16,454 matches
-
ați plecat? Nu am avut cu ce. Am crezut că vor veni să mă ia, am răspuns îmbufnată. Nu știu unde au dispărut toți... Ei... S-au dus să mănânce și au uitat de mata, mi-a răspuns femeia cea grasă, cu zâmbet blând, care era contabila primăriei. Haideți la mine să mâncați ceva și să vă odihniți, că 45 n-o să stați toată noaptea aici, cu capul pe masă. Locuiesc la doi pași. M-am bucurat de ospitalitatea acelei femei cu suflet
BIETUL OM SUB VREMI by DORINA STOICA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/531_a_938]
-
vizionau de către șefi filme sexy, interzise pe vremea aceea, într-o rezervă numai de anumite persoane știută. Gândul ex-primarului proaspăt instructor județean mersese cu mult mai departe de pretinsa cafea sau de film. Pe figura gălbejită din cauza tutunului flutura un zâmbet antipatic. Între timp, aproape toate căruțele plecaseră de pe deal. Aerul era de nerespirat, fulgere brăzdau cerul, iar nori negri veneau dinspre pădure. În câteva momente avea să înceapă furtuna. Te urci în mașină, tovarășa Țâru? întrebă activistul, fost primar de
BIETUL OM SUB VREMI by DORINA STOICA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/531_a_938]
-
să nu părăsim comuna, iar eu trebuia să execut ordinele. Așa fusesem formată. Casierul a venit, dar spre surprinderea mea era însoțit de Mândrică, secretarul primăriei, lingușitor și acesta până ieri. Astăzi însă mă privea cu superioritate și cu un zâmbet de răutăcioasă satisfacție, pe care nu se mai străduia să o ascundă. Acum pentru el eram o infractoare, un element antisocial, un dușman al poporului. Ei erau oameni liberi, puternici. Eu eram o intrusă, o venetică, un vierme ce mai
BIETUL OM SUB VREMI by DORINA STOICA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/531_a_938]
-
Țâru, de ești așa de slabă? Am zâmbit timid, înroșindu-mă, fără a-i răspunde. Primești sarcină pe linie de partid să te îngrași zece kilograme în cel mai scurt timp, mi-a spus serios, fără a-mi răspunde la zâmbet. Ia spune-mi: ce ai visat astă noapte? Nu țin minte dacă am visat ceva, i am răspuns, înroșindu-mă iar. Numele meu este Țăpoi și sunt secretarul cu probleme organizatorice de la Comitetul Județean de Partid. Voi răspunde de comună
BIETUL OM SUB VREMI by DORINA STOICA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/531_a_938]
-
doctorul veterinar, inginerul de la ferma viticolă, inginerul zootehnist și 116 un profesor de la școala din centrul comunei. Toți erau cu mașinile personale și fiecare dorea să fie el cel care să mă ducă la comună cu mașina sa. Slugarnici, cu zâmbetul larg pe figură, erau curtenitori și exagerat de amabili. Acum câteva zile eram o persoană oarecare din primărie, dar, odată avansată primar, eram foarte importantă! În clipa aceea am simțit pentru prima oară gustul plăcut al puterii. M-am urcat
BIETUL OM SUB VREMI by DORINA STOICA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/531_a_938]
-
birou era frig. Secretarul, care era întotdeauna de o curățenie exemplară, acum mirosea puternic a transpirație și a picioare obosite. Am coborât împreună scările până în stradă unde aștepta mașina cu motorul pornit. În timp ce mașinile dispăreau, coana preoteasă Frosica, cu un zâmbet cât centrul comunei, mă îmbrățișa cu nețărmurită dragoste prefăcută. Să ne trăiți, tovarășa primar, să fiți sănătoasă și să ne conduceți mulți ani. Ce mult mă bucur că ați ieșit! A simțit nevoia să mai mintă odată, îndreptându-se spre
BIETUL OM SUB VREMI by DORINA STOICA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/531_a_938]
-
