olt (Oltenia) încât putea fi traversat de armata

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
1211, la Vidin, în 1260, în Boemia. În 1217, la cruciada V, la care a luat parte în persoană și regele Ungariei, Andrei II, este de presupus că au participat și oșteni români în cadrul unor cete proprii. Participarea românilor la expedițiile militare (cruciatele) este numai un episod din contribuția lor la aceste acțiuni deoarece, aici, pe pământul lor, românii au avut propria lor cruciată împotriva marilor năvăliri păgâne, începând de la huni până la mongoli. Din secolul al X-lea, pecenegii, uzii și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
regești, dar se presupune că el a înaintat prin Tismana, Tg. Jiu, Horezu și Vâlcea, apoi peste Olt, direct la Argeș. După "Cronica pictată", oastea regelui străbate o "țară necunoscută, între munți și dealuri cu păduri", iar toți participanții la expediție, oameni și cai, încep să sufere de foame (DRH D, I, p. 47). În cele din urmă, extenuată și permanent hărțuită de români, oastea regească ajunge în fața Argeșului și își instalează tabăra acolo. Iorga prezintă lucrurile diferit, după ajungerea regelui

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
după înfrângerea din 1277, spre sfârșitul secolului al XIII-lea (1290-1300), de Tihomir. S-au adăugat la acestea și sfaturi ale cumanilor, acum supuși regelui Ungariei, descendenții vechilor stăpâni ai câmpiei muntene, care erau prezenți în oastea sa. În ceea ce privește traseul expediției, istoricul consideră că regele n-a pătruns în țară pe la Severin, pentru a străbate atâta cale până la Argeș, ci a coborât din Ardeal prin pasul Bran, spre acel Câmpulung din Muscel, întemeiat de coloniști străini, unde avea supuși fideli și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
înținarea copacilor unei păduri de către țărani". Izvorul ungar Chronicon pictum Vindobonense redă evenimentele cu obiectivitate desăvârșită și cu o perfectă autenticitate. Iorga arată că prezența pe lângă voievodul Transilvaniei, Toma, a trei prepositi și a unui călugăr dominican indică faptul că expediția regelui Carol Robert avea, pe lângă un obiectiv politic, și unul bisericesc: lupta cu "schisma îndărătnică românească". Deși în actele sale, regele a încercat să micșoreze amploarea înfrângerii, era o evidență că armata sa a pierdut în lupta cu statul muntean

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
grăitor de la sine. Noua identitate istorică a Țării Românești și noul titlu voievodal nu au fost recunoscute de regele ungur, pentru care Basarab nu era decât vasalul său. Întors în țara sa, Carol Robert a încercat peste patru-cinci ani o expediție de răzbunare: între iunie1334-iunie 1335, el a reușit să reocupe Severinul, această strajă contra românilor, și a instalat acolo ca ban pe Dionisie. Până la moartea regelui, în 1342, Basarab a continuat să rămână "necredinciosul nostru valah" (infidelis Olacus noster"). El

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și I. Bogdan, Cronici inedite și Cronici moldovenești). D. Onciul, în studiul Papa Formosus în tradiția noastră istorică (București, 1900), a analizat episodul "Craiului Laslău": "în fond, tradiția noastră, influențată de legendele ungurești, are în vedere întemeierea Moldovei, în urma acelei expediții împotriva tătarilor a regelui Ludovic, din 1343 sau 1345, sprijinită și de Sf. rege Ladislau I (1077-1095), care, cf. legendei, a ieșit din mormânt în ajutorul oastei creștine". Tradiția întemeierii, spune el, "caută să explice, în mod etiologic, originea romană

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]