2,886 matches
-
și ea se dovedește la fel de funestă. Crypto, „regele ciupearcă”, visând la unirea cu o ființă omenească, care însă e însetată de lumină, încearcă s-o aducă pe lapona Enigel în spațiul securizant, închis, al propriei condiții, „în somn fraged și răcoare”. Prelungită imprudent, tentativa expune din nou increatul logicii aspre, implacabile a viului - care nu e alta decât consumul, alterarea, altfel spus, moartea: „Dar timpul, vezi, nu adăsta,/ Iar soarele acuma sta/ Zvârlit în sus, ca un inel”. Părăsirea paradisului inexistenței
BARBU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285623_a_286952]
-
fie nici repezită, nici judecată cu asprime... Își termina periplul ei istovitor, îndoită sub povara bidoanelor enorme. Și când se termina tot laptele, urca la „Șura”, cu picioarele amorțite, cu brațele înțepenite. Dușumeaua, întotdeauna curată, goală, păstra încă o plăcută răcoare matinală. Avdotia intra, o saluta pe bunica și, scoțându-și încălțările ei mari, mergea să se întindă direct pe jos. „Șura” îi aducea un pahar cu apă, se așeza lângă ea pe un scăunel. Și vorbeau amândouă încetișor înainte ca
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
puteam oare să descifrăm acele formule cabalistice? Potârnichi și ortolani! Prepelițe de podgorie à la Lucullus! Bunica, înțelegătoare, căuta echivalente evocând alimentele foarte rudimentare ce se găseau încă în magazinele din Saranza. Încântați, gustam din acele mâncăruri imaginare agrementate de răcoarea cețoasă a oceanului (Cherbourg!), dar trebuia deja să pornim din nou pe urmele Țarului. Ca și el, pătrunzând în palatul Élysée, ne-am fâstâcit la vederea tuturor acelor haine negre care au încremenit la apropierea lui - gândiți-vă puțin, mai
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
vagonului („Dar cine naiba a dus-o în deșertul acela prăpădit?”, exclamase într-o zi prietenul tatălui meu, pilotul de război). Alături de ea, nemișcat și el, stătea soțul ei, Fiodor. Boarea care năvălea în vagon nu aducea nici un pic de răcoare, în ciuda goanei rapide a trenului. Au rămas îndelung în golul acela de lumină și căldură. Vântul le freca frunțile ca un glaspapir. Soarele sfărâma priveliștea într-o puzderie de cioburi. Dar ei nu mișcau, ca și cum ar fi vrut ca un
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
mirat-o și pe ea, Charlotte a simțit cum se naște și răsună în mintea ei un gând limpede: „Mai întâi a fost infernul orașelor arse și, câteva ore mai târziu, - calul acesta care paște iarba plină de rouă, în răcoarea nopții. Țara asta e prea mare ca să poată fi învinsă. Liniștea din câmpia asta nemărginită va rezista bombelor...” Niciodată nu se simțise atât de apropiată de pământul acesta. În timpul primelor luni de război, somnul i-a fost străbătut de o
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
nimic. Totul era prea luminos, fără cuvinte. Nici măcar nu mai aveam nevoie să mă uit la fotografie. Închideam ochii, clipa aceea era în mine. Și ghiceam până și bucuria încercată de cele trei femei, regăsind, după căldura leneșă a verii, răcoarea de toamnă, veșmintele de sezon, plăcerile vieții citadine și, în curând, chiar ploaia și frigul ce aveau să-i sporească farmecul. Trupurile lor, inaccesibile cu o clipă în urmă, trăiau în mine, scăldându-se în mirosul înțepător al frunzelor uscate
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de gânduri amare: bătrânețea lui și războiul care avea să continue și când el nu va mai fi. Deodată, în aerul spălăcit al zilei înghețate, a simțit mirosul unui foc de lemne. Gustul plăcut și puțin acrișor se îmbina cu răcoarea brumei de pe câmpul golaș. Bătrânul a tras adânc în piept, cu lăcomie, o gură de aer de iarnă. Unda unui surâs i-a colorat chipul auster. Și-a mijit puțin ochii. El era bărbatul ce respira cu nesaț vântul înghețat
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
iubesc” din lume. Să îi propun să ne revedem în ziua aceea sau a doua zi era de neconceput. Noaptea noastră nu putea fi decât unică. Ca și trecerea pachebotului, ca și somnul nostru fulgerător, ca și trupul ei în răcoarea marelui fluviu ațipit. Am încercat să-i spun asta. Am vorbit fără șir despre scârțâitul nisipului sub pașii ei, despre singurătatea ei pe malul acela, despre fragilitatea ei, în noaptea precedentă, care mă făcuse să mă gândesc la tulpinile de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