adevăr, a doua zi dimineață, la puțin timp după ce am ajuns la primărie, doctorul veterinar de la Consiliul Unic, însoțit de instructor, mi l-au prezentat pe noul medic veterinar, un bărbat tânăr, șaten cu mustață, înalt și frumos. Cu un zâmbet plăcut, puțin slugarnic și cu accent ardelenesc, mi-a spus că este hotărât să rămână în comună pentru tot restul vieții. L-am crezut doar în parte, dar m-am bucurat totuși. A dorit să fie primit în partid. Primirea
BIETUL OM SUB VREMI by DORINA STOICA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/531_a_938]
-
mărețe ale „epocii de aur” prezentate pe fondul muzical al cântecelor patriotice „Trăim decenii de împliniri mărețe/ Trăim decenii de muncă și avânt/ Trăim decenii de vis și frumusețe....”. Timbrul vocii crainicului era metalic, monoton, figura ușor zâmbitoare și gravă. Zâmbetul era fals, propozițiile scurte și nimeni niciodată nu făcea nici o greșeală. Totul era perfect, corect, plicticos. 144 Se începuseră lucrările la Casa Poporului și la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Lucrările înaintau cu o viteză uluitoare. Era în anul de glorie comunistă
BIETUL OM SUB VREMI by DORINA STOICA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/531_a_938]
-
corect, plicticos. 144 Se începuseră lucrările la Casa Poporului și la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Lucrările înaintau cu o viteză uluitoare. Era în anul de glorie comunistă 1988, toamna. În ușa primăriei, m-a întâmpinat în acea zi secretarul. Avea un zâmbet reținut, abia perceptibil, care ascundea ceva din îngâmfarea înnăscută ce i se citea mereu pe figura colțuroasă, blondă, roșcată, de om spân. Ce mai faceți, tovarășa secretară? Nu-mi spunea niciodată tovarășa primar. De fiecare dată când mă privea, în
BIETUL OM SUB VREMI by DORINA STOICA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/531_a_938]
-
din îngâmfarea înnăscută ce i se citea mereu pe figura colțuroasă, blondă, roșcată, de om spân. Ce mai faceți, tovarășa secretară? Nu-mi spunea niciodată tovarășa primar. De fiecare dată când mă privea, în colțul buzelor subțiri îi încolțea un zâmbet ironic ce părea a spune „Dacă nu eram eu băiat bun, nu mai erai tu astăzi în fruntea comunei, mititico! Nu dau doi bani pe tine”. Îmi era dor de dumneavoastră. Cum a fost la București? Ați luat cu bine
BIETUL OM SUB VREMI by DORINA STOICA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/531_a_938]
-
dacă îi știi care sunt și cu ce se ocupă? Ori îi lași așa, ca să te poți folosi de ei, când ai nevoie la mata acasă? Cine, eu? Sunt cel mai cinstit om din comună tovarășa secretară, mi-a răspuns. Zâmbetul i-a dispărut brusc de pe fața 145 blondă și a fost înlocuit de o roșeață puternică, semn că se enervase, dar se stăpânea. Semnați hârtia asta că am nevoie de ea. Am semnat cele două exemplare ale tabelului și am
BIETUL OM SUB VREMI by DORINA STOICA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/531_a_938]
-
din zi sau din noapte, putea fi chemată și răspundea cu entuziasm la toate solicitările. Secretarul primăriei, un tip încăpățânat, bățos, învățător de profesie, ambițios, cu prestanță și autoritate, mocnea de răutate vizibilă doar arareori diluată, și atunci cu un zâmbet 208 perfid. Afișa superioritate față de angajații primăriei, dar și față de mine, iar ironia nu-i lipsea niciodată. Știa tot ce mișcă în comună, avea oameni în toate satele pe care îi servea și care îl informau asupra tuturor faptelor, dar
BIETUL OM SUB VREMI by DORINA STOICA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/531_a_938]
-
Reginei au rămas uimiți de "paleta" de culori și arome. Am fost serviți de câteva "novice", roșii în obraji, sănătoase și frumoase, iar în capul mesei trona stareța mănăstirii, maica Xantipia, o cariatidă cu studii la ASE și cu un zâmbet "cu totul și cu totul de aur". Eram, după atâtea vizite, un obișnuit al mănăstirilor și un bun amic al stareței, căreia îi ofeream, din când în când, câte un pachet de cafea "veritabilă", în schimbul cărora eram onorat cu afinată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1570_a_2868]
