2,054 matches
-
în mai multe rânduri, îi zise lui Gosseyn, deși sunteți cât se poate de sprinten. Totuși am obținut ceva. Scoase câteva fotografii din servietă și i le înmână. - Această fotografie a creierului secund C a fost făcută săptămâna trecută. Suprafața lucea cu milioane de linii întretăiate cu multă finețe. - Strălucitor datorită excitării, zise doctorul Kair. Dacă-ți amintești că, la un moment, singurele comunicații ale creierului dumitale cu restul corpului și țesutul creierului păreau să fie vasele sangvine care-l irigau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85123_a_85910]
-
nu cred că mai trebuie să subliniez că mesajele pe care dumneata le-ai primit din Templu au fost pentru mine o indicație prețioasă asupra punctului spre care trebuie să-mi îndrept atenția. Credea. Credea în religia sa stranie. Ochii luceau sin-ceri. Gosseyn îl observă și era foarte clar că omul nu era întreg la minte. Întrebă: - Enro e mort? Secoh nu șovăi decât o clipă. - Cred că a bănuit ceva, mărturisi. M-am dus în apartamentul său în noaptea trecută
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85123_a_85910]
-
atitudine umilă decretată de anii din urmă pentru toate ceremoniile din camera interioară, mai ales cele în care obiceiul onorurilor trebuia să fie acoperit cu o robă de ceremonie. Trupul său se arăta astfel, subțire, dar ferm. Ochii lui negri luceau într-o așteptare febrilă. Părea puțin probabil ca el să conceapă îndoieli în acest ultim minut, dar Gosseyn nu voia să riște. - Prea nobile senior, gardian, începu, când mă voi similariza prin interiorul acestui distorsor până la cel de la ușă, va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85123_a_85910]
-
Așa ceva nu s-a mai auzit!" "Bătrânul e un mincinos!"...) IERONIM: Spune, bătrâne! CÂNTĂREȚUL ORB (cântă): S-a zvonit în lumea toată / Fără de pereche veste: Că-n palatul din poveste / Stă cea mai frumoasă fată. / Ochi de-albastru întuneric / Ce lucesc adânc, himeric, / Ca de-iubire două basme. Dară corpul ei părere-i, / Abur viu, ca de fantasme. // TOȚI (cântă): Când pe crug e-ajunsă vremea / Mult slăvitului Crai-Nou, / Pe când cerul se deschide / La al lumilor ecou, / Atunci ea vine asemeni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1483_a_2781]
-
Pe versurile Bufonului, Ieronim se îndreaptă, încet, spre oglinda centrală.) BUFONUL: El a mers, a mers într-una / Făr-de greu de drum să-i pese... Când pe vârfuri trece luna / El văzu prin lunci alese / Un palat crescând departe, / Ce lucește parc-ar arde. / El intră pe scări de-oglindă / Și prin salele deșarte, / Pe covoarele din tindă... / Și-n lumina blândei lune / El văzu frumoasa fată. // (Apare imaginea Frumoasei fără corp Cezara.) Dulce, mândră, o minune, / Către el pășind ușoară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1483_a_2781]
-
află casa mea și tatăl meu, și surorile mele, și mormântul maicii mele, și toți cei care-mi sunt dragi și de care nu mă pot despărți? POSACUL: Să așteptăm cu înțelepciune și cu răbdare trecerea norilor. Pe urmă va luci iară soarele pentru cei buni. Pretutindeni sunt oameni vrednici, și domnia ta vei ști să-i găsești și să te așezi în preajma lor, nădăjduind îndreptarea lucrurilor. LIANA: Unde să mă duc, înțeleptule prieten? În țara lui Hulpav-Împărat, sau la Zarvă-Împărat, sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1483_a_2781]
-
unui bărbat tânăr, dintr-o altă epocă. Mă simțeam stingherit în camera aceea, așezat pe patul pe care se culca o străină, paiața aceea buimăcită care mă aștepta dincolo. Într-un sertar întredeschis în care se afla lenjeria, se vedea lucind o bucată de satin vișiniu, aproape fără să-mi dau seama am vârât mâna prin deschizătura sertarului și am atins ușor țesătura alunecoasă. Paiața apăru printre fâșiile de plastic. — Nu vreți o cafea? M-am așezat pe divan în fața posterului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
arse se ivea lugubră din iarbă, poate căzuse de pe viaduct și n-a avut nimeni grijă s-o mai ia vreodată de acolo. În apropiere, pe o fâșie de argilă crăpată de soare, se târa un șarpe. Pielea lui neagră lucea, în timp ce se ascundea din nou în iarbă. Ea nu era. În timp ce mă în depărtam, umbra locuinței sale se întindea peste peisajul acela dezolat și mă îngropa. M-am urcat în mașină, am vârât cheia în contact, dar n-am învârtit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
