17,823 matches
-
un ucenic de-al lui i-l trecea înapoi, din interior. Un observator străin de cultură acelui popor născut pentru viața pe ocean nu și-ar fi crezut ochilor că o asemenea manevră se putea desfășura la pește șaizeci de mile de coastă cea mai apropiată și cu patru mii de metri de apă sub chila, ceea ce fără îndoială demonstra cât de mare poate fi capacitatea omului de a se adapta la orice mediu. Nici un marinar european nu s-ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
grijă resturile, ca și cum de astă le depindea viața, după ce le pipai, le mirosi și cugeta îndelung, Miti Matái comenta, în așa fel încât să-l audă cu toții: Vin după noi, si nu pot fi la mai mult de douăzeci de mile depărtare. Încă o dată, magie curată. Magia aceea a navigatorilor polinezieni, dusă până la ultimele extreme de sofisticare, iar Tapú Tetuanúi, perplex, simți iarăși că îl apucă amețeala. —Cum ți-ai dat seama? Căpitanul Mararei se mulțumi să arate ceea ce tocmai studiase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
pentru că pescărușul să-l fi prins de unul singur. Ce concluzie tragi din asta? Că este vorba de resturi pe care cineva le-a aruncat în mare. — În sfârșit, începi să gândești! În plus, ne aflăm la pește optzeci de mile de coastă cea mai apropiată, și nici un pescăruș nu se depărtează atât de mult de țărm, decât dacă urmărește un vas, cu ale cărui resturi se hrănește... Înțelegi acum? Înțeleg, răspunse băiatul. Dar tot nu-mi dau seama cum poți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
dau seama cum poți să calculezi la ce distanță se găsesc. — Pot să-mi fac o idee, pentru că încă nu le-a digerat, ceea ce înseamnă că a trecut mai puțin de o oră de când le-a mâncat. — Iar douăzeci de mile reprezintă distanță pe care o parcurge un pescăruș într-o oră, daca nu se grăbește foarte tare... încheie cârmaciul, care asistase și el la lecție. O milă în plus sau în minus. —Și de unde știa că suntem aici? întreba Chimé
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
trecut mai puțin de o oră de când le-a mâncat. — Iar douăzeci de mile reprezintă distanță pe care o parcurge un pescăruș într-o oră, daca nu se grăbește foarte tare... încheie cârmaciul, care asistase și el la lecție. O milă în plus sau în minus. —Și de unde știa că suntem aici? întreba Chimé din Farepíti. Ne-a văzut de la înălțime, răspunse Miti Matái, care apoi adaugă gânditor: Ceea ce înseamnă că acum și Te-Onó ne-au „văzut“ și știu unde suntem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
clare. Concluzia... adaugă, își imaginează că i-a părăsit pentru că a văzut o navă pe care ei n-o pot vedea de jos, dar care se află în raza vizuală a unui pescăruș: adică, la vreo douăzeci sau treizeci de mile depărtare. Mai avea atâtea de învățat de la acel om! Tapú Tetuanúi era convins că nici dacă ar trăi o sută de ani alături de mentorul sau n-ar fi în stare să învețe tot ce știa acesta despre mare și despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
la detalii o fac pentru că, în natură, nimic nu se produce la întâmplare. Totul are un motiv de a fi și toate sunt legate între ele. Îi zâmbi cu afecțiune. De-aia, dacă vezi un pescăruș la pește optzeci de mile de coastă, nu te poți mulțumi să spui: „A, ce bine! Un pescăruș!“. Nu. Trebuie să te întrebi ce căuta acolo, și să găsești un raspuns logic la întrebarea asta. La fel si cand un nor se oprește, când un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
stricte să nu scoată nici măcar un cuvânt, din acel moment nu se mai auzi nici cel mai mic sunet nepotrivit pentru o insulă pustie și solitara, aflată în mijlocul oceanului. Cât era încă noapte, iar navele dușmane se găseau la o milă și ceva depărtare, Navigatorul-Căpitan le dădu voie să le urmărească, si nu puțini au fost cuprinși de fiori văzându-le cum se apropie la lumina lunii, care era deja pe punctul să dispară la orizont. Nu erau decât două pete
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
pe creasta ar fi putut jură că nu se petrecuse nimic anormal pe insula în timpul cât fusese cufundata în întuneric. Și nu se petrecu nimic demn de menționat nici în orele în care Peștele Zburător se menținu la vreo trei mile în larg, căci dulgherul avea nevoie de mult timp și de mult calm ca să fixeze definitiv puntea și să ridice catargele. Miti Matái se asigura că nava redevenise cea dintotdeauna, calcula înălțimea stelelor și în cele din urmă le ordona