-
ai delegației ecuadoriene cine sunt "persoanele", surprinzător de decorative chiar și pentru niște latino-americani, avansând formula că fac parte din personalul de protocol, care a trebuit să renunțe la pantofi și pantalonii de la costum din cauza zăpezii abundente, răspuns primit cu zâmbete înțelegătoare de "frații de arme" ecuadorieni. În august 1975, primul-ministru al Turciei, Suleyman Demirel, făcea o vizită oficială în România. Însoțeam delegația de ziariști turci și eram "pe lângă premier" la Vila Lac 1. Aici l-am cunoscut pe directorul de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1570_a_2868]
-
noastre spre țară, în cele din Uruguay spre Chile, din Chile spre Peru, spre Mexic sau Cuba. Am aterizat, la final de călătorie, pe la ceasul amiezii, pe o vreme blândă de primăvară sud-americană. La aeroport ne aștepta, cu flori și zâmbetele de rigoare, colectivul ambasadei! După circa 18 ore de zbor și 7 escale, eram morți de oboseală, așa că nu ne doream decât o baie caldă și un somn prelung. Pe drumul de la aeroport la ambasadă am putut să admirăm străzi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1570_a_2868]
-
întrebat pe ambasador în ce limbă putem conversa în franceză, engleză, germană sau spaniolă. Mă specializasem deja în limba lui Cervantes, nu "fluieram", cum îmi spusese cineva la plecarea din București, dar mă descurcăm. Spre surprinderea mea, Excelența Sa, cu un zâmbet, mă întrebă la rândul său: "De ce să nu vorbim românește?!" Era născut în România, copilărise și studiase la noi și avea tot felul de amintiri plăcute despre anii petrecuți "în țară". Deși bugetul ambasadei era minuscul și fondurile de protocol
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1570_a_2868]
-
aniversare, la o excursie în munți sau la ocean, la o partidă de pescuit sau seară de seară, la partide interminabile de tenis de masă. Însă în diplomație, profesie "subțire", unde te-ai aștepta ca totul să se deruleze cu zâmbetul pe buze și reverențe, loviturile "sub centură" sunt la ordinea zilei. Îmi amintesc în acest context de deviza "Congresului de pace de la Viena", de după războaiele napoleoniene, "Congresul râde, cânta și dansează" deviza în spatele căreia au fost călcate în picioare destinele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1570_a_2868]
-
nu i-au mai văzut. Petrică, soțul Nețicăi, nu-i cunoșteau. După două zile apare Aurica, însoțită de doi tineri foarte înalți și subțiri. Îi cunoașteți? întreabă Aurica, după ce s-a dat binețea cuvenită. Toți se privesc cu satisfacții și zâmbete pe buzele și fețele celor doi tineri, iar Anica îi îmbrățișează cu dragoste, analizându-i pe fiecare. Bată-vă norocul cel mare, că frumoși v-ați mai făcut! Hai, în odaie la răcoare! Și toți intră în odaia sufragerie. Nețica
Confluenţa de la Hlipiceni by Petrru Rezuş () [Corola-publishinghouse/Memoirs/668_a_1264]
-
nu i-au mai văzut. Petrică, soțul Nețicăi, nu-i cunoșteau. După două zile apare Aurica, însoțită de doi tineri foarte înalți și subțiri. Îi cunoașteți? întreabă Aurica, după ce s-a dat binețea cuvenită. Toți se privesc cu satisfacții și zâmbete pe buzele și fețele celor doi tineri, iar Anica îi îmbrățișează cu dragoste, analizându-i pe fiecare. Bată-vă norocul cel mare, că frumoși v-ați mai făcut! Hai, în odaie la răcoare! Și toți intră în odaia sufragerie. Nețica
Confluenţa de la Hlipiceni by Petrru Rezuş () [Corola-publishinghouse/Memoirs/668_a_1264]
-
