1,887 matches
-
apăsau nu doar cei șaizeci de ani ai mei de viață individuală și fizică, ci mult mai mult de-atâta; mă apăsau veacuri de tradiție tăcută înghesuite în cel mai ascuns ungher al sufletului meu; mă apăsau aducerile-aminte inconștiente și inefabile de dinainte de leagăn. Căci deznădăjduita noastră speranță într-o viață personală dincolo de mormânt se alimentează și prosperă din acea vagă rememorare a înrădăcinării noastre în eternitatea istoriei. Ce dimineți ale singurătății mele pariziene! După ce citeam, ca de obicei, câte un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
durata vieții a ajuns să-l înzestreze, pronunță fără ezitare numele culorilor cărora le zice elementare și complementare, însă pe dată se pierde, perplex, mirat, când vrea să formeze cuvinte servind drept etichete sau distihuri explicative pentru ceva care atinge inefabilul, indicibilul, pentru culoarea care abia se naște, creată de mâini și de degete, cu asentimentul, complicitatea, și adesea surpriza propriilor ochi, și care probabil nu-și va primi niciodată numele care i se cuvine. Sau poate l-a primit, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
Dominic, Irina și Dominic“, descânta preoteasa. Gura de jăratec peste torța de jăratec. Creștea iarăși, lent lent, incubația, vibrația, tremurul, cutremurul, ferestrele vibrau, la fel și zidurile turmentate și planșeul. Gura plină de salivă și bacterii și afrodiziace bolborosind blesteme inefabile. Se trezise iarăși în vulva vulcanului, între petale vorace, umede, fierbinți, în Africa maternă, incestuoasă. Dureros, dorul de sorella captivă. Jungla întunecoasă, incendiată, canibală, tremur, tremur, scâncea Irina și mlaștina toridă. Un exercițiu de transfer eșuat, atât fusese. O umilire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
denivelarea ontică are loc printr-un "fin dezastru", printr-un seism sublim, ce apar deosebit de pregnant în tablourile lui El Greco și Van Gogh, în Chant sacré din Cvartetul 132 beethovenian, în lirica lui Hölderlin, în Iluminările lui Rimbaud... Această "ruptură inefabilă" această "sfâșiere luminoasă" (Valéry), are loc în momentul când tensiunea trăirii poetice atinge punctul critic al purificării și ec-stazei, astfel încât, prin descărcările energetice ale transei poetice, eul uman hibrid se transformă în eter pur. "În cea mai înaltă formă a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lui Orfeu, în creuzetul alchimic al unei poezii orfice intră următoarele elemente: capacitatea de cântare, caracterul incantatoriu și caracterul inițiatic purificator (catharsis). Poezia nu este nici metrică, nici rimă, nici metaforă. Este fluid muzical, fior metafizic, transfigurare cu eliberare în inefabil indiferent de mijloacele stilistice utilizate. Cuvântul "poezie" derivă de la grecescul poiein care însemnează a face, a crea, iar la anticii elini recitarea poeziilor era acompaniată de liră. Prin urmare, poezia trebuie sine qua non să dezvolte virtuțile cântului, ale muzicii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Platon a putut afirma că muzica este "vecinicie în mișcare". Și fiind melodioasă, o poezie induce sentimentul eternității și, prin aceasta, este orfică. Incantația cantabilitatea unită cu caracterul ritualic de instituire a logicii interne a poemului pregătesc absorbția transfiguratoare în inefabil. Exemplu absolut de poezie orfică este eminesciana Peste vârfuri. Melodicitatea poeziei, trăsătură fundamentală a liricii lui Eminescu, care a fructificat în mod unic eufonia, cantabilitatea graiului românesc, împlinește rolul amintit mai sus, de a induce sentimentul mișcării fără sfârșit, "eternitatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Vin doina să ne-asculte". Sau finalul din poezia lui Lucian Blaga, Cântăreții bolnavi: Răni ducem izvoare/ deschise sub haină./ Sporim nesfârșirea/ c-un cântec, c-o taină". Iată interdicția lui Hafiz adresată celor cred că-i pot descifra misterul inefabilului din gazelurile sale: Nu-ți pune istețimea ca să-nțelegi ce-am spus, Căci pana-mi are-o taină și scrie cu nespus. Și versul lui Arthur Rimbaud: "Și poate că adevărul ne așteaptă în jurul nostru cu îngerii săi în lacrimi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
tentat să ajungă la "tenebrele absolute" înțelese ca "Neant", încredințează muzicii identitatea acestui Gol; dar "Neant", care însemnează extincție inițiind spre "contemplarea eternității": eterul spiritualității pure, ce se confundă cu negrăitul. Că mistica poeziei lui Mallarmé este o inițiere în inefabil, o dovedește suavul poem Sainte (Sfânta): La geam vechi santal tăinuind Ce-n ceas târziu se decolòră Din alăuta-i scânteind Cândva cu flaut sau mandoră, E Sfânta pală răsfoind Tom de demult ce se dișterne Dintr-un Magnificat curgând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