îmi strigă. Am trecut cu privirea peste zidul de capete pe care-l aveam în față și am întâlnit pentru o clipă ochii mamei tale. Și ea trebuie să fi fost cu cel puțin un pahar dincolo de limită, ochii îi luceau miopi. Își duse cu întârziere mâna la gură să ascundă un început de căscat. Nu dansez prea ușor, aproape întodeauna mă țin deoparte de agresiunea muzicii prea tari. Dar dacă totuși se întâmplă, mă postez în metrul meu pătrat și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
meu pătrat și nu mă mai mișc de acolo. Am închis ochii și am început să mă clatin, cu brațele inerte pe lângă trup. Muzica mă pătrundea și rămânea în mine, întunecată ca sunetul mării într-una din acele uriașe scoici lucind la exterior ca smalțul. Văzusem de curând o astfel de scoică. Unde? Sigur că da, era acolo, lângă micul elefant de jad, pe mobila cu furnirul crăpat din casa femeii ăleia. Scoica aceea de prost gust, cu cârlionțul deschizăturii roz
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
întorc spre ea, fixează tavanul cu o expresie ciudată. — Am putea încerca să ne privim în ochi. Vocea îi este străbătută de o nuanță care se înfășoară mândră în jurul fiecărui cuvânt. — Ai băut? — Puțin. Mi se pare că ochii îi lucesc, bărbia îi tremură. Dar noi ne privim, de ce să nu te privesc, ești atât de frumoasă! Mă întorc, aranjez perna, nu mi-e somn. Să înceapă noaptea predicii conjugale, dă-i drumul cu valsul revanșelor! Dar îmi dă un picior
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
cu maimuța. — Ca pe vremuri, zise. Își deschise halatul. Era fără chiloți, dar am recunoscut imediat tricoul. Am recunoscut floarea de paiete care atârna strâmb, smulsă de dorința mea în după-amiaza aceea de vară atât de departe acum. Era acolo, lucea sub privirile mele. Își înălță brațul: — Ajutor..., bolborosi. Ajutor..., imitându-se pe ea însăși și râse. Ca o fetiță coruptă și disperată. Apoi vocea i se întoarse în prezent: — Omoară-mă, te rog, omoară-mă. Am privit în jos spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
îmi forțam mușchii. Mă întorceam acasă, goleam sacoșa cu hainele murdare pe jos lângă mașina de spălat și mă simțeam mai pregătit să intru și să înfrunt atmosfera aceea de falsă poveste. Burta soției mele creștea, pe fereastră se vedeau lucind, printre coroanele copacilor, luminile tremurătoare ale decorațiunilor de Crăciun. Într-o seară valul m-a izbit cu forță. Valul negru al melancoliei, al dezastrului. Viața îmi cădea în cap. Nu era de ajuns să pedalezi în gol, pentru a te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
respir cu gura deschisă, în timp ce ploaia mi se scurge pe față. Am un balon roșu în mână. Ce mică este, strânsă în corpul ei ud leoarcă, cu picioarele albe întinse pe trepte, într-o percehe de cizme scurte până la glezne, lucind din cauza apei. E grozav s-o regăsesc, e minunat. Pare mai tânără. Pare o fetiță bolnavă. Pare o sfântă. Apa îi șterge trăsăturile. Nu-i rămân decât ochii. Două bălți strălucitoare care mă scrutează în timp ce rimelul negru îi curge pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
ar fi avut într-adevăr un sens... Dar acum... Acum să ne trecem mâinile pe hainele șifonate, pe părul lipit de cap, și să ne întoarcem cu dezordinea aceea încă înăuntru, cu trupurile zguduite, la lumea din fundul străzii care lucește de la luminile reflectate pe asfalt, de la mașinile în mișcare, de la picioarele grăbite sub umbrele. Suntem încă noi, niște nenorociți, niște amanți mizerabili în mijlocul străzii. Un balon roșu zace pe asfaltul negru, ca o inimă uitată. Italia îl privește. — De ce ți-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
viața mi-ar fi dat ocazia să-mi iau revanșa, beam pentru că am fi avut un alt fiu și nu i-aș mai fi interzis nici o bucurie, aș fi premiat-o până în ultima zi. O priveam și ochii mei stupizi luceau plini de încredere și nu avea nici o importanță dacă nu mânca, era doar obosită. Trebuia să doarmă și să viseze, în timp ce eu aș fi mângâiat-o în ciuda lunei aceleia grase, iar dacă i s-ar fi făcut foame în timpul nopții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
continua ei așteptare. Eu eram fericit în momentul acela și mi-o spuneam mie însumi: sunt fericit! Fericit pentru acel puțin din Italia pe care lumina slabă mi-l oferea în camera tristă ca un atelier de mobilă. Fruntea îi lucea, m-am apropiat să i-o șterg cu un capăt al cearșafului. Ardea încă, poate mai mult decât înainte, iar un firișor de salivă îi curgea din gură pe gât, în partea în care își înclinase capul. Acum îmi dădeam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