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
văzând că dușmanii lor încercau să profite de nopțile cu luna plină pentru a scăpa de distructivii Niho-Nuí, căci, gândeau ei, ca niște excelenți marinari ce sunt, au fost în stare să găsească singură insula care există pe zeci de mile de ocean de jur împrejur. Dar cum înțeleptul lor rege prevăzuse că așa se va-ntâmpla, răzbunătorii Te-Onó erau acolo dinainte, așteptându-i. Dacă polinezienii ar fi cunoscut șahul, Octar s-ar fi felicitat pentru precizia cu care prevăzuse mișcările
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
În zori au să fie aici. V-ați făcut bine treaba? Ne-am făcut-o. —Excelent! comenta vesel Navigatorul Căpitan. Cred că de data asta o să aibă o surpriză neplăcută. Le ordona vâslașilor să îndepărteze vasul la vreo jumătate de milă de țărm și, după aceea, le ceru să încerce să doarmă puțin. În zori o să ne trebuiască toate forțele, spuse. Toate! Însă, în timpul scurt care le mai rămăsese până la răsăritul soarelui, nimeni nu reuși să doarmă nici măcar un minut la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
Și mirosul de praf. Și, din întuneric, vocea doamnei Clark spune: — Hai, intrați repede. Sfântul Fără-Mațe ni se va alătura după ce va abandona autobuzul așa încât să-l găsească poliția. După ce scapă de probe. La mai multe străzi distanță, poate la mile întregi. Unde o să dea de el, însă n-o să-i conducă înapoi la ușa asta de oțel zidită în beton și întuneric. Noua noastră casă. Insula noastră pustie. Cu toții înghesuiți în clipa aia între autobuz și beznă. În clipa aia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
taxi cu radioul dat tare. Îți cumperi un acvariu, îl așezi în locul televizorului, și tot ce primești e o șopârlă atât de proastă încât, atunci când menajera mișcă o piatră din loc, șopârla crede că a fost mutată la mai multe mile distanță. Atunci când casa îți devine întreaga lume se numește „închidere în cocon”. Domnul și doamna Keyes - Packer și Evelyn - n-au fost întotdeauna așa. Înainte, cum murea un delfin în plasele pescarilor de ton, cum se repezeau să scrie un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
care par amestecate de la înălțimea asta, aproape ți-ai dori să mai trăiești. Să lași baltă toată misiunea și să te întorci acasă, oricât de negru ar fi viitorul. Un Gulfstream poate căra destul combustibil pentru a zbura 6750 de mile marine, chiar și cu 85 la sută vânt din față. Până la țintă erau doar 6701, ceea ce lasă îndeajuns combustibil pentru a detona bagajele, valizele și mulțimea de pungi pe care Jenson le-a încărcat în Florida, unde au aterizat pentru că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
de piatră o lăsase să urle de durere pe zidul suferinței! Greșise și primise ceea ce căutase pe tot parcursul zilei. Hotărât lucru, cu Bica nu trebuia să te pui. Aflată la adăpostul pieptului mamei simți că o doare inima de mila bunicii. I se umplu sufletul de o iubire puternică față de ființa darnică și bună care nu-i mai făcuse rău, nu ridicase nici măcar o dată tonul deși numai Dumnezeu știa câte motive avusese să o facă. Se desprinse din strânsoare, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]
-
dea din gura strident rujată, croindu-l, când și când, peste ceafă. Profund jignită, Sanda se retrase și încremeni pe un scaun, ca și cum acela ar fi fost singurul loc în care îi era permis să stea. Luana se albi de mila ei. O mânie cruntă îi încleștă mâinile pe scândura de gard și-o făcu să arunce priviri de foc ticăloasei care-i supărase mama. Se așezase lângă bărbatul făcut ghem și își trăgea înciudată "rochia" peste pieptul generos. Aprinse, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]
-
vădit deranjată de îndrăzneala bărbatului. În spatele Sandei se așezase tatăl unei alte fetițe. Femeia strâmba din nas și se foia în bancă pentru că bărbatul mirosea a băutură. Se abținea cu greu să nu-i facă observație. Luana îl privea cu milă pentru că era prost îmbrăcat, avea pantalonii rupți și cămașa arăta ca o cârpă de șters vasele. Era însă vesel și făcea tot felul de glume la care copiii râdeau cu toată gura. Învățătoarea îl atenționă să fie mai serios, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]