principiul feminin, mistere care se interferează în acea evoluție fenomenologică în trei momente viață, moarte, renaștere. Inaudibilă fizic, muzica rămâne unica realitate, umplând atât spațiul lăuntric, cât și pe cel exterior și confundând totul în aceeași vibrație a negrăitului. Starea inefabilă generată de cânt, în forma ei cea mai înaltă, mai pură, mai "creatoare" este o stingere inițiatică purificatoare ducând spre înviere într-o bucurie fără nume, beatitudinea deplinei descătușări ontice. In felul acesta inefabilul cântului, poezia "salvează ființa", afirmă autorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în aceeași vibrație a negrăitului. Starea inefabilă generată de cânt, în forma ei cea mai înaltă, mai pură, mai "creatoare" este o stingere inițiatică purificatoare ducând spre înviere într-o bucurie fără nume, beatitudinea deplinei descătușări ontice. In felul acesta inefabilul cântului, poezia "salvează ființa", afirmă autorul După amiezii unui faun. În Sonetele către Orfeu, Rilke și-a ales drept simbol al universului său poetic pe zeul muzicii pentru că acesta străbătuse moartea și renăscuse, o învinsese prin natura sa ontică, muzica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Orfeu, Rilke și-a ales drept simbol al universului său poetic pe zeul muzicii pentru că acesta străbătuse moartea și renăscuse, o învinsese prin natura sa ontică, muzica fiind renaștere perpetuă. Și totodată, înfăptuiește dizolvarea noastră inițiatică noi cei numerici în inefabil, așa cum scrie în Sonetul către Orfeu II,13: Fii înaintea oricărei despărțiri, ca și cum s-ar afla în urma ta, ca iarna care tocmai sfârșește. Căci printre ierni, e-o iarnă ce-atât te va ierna, că inima ți-o-ntrece și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
înaltă treaptă de ființare. Și astfel, purificați prin cânt, ne menținem pe orbita eternității. Terțina finală a sonetului rezumă ideea poetică a veșniciei umane: suiș sincopat, energizat de chemarea către inexprimabil; clipa ta, care este număr, fărâmă, adaug-o "totalității inefabile" a naturii, pentru a ne pierde, a ne absorbi în Unul universal, idee hindusă, idee goetheană și nietzscheană, idee din finalul operei Tristan și Isolda. Poeziile de mai sus sunt doar câteva exemple de creații din lirica universală dezvoltând complexitatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Nietzsche afirmă în Ecce homo despre poetul gânditor și gânditorul-poet, că aceștia nu sunt altceva decât "încarnarea, portavoce, mediumul unor puteri superioare." Inspirația "este o revelație în sensul că dintr-odată "ceva" ni se relevă cu o precizie indicibilă, o inefabilă delicatețe, "ceva" care ne zguduie, ne bulversează în cea mai profundă intimitate a ființei noastre. Auzi, nu cauți; primești și nu întrebi cine dăruiește. Ca un fulger, gândirea țâșnește dintr-odată cu o necesitate absolută... Toate acestea se petrec fără ca libertatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Rainer Maria Rilke le-a scris în numai trei zile sub impresia morții unei tinere dansatoare, de a cărei artă fusese entuziasmat. Operă de mare tensiune lirică, sonetele orfice celebrează muzica, magia ei de a metamorfoza lucrurile, făpturile, universul în inefabil, ca evadare din finitudine. După Elegiile duineze, care încercau să împace viața cu moartea într-un spațiu al îngerului, Rilke depășește cele două stări în totală eliberare. Fulgerarea dicteului a survenit astfel pe crestele viziunii antinomiei esențiale a lumii ființă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
al infinitului. Pe de o parte, sentimentul certitudinii existențiale prin certitudinea formei perfecte, a tiparului care captează onticitatea în modelul de ființarea a lumii umane; pe de altă parte, deschiderea, eliberarea către infinit, către indefinit, pe care o induce sentimentul inefabilului. Armonia formei este domeniul sensibilității, actul eliberării aparține intelectului. Certitudinea armoniei îmbinată cu certitudinea eliberării: acesta este motivul pentru care în crearea operei de artă este nevoie de participare indistinctă a sensibilității și a intelectului. Arta gânditoare este cea care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
am spus,/ Căci pana-mi are-o taină și scrie cu nespus." Or, taina de dezlegat aici este următoarea: "desăvârșirea este o sclavie, dar este cea mai pură". Pentru că armonia este o finitudine, dar iubirea o transmută în sacralitate și inefabil. Prin urmare, Hafiz postulează un adevăr fundamental: pentru a înțelege ceea ce creează un văz transcendental este nevoie de un ochi cu deschidere afină. Poemele lui Hölderlin se află pe crestele gândirii de unde nu coboară niciodată. Prin excelență, tot ce el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lucrurilor eterne au compus înainte de toate Bach, Mozart, Beethoven, Schubert Aceștia au văzut că aparent paradoxal armonia, adică finitudinea cea mai perfectă, dezvoltă puterea magică de a elibera spre infinit sufletul, spiritul: un infinit al armonizării cosmice prin dizolvarea în inefabil. Cvartetul nr. 132 al lui Beethoven cu "Imnul de mulțumire către Dumnezeu", moartea Isoldei wagneriană, Simfonia neterminată a lui Schubert sunt exemple de culminații ale privilegiatului al treilea văz. În lipsa acestui văz stă ineficiența eliberatoare a muzicii "moderno-moderniste" producții confuze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