alcătuită din 90% de politiciene, majoritar răscoapte, între 55-70 de ani (așa cum stau lucrurile acum în privința proporției bărbaților). Ele admit în rândurile lor niscai bărbați, cam 10% de toți, eventual tineri. Mai mult, îi aleg și îi promovează preponderent după zâmbet, dantură, pectorali, elasticitatea pielii, și defilează cu ei ca trofeu și imagine de campanie, mizând pe frustrările și fanteziile erotice ale electoratului feminin. Probabil pare grotesc și complet imposibil de imaginat. Dar dacă ne gândim bine, în situația inversă, consacrată
Dincolo de îngeri și draci: etica în politica românească by Mihaela Miroiu [Corola-publishinghouse/Memoirs/1964_a_3289]
-
din investiții în dezvoltarea săracilor și marginalilor: scădem proporția bombelor sociale, avem semeni mai mulțumiți, mai arătoși, mai educați, mai sănătoși, avem un ambient mai plăcut, devenim din străini absoluți, colegi și vecini, de la întorsul capului, trecem la salut și zâmbet, de la frica de ostilitatea lor manifestată anarhic („o să ajungă să ne dea în cap!”) trecem la conflict democratic, la dialog, reprezentare, cooperare, alianțe. Este profitabil pentru noi să fim drepți. Un răspuns intuitiv și evident etic este acela că noi
Dincolo de îngeri și draci: etica în politica românească by Mihaela Miroiu [Corola-publishinghouse/Memoirs/1964_a_3289]
-
bine, vă închipuiți cum am venit până acasă”. Eram atât de obișnuit cu prezența dumneaei încât nu-i dădeam o mai mare atenție decât, de pildă, șifonierului. Sensibilitatea duduii Sofica mă umplea de sfiiciune, mai ales atunci când ne privea cu zâmbetul unor amintiri duioase din vremile apuse. După protocolul întâmpinării, o zbugheam repede la zbenguielile mele. Și totuși bătrânica asta intrase în liniștea și bucuriile simple pe care le-am avut atunci. Nici n-am știut când a murit. A dispărut
Muzeul păpuşilor de ceară by Marcel Tanasachi () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91828_a_93567]
-
Am zis! Cârsiu Adrian, Labis Nicolae ! Timizi, colegii se uitau unii la alții dar, în cele din urmă, îndrăzniră: - Absenți... Coborât de pe catedră, Țâmpoc își dezlipea buza. - Mă, mă, da’ eu l-am ascultat... Înțelegând ce se întâmplase, cu un zâmbet fin, profesorul se mulțumi să arunce o privire pe fereastră. EPILOG Tot în acel an părinții ne-au mutat, pe mine și pe sorămea, la Iași. Un timp am stat la gazde, dar nu asta era intenția bătrânilor. Vânzând tot
Muzeul păpuşilor de ceară by Marcel Tanasachi () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91828_a_93567]
-
ochii peste cap în timpul prelegerilor. Tentați să creadă că nu-i vede, studenții se înșelau. Le observa fiecare mișcare iar indisciplinatul era pe loc apostrofat. Atunci privirea lui albastră devenea omenească, ba chiar de o mare finețe, însoțită de un zâmbet care trăda că, de fapt, profesorul nu era decât un ghiduș. ȘTEFAN CUCIUREANU Timp de decenii, „nea Fane” a alimentat folclorul studențesc prin comportamentul său boem. Relatarea unor întâmplări incredibile a circulat nu numai printre filologi cărora le era mentor
Muzeul păpuşilor de ceară by Marcel Tanasachi () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91828_a_93567]
-
mă gândesc al aleile Copoului, la răcoarea dintre Bucium și Repedea. Orașul este mare, are peste șase milioane de locuitori, în majoritate chinezi micuți, slabi și prietenoși, poate și din cauză că se miră să mă vadă. Atunci își ascund uimirea în zâmbet și uneori în salut”. Prin telefon mi-a dat de știre că lucrează la ministerul de externe, ca atașat cultural întro țară din America Latină. Pentru mine Gruia rămâne mereu omul surprizelor. CRISTI Dumnezeu să mă ierte dacă nu pot înțelege
Muzeul păpuşilor de ceară by Marcel Tanasachi () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91828_a_93567]