2,543 matches
-
ele de îngrosolănite de muncă, în fața omagiilor, ca prin farmec, se cizelară și aplaudară ca niște domnițe. Ho diábolos nemaiavând decât să întindă o mânecă a pijamalei pentru a o alege, dintre ele, pe aceea a cărei impetuozitate uterină îl orbise. Valsînd-o, aeropurtînd-o și abandonînd-o înaintea capului falsului preot, care nu ostenea nici să pârțâie din buze, nici să profereze ocări împotriva Numelui Preasfânt. Observând, mai apoi, că aleasa mânecii sale era Gabriela P. Mocanu. Învăluind-o pe Gabriela într-un
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
de început de septembrie, pierită, albă, împînzea curtea. Pomii lăsau o umbră rară în țarină. Mirosea a gutuie pârguită. Procopie ședea și se uita la vița urcătoare ce acoperea ferestrele lui. Era așezat pe un scaun, cu ochii în soare, orbit de lumina aceea mângâietoare, numai într-o cămașă subțire, deschisă la gât, moleșit, ținîndu-și genunchii între palme. Veta îl privea de după perdea. Atunci sosiră dinspre Grivița hingherii. Întâi, fata a auzit o larmă surdă și vocile băieților din mahala: - Huo
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
toate acestea... Într-o lume de mărăcini, parcă sânt o salcie ce-și plânge crengile spre cer. Când mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima? Și verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide când sângele a orbit? Ce negură spintecă măruntaiele și ce ziduri se dărâmă în țesuturi? Și oasele spre cine urlă în văzduh, și văzduhul de ce-mi apasă mâhnirea grăbită înspre nimic? Și ce chemare spre înec îmi împinge gândurile spre ape moarte? Dumnezeule
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
m-aș risipi de bucurie în văzul celorlalți, mi-aș consuma toată energia pentru a face comunicabilă starea mea de fericire, preaplinul meu încîntător și debordant. N-aș regreta dacă după o astfel de risipire vocea ar răguși, ochii ar orbi și mersul s-ar împletici, n-aș regreta dacă funcțiile și posibilitățile organelor s-ar epuiza și focul din mine și-ar încetini pâlpâirile. Dacă există fericire în lume, ea trebuie comunicată. Sau oamenii cu adevărat fericiți n-au conștiința
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
din esența satanică a suferinței. Pe treptele suferinței nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări înspre cer, ci înspre infern. Și întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puțin infinit și etern decât lumina ce te orbește pe scările bucuriei. Suferința este o cale de separare, de disociere, este o forță centrifugală ce te detașează de sâmburele vieții, de centrul de atracție al lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubire și intimitate. Dacă principiul divin
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
În teamă se exprimă nesiguranța în lume și atașarea de lume. Paradoxul sufletesc este totuși inteligibil; căci nu ne temem decât de ceea ce prețuim, de ceea ce nu putem avea integral fiindcă alcătuiește altă substanță decât a noastră. Teama ne face orbi față de axa proprie; de aceea, în ea se caută omul pe sine fără a se găsi. Poate aci consistă rațiunea psihologică a faptului că evreii sânt pierduți... Respirația istorică a unui popor este cu atât mai amplă, cu cât misiunea
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
istoriei noastre este a ne destrăma într-o formă atenuată de sinucidere. Nu vorbesc numai de schimbarea unor forme politice, ci de o transformare în temeliile vieții noastre. Va trebui să renunțăm la luciditățile care ne revelează atâtea imposibilități, pentru ca orbi să cucerim lumina de care ne-au înstrăinat acestelucidități. Nu știu dacă trebuie să ne bucurăm prea mult că istoria presupune existența națiunilor ca unicul ei mijloc de realizare și că devenirea își justifică substanța în conflictul dintre ele. În
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
poți imagina cât e de pustiu, cât e de deșert în el, e întocmai ca gândirea idioată și stearpă a unui om a cărui urechi sunt surde ca lutul, a cărui gură e mută ca pământul, a cărui ochi sunt orbi ca piatra. Nu mai simt nimic, și când mai pot stoarce o lacrimă din ochii miei mă simt ferice. Ai văzut acel înger închinîndu-se Dumnezeului său - ei bine, acel înger iubește c-un amor lumesc pe un demon rece, palid
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
peste ochi, căci băgasem de samă că lumina se reaprinsese. Apoi, apucîndu-l cu amândouă mînile de subsuori, îl ridicai, îl apucai strâns de-un braț și-ncepui s-alerg iute cu el până ce intrarăm în stradele orașului... astfel încît, amețit, orbit si dus cu sila, în apatia lui nu se mai uitase înapoi. Venirăm acasă. Ochii săi erau turburi, însă fața luase iar aparința de liniște ce-i era obicinuită. Lampa pe masă o lăsasem aprinsă și fumega pe stinse. - O
