1,901 matches
-
chiar dacă de împrumut, ale dulcelui stil clasic. Aici, poezia e mult mai „hard“, mai crunt parodică, mai „verde-ntre ochi“. Forma fixă a poemului e larg abandonată. Poemele ample, adesea adresative, nu se mai revendică de la o sursă livrescă, ci pun în scenă histrionismul real al poetului, pe care CD-ul anexat volumului îl dovedește cu asupră de măsură. Singura intenție de artifex a autorului se concretizează în ultima parte a volumului, româneasca, unde sunt plasate șase poeme bășcălioase, în maniera folclorico-argheziană, care
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2194_a_3519]
-
lui Ionesco, iar el a fost destinul meu“ Cristina Hermeziu Nicolas Bataille avea 20 de ani când a descoperit, cu surprindere, un autor dramatic necunoscut, un oarecare Eugene Ionesco. I-au plăcut textul lui proaspăt, replicile în răspăr. L-a pus în scenă la un teatru parizian și s-a ales cu înjurături și roșii strivite, aruncate în obraz. Astăzi, Nicolas Bataille are 81 de ani, dintre care 50 petrecuți pe scena Teatrului de la Huchette din Cartierul Latin, în costumul pieselor lui Ionesco
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2194_a_3519]
-
care era atunci asistenta mea în trupa de teatru, mi-a adus această piesă. Căutam o piesă originală. Aveam cu toții 20 de ani. E o istorie veche, sunt mai bine de 50 de ani de atunci. Așa am ajuns să pun în scenă piesa lui Ionesco, Cântăreața cheală. Atunci, în 1950, n-a fost un succes... Nu. Publicul credea că ne batem joc de el. Totuși, câțiva oameni importanți, de la Gallimard, Raymond Queneau, Jacques Lemarchand de la „Figaro“ au avut fler, intuind valoarea acestui
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2194_a_3519]
-
Teatrul Huchette. A început să meargă mai bine. Iar criticii spuneau chiar „da, e interesant“. Iar publicul nu mai era așa de furios ca prima dată. În 1957, când spectatorii începuseră deja să se familiarizeze cu stilul lui Ionesco - se puseseră în scenă și alte piese, Scaunele, Lecția, Jacques și supunerea - am găsit de cuviință că lumea nu trebuia să uite că trupa noastră montase pentru prima dată o piesă de Eugene Ionesco. Am hotărât atunci că vom juca din nou Cântăreața cheală
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2194_a_3519]
-
Această lună s-a făcut între timp 50 de ani. Cum a reacționat Eugene Ionesco la eșecul din anii ’50? A fost decepționat. Dar toată lumea îi spusese că piesa e de nejucat. Când noi i-am spus că o vom pune în scenă, a fost mai întâi mirat și apoi foarte fericit. Venea la repetiții, am făcut audiții, am găsit un teatru care să accepte, iar apoi criticii, în mare parte, ne-au desființat. A fost trist. Ionesco era însă mulțumit că-și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2194_a_3519]
-
unui actor vis-à-vis de text. A început să repete cu noi, am lucrat trei luni. Era un om cultivat, adora Dostoievski, discutam mult și în afara repetițiilor. Era pasionant. Jucam în fiecare marți. A avut mare succes. Apoi Teatrul Noctambules, unde pusesem în scenă prima oară Cântăreața cheală, ne-a chemat să jucăm piesa lui Dostoievski în mod regulat. Ionesco mi-a zis atunci: „O dată pe săptămână mai mergea, dar în fiecare seară, nu se poate: am prea mult trac!“. A trebuit să-l
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2194_a_3519]
-
vadă Turnul Eiffel, să meargă să vadă Teatrul Huchette și Ionesco. A devenit un monument, o curiozitate, mai mult decât Comedia Franceză. Vă deranjează această faimă „comercială“? Deloc. Mai ales că la început am fost huiduiți. Păream niște nebuni care puneau în scenă tot felul de bazaconii. Se dovedește că am avut dreptate. Acum ne luăm revanșa. Au fost oameni care m-au numit „țicnit“, un măscărici al artelor: acest măscărici a avut intuiția să descopere un autor. Sunt foarte mândru. Și totul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2194_a_3519]