paginile, se țesea în unduirea ramurilor lungi ale sălciilor... Așadar, contopirea aceea ascundea taina frumuseții sale! Da, chipul, trupul ei nu se crispau, speriate de sosirea bătrâneții, ci se lăsau pătrunse de vântul însorit, de miresmele amare ale stepei, de răcoarea crângului de sălcii. Iar prezența ei conferea o uimitoare armonie acelei întinderi pustii. Charlotte era acolo și, în monotonia câmpiei arse de căldură, se înfiripa o consonanță insesizabilă: foșnetul melodios al curentului, mirosul aspru al lutului umed și cel aromat
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Ostași cu chica lungă, bătând cu lungii pinteni: Părea că însuși cerul a fost durat cu fală Pentru intrarea noastră o poartă triumfală. Și prin amestec mândru de ploaie și de soare, De umbră și lumină, de cald și de răcoare, A vrut pare să zică ceva-n predmetul meu: Astfel să-mi duc poporul prin bine și prin rău. 3 2264 ["ERA ODATĂ DEMULT... "] [MOȘUL] Era odată demult, demult, dar, știți dv., o mie de ani trecuți ca ziua cea
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]
-
văzut. ALEX[ANDRU] Așa-i când se hotărăsc schimbări, se fac minuni multe, mai cu seamă la Moldova, căci la Moldova și la Dumnezeu toate sânt cu putință. Jurgea, // ieși și vezi cine-i și de unde-i. Pune-l la răcoare și vor înceta minunile ca din senin. Vrun pierde-vară, vun amăgitor care, auzind că azi urnim Domnia pe umerii fiului nostru Ilie Vodă, vrea să aducă bănuieli asupra creștetului Nostru. Vezi, Jurgea, cine-i, că-i vom face noi județ
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]
-
-am fetele cu snopuri de grâu aurit chicotind prin lanurile pe jumătate secerate... am râs, dar prin verdeața întunecoasă a codrilor de fag am zărit cerbul alb al Doamnei... ochii lui era obosiți și genunchii căzură ca frânți în iarba răcoare... văzutu-l-am și m-am întors în cetatea de marmură din vârful Sionului, rupt-am de pe mine hainele de aur și le-am aruncat pe ele... iar chitera mea de aur am zdrobit-o de stâlpii de marmură a bisericei. Răsuna
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]
-
de vină, Când capul n-are minte și ochii n-au lumină, Când în poporul timid, coprins de-o noapte tristă, Nimic nu mai lucește, nimic nu mai esistă {EminescuOpVIII 160} Decât o suvenire din palidul trecut, Al basmului imperiu răcoare și tăcut; Când nu mai e virtute, când nu mai e putere Virtutea cea flămândă pe drumuri vezi că piere, Când lumea bântuită de bici și neodină Plânge după dreptate și după legi suspină, Atunci singura moaște, catarg pe-al
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]
-
clopotnița veche de stâlpi toaca izbește, Când sufletu-unui demon cu vântul lui trezește Arama amorțită... biserica-n ruină Stă ca o cuvioasă pustie și bătrână Și prin ferestre sparte, ca pintre ochi de nori, Trece-o suflare sfântă cu aripe răcori, Când intri înăuntru și în iconostas Vezi că abia conture și umbre a rămas, De ploaie și de vânturi s-au dus fețele sfinte Cari de sfinți și îngeri din ceri ni-aduc aminte, Și când deschizi altarul și pe
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]
-
clopotnița veche de stâlpi toaca izbește, Când sufletu-unui demon cu vântul lui trezește Arama amorțită... Biserica-n ruină Stă ca o cuvioasă pustie și bătrână Și prin ferestre sparte, ca printre ochi de nori, Trece-o suflare sfântă cu aripe răcori. Când intri în năuntru și în iconostas Vezi că abia conture și umbre a rămas, De ploaie și de vânturi s-au șters fețele sfinte Cari de sfinți și îngeri din ceri ni-aduc aminte. {EminescuOpVIII 167} Și când deschizi
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]
-
SILFII DE LUMINĂ (pe când se lasă negura roză) În marea Somniei ce-n unda-i combină Tristeță cu ris Cufundă, poete, gîndirea-ți senină Seninul tău vis! (pe când se lasă negura neagră) Adormi când lumina se stinge cu jale Prin vânturi răcori, Când visu-ți își moaie aripele sale În noaptea cu nori! Muzica urmează misterioso. Negura lăsată cu desăvârșire - O pauză - Când se ridică iară, scena e ca întîi; același trunchi, aceeași galbenă lumină de lună străbate prin stâncile sdrobite și lumină
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]
-
n-ai putea spune C-un geniu infernal e acea sântă minune. Când ca un vis argenteu plutește blonda lună Și noaptea-i o regină lunatecă și bună, Când cerul rîde-albastru pe somnoroșii nori Și valuri lovesc țărmii cu spumele răcori, Eu de pe stâlpul negru iau arfa de aramă... La cântul meu s-asculte un val pe altul cheamă Durerea ce-i în ele. Când cânt, pe ape plane Se limpezesc frumoase a stelelor icoane, Din nori s[t]răbate-o rază
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]