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
zise ea... și albul dat pe față nu putu opri ca fața ei să se înflăcăreze ca focul. Fondalul se lăsă cu desăvârșire la pământ, și noi rămaserăm după el. - De când te-am văzut, urmai, apucîndu-i mâna, ochii mei au orbit de lumina ta și inima mea s-a-nchis pentru toată lumea din cauza amorului pentru tine. Poesis, am uitat cărțile colbăite, știința și poezia, idealele uneia și-a alteia, de când ai apărut tu înaintea mea. Nu știi, nu poți ști cât
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
am înnebunit și teama de mine însumi. Lucrul de care mă temeam mai mult era nebunia, mi-era frică să nu-nnebunesc. Adesea mă pomeneam că privisem, fără să știu, câte o oră-ntreagă-n soare și că ochii mei, orbiți de lumina lui caldă, nu mai puteau distinge nimică, ci un caos vânăt - roșu părea că pirotește și mă-nvîrtește mereu, până ce mă trezeam căzut pe iarba câmpului. Eram tâmpit, absurd, idiot. Astfel stam adese înmormîntat în iarba mirositoare, albaștri și
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
în fruntea lor. Observatorul fascinat ar putea striga, alături de Shakespeare: "Iată flagelul vremurilor noastre, nebunii conducîndu-i pe orbi". Uluitoare precizie, nu-i așa? Să ne amintim de Hitler, de Pol Pot și tutti quanti, acești smintiți care-au manipulat masele orbite de teamă și speranță. Exemplul lor extrem ne face să simțim așa cum și boala ne învață cel mai bine ce înseamnă sănătatea ce se întîmplă de fapt în situațiile obișnuite: puterea se exercită prin irațional. Iată în continuare al treilea
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
stupefiată, poliția eclipsată iar în jurul giganticei sale umbre un gol imens. "Fascinați, dușmanii îl căutau și nu-l vedeau; se ascundea în propria-I glorie, așa cum leul din Sahara se ascunde în razele soarelui pentru a scăpa de privirile vînătorilor orbiți de lumină. Învăluite în flăcări arzătoare, fantomele de la Arcole, Maregno, Austerlitz, Jena, Friedland, Eylau, Moscova, Lutzen ori Bautzen i-au alcătuit cortegiul dintr-un milion de morți. Dinlăuntrul acestei coloane de foc și pară, la porțile orașelor răsunau cîteva acorduri
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
existenței („să pipăi a ta credință”), Însă, ca și poetul de mai tîrziu care caută dovada divinității, nu află decît nălucire. El se adresează, atunci, omenirii avertizind-o asupra marelui rău ce-o amenință: „Deșteaptă-te, omenire, din visui ce te orbește Și, cunoscînd ce-i amoriul și pe cît te osîndește, Izgonește-l din sîmțîre Și spune spre pomenire Vacurilor depărtate Nenorocirile toate Ce vin dintr-o nălucire”. Este imaginea unui rău abstract, incontrolabil, de origine divină, acționînd ca o lege
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
să-l Învețe pe copilul ei cum să pronunțe dulcele Nume al lui Iisus, când glasul este foarte plăpând și limba sa poate să pronunțe.” Numeroși părinți Însă, fie sunt nepăsători față de educația religioasă a copiilor, fie sunt atât de orbiți de iubirea lor prea mare pentru odraslele lor, Încât nu vor să vadă nimic rău În firea lor și rămân surzi la avertismentele binevoitorilor, nevoind să asculte adevărurile și sfaturile bune. Acești părinți Încearcă să se autojustifice spunând că sunt
EDUCAȚIA RELIGIOASĂ – O NECESITATE PENTRU SUFLETUL TUTUROR COPIILOR. In: Integrarea şcolară a copiilor cu CES şi serviciile educaţionale de sprijin în şcoala incluzivă by Mariana DINTER, Adriana NASTASĂ () [Corola-publishinghouse/Science/1136_a_2133]
-
ci și gândurile se auzeau asurzitor, lovindu-se de pereți și întorcându-se în ecouri. „De ce să te temi, cumetre ?“, auzi vocea lui Fandarac, atât de aproape, încât nici nu mai trebui să se întoarcă. „Ei văd tot, dar sunt orbi ca niște cârtițe, dacă-i scoți, s-ar usca în lumea noastră adevărată ca niște coji de pepene uitate la soare. Aud tot, dar nu înțeleg nimic... Învață să gândești fără cuvinte și atunci ei vor fi cu totul neputincioși
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
propriul tău torționar, unde te mai poți ascunde atunci ? Cel care te iscodește și te hăituiește în oricare ungher nu e decât o voce. Poate fi o voce la întâmplare, poate fi chiar vocea ta lăuntrică. O lumină puternică te orbește, nici măcar închizând ochii nu te poți feri. Nu vezi nimic, lumina scormonește ca un bisturiu în ochii tăi care sângerează. Auzi doar vocea care nu se răstește, e egală cu ea însăși tocmai pentru că e neînduplecată. Cele mai multe întrebări sunt aceleași