-
deloc provincial. Plasat sub semnul „unității spirituale prin diversitate culturală“ (așa cum are grijă să ne precizeze Adrian Iorgulescu în caietul programă, festivalul a oferit niște experiențe teatrale de-a dreptul interferente. Cea mai completă a fost în seara spectacolului Tartuffe, pus în scenă de Stary Teatr (Cracoviaă, la care am uitat să-mi iau căști cu traducerea în română. A rezultat o combinație de salon stil Ludovic al XVI-lea, limbă polonă, Molière îndrăcit și frânturi de maghiară din subtitrare. Dincolo de neseriozitatea observațiilor
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2191_a_3516]
-
o litanie îndurerată a identității evreiești și a destinului său în secolul XX (efectul dramatic a fost sporit și de traducerea în română din căști, șoptită de o voce feminină, aproape ritualic și neliniștitoră. Apoi Gianni Schicchi (opera lui Pucciniă pusă în scenă de Silviu Purcărete, cu aceeași trupă de actori deveniți acum și cântăreți, uneori străluciți, de operă. Opulent și plin de ireverență și autoironie, Gianni Schicchi coboară direct din burlescul și fantezia mai vechii Cumnate a lui Pantagruel. Unchiul Vania și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2191_a_3516]
-
On You Crazy Diamond și Wish You Were Here fiindu-i dedicate în mod oficială, de ziariști, de oricine și orice. Machiat destul de puternic în jurul ochilor, ca un soi de fals precursor al sataniștilor, nevroza lui Syd Barrett era accentuat pusă în scenă. Privirea lui Barrett a căpătat destul de repede aerul ei obosit de bolnav fatal, de strangulat în lumea reală. Căzut în muțenii ritualice și în gesturi de păpușă electrică ruptă-ntr-un tremurat încetinit, lui Barrett nu i-a rămas altceva
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2191_a_3516]
-
o ia destul de serios pe arătură. În prezentarea actelor anarhiste, atât de periculoase, ale domnului Benoât Vitse, am găsit câteva repere șocante. Iată cum îl descrie pe directorul Ateneului Tătărași, de exemplu, ziarul central „Gardianul“: „El este cel care a pus în scenă piesa Evangheliștii, scrisă de Alina Mungiu-Pippidi, care s-a dovedit a fi un afront extrem de dur la adresa Bisericii Ortodoxe. Tot el, sprijinit de mai tinerii militanți ai urbei, a împânzit Iașul cu afișe pentru punerea în scenă a unui alt
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2205_a_3530]
-
a anarhismului mondial anti-NATO?“, vrea să-l demaște pe Benoât Vitse, directorul Ateneului Tătărași. Numitul se face vinovat de a fi mentorul anarhiștilor din Iași. De ce? Pentru că (și aici începe un denunț de mare artă) a susținut direct acțiunile lor, punând în scenă la Ateneu Evangheliștii Alinei Mungiu și Hai să facem sex! a rusului Krasnogorov (actul artistic ca anarhie, parcă ne-am întors la mișcările de avangardă), a fost văzut la un concert „punk&hardcore, la care s-a înjurat cu patos
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2205_a_3530]
-
Ispas, Valentin Pârlogea, Mircea Vărzaru) - concură la realizarea unui spectacol în respectul legilor armoniei. I-aș reproșa regizorului doar existența unei scene pe care aș fi vrut-o mult mai neasemănătoare cu aceea a balconului din Romeo și Julieta, varianta pusă în scenă la Craiova de Yiannis Paraskevopoulos. Impecabilă evoluție pentru experimentații Valer Dellakeza (Marsilianu) și Eugen Titu (Perpinian) în rol de bebeluși. Candoarea le iese bine pe tot parcursul, și atunci când vorbesc despre calendarul cu mămici goale, și când răspund la o
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2166_a_3491]
-