-
talpa lui înglodată. El nu-și lovise vreodată soția iar pe copii i se rupea inima când trebuia să-i altoiască. Nu se pricepea la carte, nu făcuse nici patru clase, dar își învățase odraslele ce-i respectul, bunul simț, mila și omenia. Erau lucruri care nu se învățau la școală. Le moștenise de la maică-sa și le dădea mai departe copiilor lui, dar doamna era prea înțepată să observe asta. Sanda căpătase obiceiuri de femeie singură. Nu suporta bărbații băuți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]
-
-i analizase pe fiecare în parte, Luana trase o concluzie înțeleaptă: sărăcia avea nenumărate forme. Școala generală la care învăța Luana avea repartizați elevi de la Casa de copii. Orfane sau abandonate, aceste suflete lăsate în grija statului te umpleau de milă. Îmbrăcați în uniforme vechi, necălcate, deșirați și slabi, unii dintre acești copii nu vorbeau și nu râdeau aproape niciodată. Pe Luana o impresionă primul contact cu ei. Avea doi căminiști în clasă: Mincaș Gheorghe și Vându Teodor. Mincaș, fire închisă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]
-
bogdaproste, cu mâneci trei sferturi, îngrozitor de roșu. Totuși, era încălțată cu ghete noi, moderne și pe-o ureche îi ședea o pălăriuță șmecheră, din cele mai cochete. Avea o privire atât de pierdută, încât băiatului aproape că i se făcu milă. Nu știu dacă să râdă ori să plângă. "Dumnezeule! gândi. Ce le mai lipsește la astea două? Să se ia în brațe și să înceapă să danseze. Și-au bătut joc de mine, nenorocitele". Le urmări, cu lacrimile șiroindu-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]
-
pună cu Luana?! Dacă prestațiile băieților erau jalnice și se făceau în bătaie de joc, fetele își dădeau toată silința. Ceea ce pentru Doinița era înotul grațios, al unui pește în apă, pentru celelalte reprezenta un efort serios, demn de toată mila. Era nostim să le vezi căznindu-se să se lase pe spate, cu privirea ridicată a speranță și ajutor spre cer, chinuindu-se să se arcuiască, cu mâinile zvârlite în lături și cu grimase îngrozitoare pe chip. În momentul când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]
-
familia Leon: Ce faci, Sando, aici erai? Se așezară la masă, cu Bica lângă ei și sărbătoritul în capul mesei. Era exact ceea ce nu suporta Dan: să fie în centrul atenției. Se foi în scaun până când Andei i se făcu milă și schimbă locul ei cu al lui. Familia Vandei mânca ținând șervetul pe brațe, în timp ce capul familiei făcea glume, spunea bancuri și povestea orice mișcare a Emei din ultimii cinci ani. Mai înainte ca Dan să sufle în lumânări, copiii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]
-
cel mai bun stimulent pentru buna dispoziție a Emei. Au cântat și-au povestit verzi și uscate până la prima oprire. S-au așezat în iarbă, privind cum soarele urcă tot mai sus pe cer, amenințând să-i topească, curând, fără milă. Din una în alta, Renar începu să povestească despre colegele lui de clasă. La noi fetele sunt pline de feminitate. N-ai să le vezi, vreodată, bătând mingea cu băieții. Zâmbesc discret și cu finețe. Râsul lor nu-ți sparge
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]
-
tăie Luana cu ciudă, simțind că Renar bate în direcția ei. Băiatul, plin de sine, nu catadicsi să-i răspundă. Când sunt invitate la o petrecere, vin îmbrăcate în bluzițe cu gulerașe de dantelă, elegante și finuțe, că ți-e milă să le atingi. Discuția cu ele e o plăcere, n-ai să vezi, una, să strige ori să gesticuleze disperată în toate direcțiile. Timișorencele nu dansează, plutesc în ritmul muzicii ca niște balerine. Timișorencele nu plâng, se smiorcăie... Remarca Luanei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]
-
să-și reia locul în rând. Obișnuia să șocheze cu vocea ei caldă, suavă, cu acordurile sensibile pornite din inimă. La serbarea de iarnă ridică sala în picioare. "E umbra ta asta pe care O semăn în sufletul meu. Cu milă și tristă mirare Voi duce-o cu mine mereu". Îl căută pe Rosti cu privirea, în timp ce-i dedica versurile pe care le cânta. Îl zări stând retras într-un colț, privind-o fix, fără să miște. Silueta atât de dragă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]