nu însă ca elemente ale purei cunoașteri, ci ca entități care, prin faptul că se află în mișcare înlesnesc eliberarea de lumea din afară prin transformarea ei din concretitudine și exterioritate, în interioritate, și anume, mișcare sufletească având mers indefinit inefabilul, care pare a nu sfârși niciodată. Este o supremă stare filozofică, și anume, metafizică. * Martin Heidegger vorbește, pe drept cuvânt, de "poetul-gânditor", denkender Dichter precum Pindar, Shakespeare, Hölderlin, Eminescu, Tagore și de "gânditorul-poet", dichtender Denker. așa cum au fost presocraticii, Empedocle
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
orânduiri de asemenea cu virtuți de cântare, în adevărate linii melodice, cu o modulare a tonurilor și timbrurilor analog undelor muzicale, iar versurile și strofele modulate și orchestrare între ele similar frazelor muzicale, întregul poem devine o piesă simfonică. Pe inefabilul melodicității, se desfășoară tensiunile spațiale, temporale și cele ideatice, intim intricate cu ritmurile naturii, ale universului. În melodicitatea poemului, cititorul întâlnește calitatea receptivă cea mai nemijlocită, căci muzica însemnează armonizarea interiorității noastre, a sufletului nostru "ideal" de care vorbește Hegel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
dar emoția suie întotdeauna, in extasis mentis, la intensa vibrație a conștiinței cosmice și a conștiinței axiologice. "Prin participarea convergentă a diverșilor factori amintiți mai sus, se ajunge finalmente la acea senzație particulară indusă de poemul eminescian, la acea stare inefabilă care este perfecta armonie interioară. "Decisiv intervine în primul rând armonizarea sufletului cu restul lumii pe care Eminescu o înfăptuiește prin originala sa filozofie a spațiului poetic: convertirea lumii din afară în substanță sufletească, folosind în acest scop drept mediu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
poeziei Peste vârfuri. Aici mișcări ale naturii și sunetul cornului dilată la indefinit spațiul din afară "mai departe, mai departe" și apoi preschimbă acest spațiu tensionat în pură mișcare sufletească, iar aceasta crește până se eliberează în moartea inițiatică a inefabilului "Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte". În poezia lui Baudelaire Elévation, are loc de asemenea o largă deschidere spațială dezvoltată de zborul avântat al unor ciocârlii, înălțându-se din spațiul miasmelor morbide telurice, în văzduhul eterat cu dublă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
parte, față de el însuși, prin refuzul sclavizării într-o lume care se autoneagă existențial și axiologic, tema din Rugăciunea unui dac; de la actul sacralizării și ridicării la sublim ale celor mai variate componente ale vieții și naturii, la eliberarea în inefabil; tensiunea transtanatos în dublu curent și anume, de la viață la moarte în Mortua est !, Melancolie, Strigoii, și de la moarte spre viață în Mai am un singur dor; de la originea divină a dicteului poetic: Noi suntem din cei cu-auzul fin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mai de sus frumusețe, la transfigurare. "Vreau să dau eternitate celui mai umil lucru". "Denn alle Lust will Ewigkeit, will tiefe, tiefe Ewigkeit" "Căci toate bucuriile vor Eternitatea, vor adânca, adânca Eternitate". Iar această eternitate este un prezent absolut și inefabil, o stare extatică a unei vieți superioare. Moartea nu este decât un interludiu ce ne desparte de următoarea "întoarcere" a lui același. Ca și pentru Spinoza, pentru Nietzsche, nu există transcendență, totul este aici, imanent. Din acest motiv, nu trebuie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
este poet) este înainte de toate voință spre putere. Este acea artă a cărei perfecțiune ne împiedică să murim de adevărul comun, pentru că veritabila artă este "un monolog sau un dialog cu Dumnezeu". Între arte, muzica induce o eflorescență de stări inefabile al căror ecou este misticismul. Este "împăcarea dintre antinomiile interne la interiorul unei sinteze noi, nașterea unei a treia realități". Muzica este devenirea, este marea eliberatoare, principiul ei se află dincolo de orice individuație. "Muzica mă face să cad în sus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și demiurgul înveșnicirii ei. Pentru că poetul, în calitate de homo significans caută și are intuiția semnificațiilor vieții, ale lumii și creează noi semnificații. Muzica instituie justiția supremă în eliberarea omului de servituțile vieții de fiecare zi, prin dizolvarea eului nostru empiric în inefabil, într-un dincolo al încântării pure. Structura ei trifazică: sunet, stingerea sunetului, nașterea sunetului nou din energia celui dispărut, constituie acea "veșnicie în mișcare" de care vorbea Platon, o veșnicie poetică, transfiguratoare, contracarând magic "vremuirea" ruinătoare. Poezia reinstituie primordialitatea Există
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]