Raluca cu povestea ei, care susține un personaj pentru că are ceva personal de spus prin el“. Ce raport stabilesc cu istoria recentă două artiste tinere? De ce a scris Mihaela Michailov textul Complexul România & de ce a ales Alexandra Badea să-l pună în scenă? „Cred că e nevoie de o recuperare lucidă a unei perioade față de care avem adesea o reacție de fugă aproape psihotică“, spune Mihaela Michailov. „Am simțit nevoia să folosesc două perspective suprapuse: una a copiilor care credeau în prefabricatele perverse
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2208_a_3533]
-
să-i stoarcă orice urmă de viață. Împrejurul lor, imensele inele de argint se întindeau ca o ramă. Priveliștea era atât de ireală încât pentru câteva secunde nu m-am putut uita; era ca un tablou, o operă de artă pusă în scenă. Era mai ușor de crezut că acel corp, cu fața acoperită, era mai degrabă un manechin din magazin decât un om în carne și oase. Sir Richard își drese vocea. —Este mort, Shaw? — Da, domnule. Am verificat deja. Nu are
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
un terț care garantează fiecăruia legitimitatea locului pe care îl ocupă în procesul enunțiativ. De aici rezultă faptul că determinanții condițiilor de ordin statutar sunt: actorii implicați în construirea discursului; contractul de comunicare legat de situația contextului enunțiativ. Actorii care "pun în scenă limbajul"30 au un status social independent de o anumită interacțiune (vârsta, sexul, profesia, situația familială etc.), și un rol pe care îl joacă în schimbul verbal. Conceptul de status se referă la identitatea partenerilor de discurs. Această identitate presupune, pe
Discursul jurnalistic şi manipularea by Alina Căprioară [Corola-publishinghouse/Journalistic/1409_a_2651]
-
enunțurile și care se bazează pe ideea enunțată mai sus a construcției în comun a sensului de către participanții la un act de comunicare. Construcția sensului presupune noțiunea de strategie de discurs, care răspunde la ipoteza că subiectul comunicant organizează și pune în scenă intențiile sale într-o manieră de a produce anumite efecte (de convingere sau de seducere) asupra subiectului interpretant. Producerea discursului vizează, așadar, determinarea condițiilor de ordin comunicațional, care se referă la scenă și suport al discursului, și a condițiilor de
Discursul jurnalistic şi manipularea by Alina Căprioară [Corola-publishinghouse/Journalistic/1409_a_2651]
-
actului de comunicare jurnalistic, celălalt specific, la nivelul actului de enunțare, fiecare cu propriul său contract 51. Primul trimite la caracteristicile dispozitivului, implicând o instanță de producere mediatică, având un scop informativ; al doilea corespunde unui mod în care jurnaliștii pun în scenă discursul de informare pe adresa unui destinatar impus în parte cu ajutorul dispozitivului și, în plus, imaginat și construit prin acesta. Finalitatea contractului de comunicare rezultat pentru discursul jurnalistic este dublă: etică, de transmitere a informațiilor în spiritul normelor democratice, și
Discursul jurnalistic şi manipularea by Alina Căprioară [Corola-publishinghouse/Journalistic/1409_a_2651]
-
Discursul publicitar mizează pe sugestie și imitație. Prin urmare, principalele caracteristici ale acestuia sunt: dezirabilitatea, atractivitatea și concizia. Dezirabilitatea trimite la trăsătura discursului publicitar de a se adresa direct nevoilor publicului țintă, în vederea satisfacerii nevoilor acestuia. Pentru Charaudeau, "textul publicitar pune în scenă o organizare narativă în care destinatarul are o Lipsă și, conștient fiind de aceasta, este determinat să devină Agentul unei Căutări (satisfacerea, eliminarea Lipsei) al cărei Obiect de valoare este reprezentat de produsul reclamei"95. Ca și în cazul discursului
Discursul jurnalistic şi manipularea by Alina Căprioară [Corola-publishinghouse/Journalistic/1409_a_2651]