-
jucători de cărți, ba încă face datorii. Așadar și prin urmare boierul, stăpînu-meu, mai sus numitul Grigorie Frige-Linte, cu frățească dragoste închinîndu-se domniilor voastre se roagă ca văzând și făcând și putând pune mâna pe cuconaș să-l 287r puneți la răcoare // la dv. acasă. Cu multă plecăciune rămân al domniilor voastre Anghelache Sitariu, vătaf în ograda boierească {EminescuOpVIII 365} Iar despre cuconaș, ca să-l cunoașteți bine, așa l-au făcut Dumnezeu: este de 23 de de ani, cam mărișor și subțirel la
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]
-
Fă să fim din nou numeroși, ca în clipa în care Domnul ne-a adus în Câmpie. Fii conducătorul lor și zidește-mi Templul, fiindcă în jurul lui se va construi Lucrarea Domnului și se vor rândui cu toții spre Mîntuire." 8. Răcoarea nopții îi făcea bine lui Rim. De când venise pe Vechea Terra se simțea mereu transpirat și lipicios din cauza căldurii umede care domnea peste Câmpia Pannoniei. Privi cerul senin. Constelații necunoscute lui luceau din înalt. Preț de câteva clipe, încercă să
Aba by Dan Doboș [Corola-publishinghouse/Imaginative/295578_a_296907]
-
ar fi trebuit să urce pe pântecele lui bombat. Percepția aceea atât de clară a propriului corp îi semnaliza că se trezise de-a binelea. Își aruncă pătura de pe el și își puse tălpile goale pe podeaua de piatră șlefuită. Răcoarea îi făcu bine. Se îmbrăcă călduros și porni agale spre Bibliotecă. Era o noapte rece chiar și după standardele Noii Terre. E bine. Se mai răresc barbarii din Câmpie. Privi cerul sticlos. Undeva deasupra se vedea strălucirea stației imperiale de
Aba by Dan Doboș [Corola-publishinghouse/Imaginative/295578_a_296907]
-
serios de câteva ori, dar frica Imperiului de incapacitatea propriilor savanți avusese ultimul cuvânt. Ba chiar, odată, trupele imperiale măcelăriseră o ceată de barbari mai hotărâți care ocupaseră aproape în întregime Abația. Dar asta fusese demult. În comparație cu frigul de afară, răcoarea constantă din subsolul Bibliotecii păru o binecuvântare. Radoslav știa exact unde se afla basorelieful pe care îl studiase. Intra în datoria fiecărui Abate să cunoască la perfecție subteranele Bibliotecii. Și asta nu numai pentru a intra în Camera Ouălor, ci
Aba by Dan Doboș [Corola-publishinghouse/Imaginative/295578_a_296907]
-
pauză pentru a-și împărți mâncarea, Stin se trezise că rămăsese singur. Stătea sprijinit de trunchiul unui copac singuratic, la adăpost de arșița neobișnuită a soarelui. Știa că jinduiau cu toții la locul lui și îi invită să se înghesuie în răcoarea relativă. Clătinaseră politicos din cap. Într-un târziu, ieși și el de sub copac și se așeză la soare. Nimeni nu se grăbi însă să îi ia locul. Și asta îl tulbură pe Stin, chiar mai mult decât singurătatea. Tânărul auzi
Aba by Dan Doboș [Corola-publishinghouse/Imaginative/295578_a_296907]
-
care să fie cu mult mai mult decât oamenii obișnuiți. Ființei lor urma să i se adauge ceva sau să i se devoaleze amintiri vechi, care stătuseră ascunse în sufletul lor timp de milenii în așteptarea momentului potrivit. Radoslav simțea răcoarea pardoselii care-i pătrunsese prin rasa de aba groasă și-i dădea fiori pe șira spinării. Era exact aceeași senzație pe care o avusese atunci când se trezise, doar cu câteva nopți înainte, după ce vorbise în vis cu Domnul Dumnezeul lui
Aba by Dan Doboș [Corola-publishinghouse/Imaginative/295578_a_296907]
-
pare că în spatele acestor ochise ascund cu totul altfel de gânduri decât cele pe care le rostești. Gânduri rele, gânduri mincinoase. Rim privi spre iarba pe care stătea. Era uscată și rară și lăsa să treacă printre firele ei firave răcoarea pământului. Se gândi câți oameni stătuseră înaintea lui exact pe pământul acelei planete, vorbind exact despre aceleași lucruri, simțind exact ceea ce simțea el acum. Dacă era ceva cu adevărat neliniștitor la Vechea Terra, atunci probabil că lucrul acela era senzația
Aba by Dan Doboș [Corola-publishinghouse/Imaginative/295578_a_296907]
-
s-a înțepenit în Biserica Alambicului. Te încăpățînezi să retrăiești la infinit momentul acela în care fiecare am avut ceva de pierdut, rosti Abatele pe un ton trist. Radoslav se ridică cu greutate și-și așeză picioarele desculțe pe pardoseală. Răcoarea îi făcu bine. - Am să vă încredințez astăzi ultimul dintre secretele Abației. N-aș fi făcut-o dacă nu m-aș fi simțit obligat. Și bolnav... Ceea ce a trebuit să faceți cu Vassur pentru ordinul augustinian a fost un sacrificiu
Aba by Dan Doboș [Corola-publishinghouse/Imaginative/295578_a_296907]