161,927 matches
-
pentru Kurati. Relațiile lor sunt tot mai tensionate. Ea este torturată de nesiguranța iubirii, el este tot mai irascibil. În același timp este urmărită de promisiunea căsătoriei cu logodnicul ei din America ce-i trimitea constant bani, deși nu-i mergeau afacerile la nivelul așteptat, bani pe care-i reorienta în relațiile cu amanții ei, Kurati și mai tânărul Masai. Devine geloasă pe soția și pe copiii amantului ei, pe sora ei ce se afla în relații cu iubirea vieții ei
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
relației cu patronul ei. A hotărât să plece la Rio de Janeiro, orașul visurilor sale. Aici a cunoscut un impresar artistic elvețian și patronul unui local de noapte care a convins-o să urmeze o carieră de dansatoare și să meargă în Elveția. I-a cumpărat rochie, pantofi, i-a dat un avans pentru o săptămână. A tentat-o ideea de a dansa, i s-au promis cinci sute de dolari pe săptămână. Despre Elveția nu știa mare lucru, doar că
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
poate să-și dezvolte la maxim potențialul. De aceea o studiere a motivației în perioada de evaluarea a individului pentru angajare pe un post ar fi benefică atât pentru organizație cât și pentru persoana în cauză. Motivația și banii au mers mână în mână în mediul organizațional încă din cele mai vechi timpuri. Banii erau o recompensă pentru munca întreprinsă și în același timp un stimulent pentru munca viitoare. Astfel oamenii au început să asocieze munca cu banii, iar calitatea muncii
Atitudinea faţă de bani by GABRIELLA LOSONCZY () [Corola-publishinghouse/Science/365_a_564]
-
cultura și ritmul vieții viața modernă, devenind strict intelectuală, excluzând elementele emoționale în favoarea aspectelor calculabile. Cultura lucrurilor înlocuiește cultura persoanelor, iar creativitatea minții este subiectul unui proces de conversie în termeni ce pot fi calculați. Un proces de intelectualizare rațională merge mână în mână cu capacitatea de a transforma obiecte în lucruri ce pot fi interschimbabile, ambele principii fiind aplicate la extrem în metropole „rolul economiei monetare, în cadrul relațiilor raționale este acela de a atribui omului o valoare” (Simmel, 1964, apud
Atitudinea faţă de bani by GABRIELLA LOSONCZY () [Corola-publishinghouse/Science/365_a_564]
-
reflectată în credințe, sarcini, comportamente, etici de muncă și statut social. Evaluând tipare ale comportamentului din trecut și prezent se pot identifica tendințele viitoare în atitudinea față de bani. Care sunt motivele pentru care oamenii vor bani și până unde ar merge ca să-i obțină? (Sabri, Hayhoe și Ai, 2006). Culturi din toată lumea converg într o manieră fără precedent în istoria lumii, rezultând o cultură universală a consumatorului (Roberts, 1997 apud Sabri, Hayhoe și Ai, 2006). Această cultură a evoluat într-un
Atitudinea faţă de bani by GABRIELLA LOSONCZY () [Corola-publishinghouse/Science/365_a_564]
-
artă a minciunii. "Discipolii lui Thespis 7 începeau să anime tragedia. Noutatea spectacolului atrăgea mulțimea, deși nu s-a ajuns chiar până la a face din asta o competiție și un concurs. Solon, curios din fire și dornic să se instruiască, mergea să-l vadă pe Thespis care își juca piesele el însuși după obiceiul vechilor poeți. După reprezentație, îl interpelă și-l întrebă dacă nu-i este rușine să pronunțe niște minciuni atât de mari în fața atâtor oameni. Thespis răspunse că
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