-
societății teatrale, dar, adept al criticilor nepărtinitoare, separa intențiile de rezultate, adică planul mare de isprava mică. Formată din absolvenți ai Conservatorului filarmonic-dramatic, la îndemnul lui C. Caragiali (după cum aflăm din ediția Daciei literare îngrijită de Maria Platon), Asociația diletanților pusese în scenă mai multe piese de Negruzzi, Kotzebue, Voltaire, Moliere etc., traduse în românește. „Publicul nu lipsește niciodată, aplauzele sunt peste măsură, însă, la noi, aplauzele, nu sunt încă o dovadă de bunătatea piesei și de talentul actorilor“ - constata Kogălniceanu - iar asta
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2193_a_3518]
-
trecut, exact în timpul finalei Campionatului Mondial de Fotbal, Asobu a lui Nadj. Festivalul își asumă pentru unele spectacole rolul de producător delegat, fiind responsabil de partea financiară și tehnică a unei montări. Recent, festivalul a produs Prometeo de Rodrigo García, pus în scenă de François Berreur. De asemenea, festivalul organizează în Franța și în Europa turnee ale unor spectacole străine, programate la Avignon, cum s-a întâmplat cu Romeo și Julieta, regizat de Korsunovas. Anul acesta, Rodrigo García, autorul unor guerrille dramaturgice de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2171_a_3496]
-
a piesei Gimnastică sentimentală. Ulterior piesa s-a jucat la Teatrul de stat din Galați și la Naționalul bucureștean. În 1978 televiziunea română a prezentat Pribeaga în adaptarea și regia lui Constantin Dicu. Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani i-a pus în scenă, în 1980, piesa Demiurgul, poate cea mai valoroasă lucrare a sa din domeniu, ca același lucru să-l facă și Studioul de radio București, în distribuție figurând strălucitorii George Constantin și Ion Caramitru, în regia lui Cristian Munteanu. În ceea ce privește Zahei
Academia b?rl?dean? ?i Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Journalistic/83084_a_84409]
-
cuceririle; cea economică, ce produce, finanțează și comercializează roadele muncii. Fiecare dintre aceste puteri stăpânește timpul controlând instrumentele de măsură specifice: observatoare astronomice, clepsidre, orologii care bat ora exactă. în toate cosmogoniile, trei zei îi domină pe toți ceilalți și pun în scenă această treime a puterii: latinii îi numesc Jupiter, Marte și Quirinus - zeul suprem, al războiului și al banului. Sub puterea lor se află împărăția oamenilor obișnuiți. Mai jos, o putere de o altă natură le traversează pe toate celelalte și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2225_a_3550]
-
i-a permis apoi să înceapă o carieră universitară. În ’90 emigrează în Canada, unde lucrează ca inginer, între proiectele sale înregistrându-se mașini digitale, linii tehnologice și chiar o fabrică. În particular conduce o trupă de teatru de amatori, punând în scenă spectacole de Caragiale, Kirițescu și Mușatescu. În sfârșit, este secretar al unui consiliu parohial. Este aceasta biografia unui dezaxat, certat cu normele de conviețuire socială? Mie mi se pare că este a unui cetățean în cel mai strict sens. De
Nişte ciori vopsite-n roşu by Răsvan Popescu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1376_a_2711]
-
bine, totuși, să fii". V.P.: Pentru a vă pune următoarea întrebare, voi aminti de doi mari regizori de teatru români: Andrei Șerban (a emigrat în SUA, în 1969) și Lucian Pintilie (din 1988, s-a aflat în SUA). Ultimul a pus în scenă la Arena Stage, din Washington, Livada cu vișini de Cehov. Vă place teatrul, Stanley H. Barkan? V-a ispitit ideea să scrieți și teatru? S.H.B.: Merg la unele piese de teatru și musicaluri. Ani buni, Shakespeare a fost idolul meu
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1572_a_2870]