l aruncasem în față când am plecat. Indicațiile erau imprecise și puține, iar eu eram atât de agitat, încât nici măcar pe acelea nu mi le aduceam aminte. Dar dacă trebuie să mergem, viața este cea care ne duce, Angela. Strada lucind în lumina zorilor era acul metalic al unei busole care mă trăgea spre ea. Călcam pe accelerație și vorbeam cu Italia. — Fii liniștită, îi spuneam, suntem aproape, o să vezi, totul va fi bine. Fii liniștită. Italia era liniștită, nemișcată și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
și birocratic al unei vămi. Fiecare poveste de dragoste are nevoie de dovezi, mi-am spus. Trecu fără zgomot o mașină mică și roșie. Soarele era sus pe cer. Am zâmbit. A bolborosit ceva și m-am întors. Soarele îi lucea în ochi, irișii ei gri erau punctați de solzișori argintii. — Mi-e sete... , a șoptit. Sete. Pe noptiera de metal se afla o sticlă pe care o adusese asistenta pentru mine și din care, după febra operației care durase aproape
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
fustă și îi pieptănaseră părul. Luxul aranjamentului aceluia ascundea originea ei umilă, îi dădea un aer de mireasă de țară, o țărancă sfântă, bună de dus în procesiune. Poate îi dăduseră cu ceva pe față, ceară sau cremă, obrajii Italiei luceau puțin și tocmai lucirea aceea o sărăcea. — Lipsește un pantof, zise omul de la pompele funebre. M-am întors în piațetă și am găsit pantoful de culoarea vinului cu tocul foarte înalt și subțire care îi căzuse din picior cu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
a după-amiezii care aluneca peste lucruri dezgolindu-le, cercetându-le până în cele mai mici detalii. La urma urmelor, călătoream spre un cimitir, iar acela era un purgatoriu de trecere care nu-mi displăcea. Bărbatul conducea în tăcere. Cu părul său lucind de briantină și gulerul cămășii imaculat, fără o picătură de transpirație, părea cât se poate de străin de promiscuitatea priveliștii. Alerga. Gâtul țeapăn îi menținea o atitudine rezervată, în ciuda numeroaselor zgâlțâituri. Mi se părea o călătorie în afara vieții. Locul, tovarășul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
schimbase. Soarele cobora la orizont și, între doi nori, razele lui intrau lateral în tribune, aurind chipurile celor trei. Nu, a spus Tarrou, nu, într-adevăr, n-a suferit. După ce s-au retras, judecătorul continua să privească înspre partea unde lucea soarele. S-au dus să-i spună la revedere lui Gonzales care studia un tabel de supraveghere prin schimburi. Jucătorul a râs strângându-le mâinile. Am regăsit cel puțin vestiarele, spunea el, e și asta ceva. Puțin după aceea, administratorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
A ALES TARROU PENTRU A SE DESTĂINUI ÎNTRUCÂTVA DOCTORULUI RIEUX. Într-o zi, pe la orele zece, după o zi lungă și istovitoare, Tarrou l-a însoțit pe Rieux care se ducea să-i facă bătrânului astmatic vizita de seară. Cerul lucea blând deasupra caselor din vechiul cartier. Un vânt ușor sufla fără zgomot prin răspântiile întunecoase. Veniți din liniștea străzilor, cei doi bărbați au dat peste vorbăria bătrânului. Acesta le spunea că erau unii care nu puteau admite tot ce se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
și-n pământ eratic. Născuți ca viața-n doi s-o are-ntruna, nu mai trăiau, căci el era materie și-atât, iar sufletul doar spirit, tinzând a se-ntregi, dulce-Eugenia! Ci ochii tăi țâșniră ca izvoare de vii lumini, lucind peste cărarea-mi, și sufletul mi-l strânseră, ducându-l din cerul vag pe-acest pământ nesigur, l-au pus în trupu-mi și de-atunci în viață sunt una și trăiesc, o, Eugenia! Sunt parcă ochii tăi aprinse cuie și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
invers. Nava abandonată era culcată pe o rână și nu trăda nici un semn de viață sau ale unei activități oarecare. De la această distanță, apelul disperat era asurzitor, dar cei trei reduseră volumul receptoarelor. Oricare ar fi fost compoziția cocăi, ea lucea sticloasă, sub geana de lumină crescândă, fapt ce sugera existența unui aliaj care nu putea fi realizat de mână de om. Era oare metal? La prima vedere nu apăreau îmbinări de nici un fel, suduri, blindaje, joncțiuni de panouri separate realizate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]