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
Nu știa cum să facă să se trezească, întinse mâna să stingă lumina, dar veioza se depărtă. Își trase mâna, ca arsă, atunci veioza se apropie din nou și lumina ei îi sparse vederea. Era aceeași lumină blestemată care îl orbea mai tare decât întunericul. Gemu, dar ceea ce auzi fu sunetul spart al Vocii care râdea. — Cine ești ? îngăimă. — Nu sunt, răspunse Vocea. Nici tu nu mai ești... Glasul era nefiresc, meșteșugit, precum al păpușarului din spatele scenei. Bătrânul încercă să se
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
Acum, capul într-o parte, într-o parte, am spus, tâmpito, nu te uita la aparat. De altfel, doar atunci îi ceruseră să privească înainte, lumina adunată într-un fel de umbrelă argintie, care se îndrepta spre fața ei, o orbea pur și simplu. În rest, ochii în jos, golanilor, la vârful pantofilor, sau, în cel mai bun caz, cu picioarele desfăcute și mâinile ridicate și lipite de zid. Rada privise în jur, pe furate, o frântură de chip de la unul
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
striga la ei din ascunzătoarea luminii puternice o voce care pur și simplu îi îmbrâncea, următorul ! Privi în jur, dincolo de scaun nu mai era nimeni și nici în urma ei, așteptându-și rândul. Și totuși, căzuse, poate din cauza luminii care o orbea, poate din cauza repezelii nătângi cu care se supunea, ca o somnambulă, vocii aceleia. Bocancul care o lovise în burtă n-ar fi putut vorbi. Dar acolo era posibil orice, zidurile te puteau lovi, cuvintele te puteau lovi, chiar și sângele
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
dublu, alcătuit din două firi, cu ochii simțiți vedea creaturile Mele, iar cu ochii minții vedea fața Mea, a Creatorului, vedea slava Mea și grăia cu Mine în fiecare clipă. Dar atunci când, călcând porunca Mea, a mâncat din pom, a orbit și a ajuns, în întunericul morții, lucru pe care vrea să-1 însemneze expresia «s-a ascuns» (Fac., 3, 1)<footnote Ibidem, p. 276. footnote>. Sfântul Simeon numește pe Dumnezeu flacără, foc duhovnicesc și soare nematerial: Dar Acela e (Foc) duhovnicesc
EXPERIEREA LUMINII DUMNEZEIEŞTI LA SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/141_a_174]
-
a face nimic. Dacă nu vă uitați decât la Metz, oh! aveți de o sută de ori dreptate, măsura este foarte avantajoasă; dar dacă ochii vi se îndreaptă spre satul A, veți judeca altfel, căci, exceptând situația în care sunteți orbi, veți vedea că satul a pierdut un lucrător și miile de franci care îi remunerau munca precum și activitatea pe care, prin cheltuirea acestor mii de franci, o răspândea în jurul lui. La prima vedere, pare că ar exista o compensare. Același
Statul. Ce se vede și ce nu se vede by Frédéric Bastiat [Corola-publishinghouse/Science/1073_a_2581]
-
puțin o pierdere pentru că îi forțăm pe alții să o umple, această societate, afirm, merită povara ce i se impune. Așadar, se vede prin numeroasele subiecte pe care le-am parcurs: a nu cunoaște Economia politică înseamnă a te lăsa orbit de efectul imediat al unui fenomen; a o cunoaște înseamnă a îmbrățișa în gândirea și previziunea ta ansamblul efectelor 14. Aș putea să supun aici o mulțime de alte chestiuni la aceeași încercare. Dar fac cale întoarsă în fața monotoniei unei
Statul. Ce se vede și ce nu se vede by Frédéric Bastiat [Corola-publishinghouse/Science/1073_a_2581]
-
șoșoni și cu căciulă, citind Augustin; apa din ligheanul care se afla în mijlocul camerei înghețase. "Dumnezeul culturii", singurul în care credea și la judecata căruia era încredințat că va fi chemat, laolaltă cu toți trebnicii și netrebnicii acestei culturi, îl orbise, desigur, făcând din el nu un om, ci un mediu, care dobândise dreptul - asemenea tuturor celor ce și-au intrigat contemporanii, împingînd o comunitate înainte - de a fi măsurat cu o altă măsură. Am avut mereu senzația, în zilele acestea
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
Heidelberg și pe tot drumul era uscat ca în palmă. Urcăm, ținând cabana sub ochi, și de sub zăpada călcată de noi, acum prima dată, se ivesc iarba și pământul. Este o zi neașteptată pentru luna noiembrie, cu un soare dezlănțuit, orbindu-ne în drumul nostru și muind pe alocuri zăpada. Ne apropiem și caut din ochi jgheabul dintr-un trunchi de copac, cu un fir din izvorul muntelui care curge necontenit în el, jgheab pe care îl știu dintr-o fotografie
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]