constă în imitație 9. Necesitatea de a o respinge în mod absolut se vede, cred, cu și mai multă evidență de când am distins și separat diferitele facultăți ale sufletului. Cum așa? Dumitale pot să ți-o spun; căci nu vei merge să mă denunți poeților tragici și celorlalți autori care practică imitația. Mi se pare că toate operele de acest gen cauzează ruinarea sufletului celor care le aud, dacă nu posedă antidotul, adică cunoașterea a ceea ce sunt ele cu adevărat." (Cartea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pot galvaniza spectatorii din teatru aproape tot atât de tare ca cele ce pun stăpânire pe o mulțime adunată la jocurile de circ. Individul nu reușește decât cu greu să lupte împotriva acestei isterizări masive. Sfântul Augustin, în aversiunea lui față de teatru, merge până la a-l asimila circului, ceea ce Tertulian făcuse deja. Comparația este exagerată, deoarece nu ține seama de caracterul fictiv al acțiunii reprezentate în teatru. La circ, acțiunea nu este jucată, ci reală. În timp ce gladiatorul moare de-a binelea în arenă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
la teatru moartea este jucată. Totul este aici trucat. Spectatorii o știu și nu se emoționează peste măsură. Sfântul Augustin citează exemplul unuia dintre elevii săi care, din dezgust, n-a asistat niciodată la un spectacol de gladiatori. Forțat să meargă acolo de prietenii săi, n-a putut, spre marea lui surpriză, să reziste acestei "sângeroase voluptăți" care invada publicul. Genul acesta de spectacol îi inspira, în realitate, dezgust și repulsie. Or, întâlnind, în zilele crudelor și funestelor jocuri, din întâmplare
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
unic. În numele unității de acțiune, Aristotel insistă asupra importanței corului. După moartea celor trei mari tragedieni, rolul său s-a micșorat. Discursul coriștilor nu mai întreține o legătură strânsă cu vorbirea protagoniștilor. Palide ornamente, cânturile au devenit părți episodice care merg împotriva unității cerute. Unii autori, ca Agathon, ale cărui tragedii nu ne-au parvenit, au început să compună divertismente corale, utilizabile în diferite piese. Aristotel se înscrie contra acestei practici, care se accentuează din ce în ce. "Corul trebuie considerat
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în Poetica, se referă, după cum explicitează cu claritate Corneille, la condițiile privind subiectul care trebuie să fie credibil, în timp ce necesarul se referă la maniera de a-l trata. Aristotel preferă, în teatru, ceea ce este verosimil în loc de ceea ce este adevărat. El merge până la a afirma că "trebuie preferat ceea ce este imposibil, dar verosimil în fața a ceea ce este posibil, dar neconvingător" (cap. 24). Ceea ce este adevărat (adică ceea ce s-a întâmplat) este o categorie a realului, în timp ce verosimilul, definit de el drept "ceea ce
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
noi găsim loviturile destinului deosebit de surprinzătoare când par să se întâmple voit." (cap. 9) Exigența de logică a spectatorului și înclinația lui către iraționalitate riscă să intre în conflict. De aceea, pentru a la satisface împreună, autorul dramatic poate să meargă până la limitele verosimilului. Există, după părerea lui Aristotel, o verosimilitate a lipsei de verosimil, punct de vedere pe care-l va împărtăși în totalitate Corneille, dar pe care unii teoreticieni ai Clasicismului, ca Abatele d'Aubignac mai ales, îl vor
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în educație vom utiliza modurile cu tendințele morale cele mai pronunțate, și când va fi vorba să ascultăm muzica executată de alții vom putea admite modurile active și modurile exaltate". Unele muzici foarte violente, "exaltate", utilizate în cursul ceremoniilor inițiatice, merg până acolo încât provoacă o stare de transă. Este cazul, în epoca lui Aristotel, Coribanților, acești preoți frigieni, posedați de zeu în cursul dansului lor sacru. Astăzi se pot observa asemenea experiențe în unele triburi africane, sau în cultul vaudou
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
unei ficțiuni, nu a încetat să obsedeze Marele Secol. Două curente se înfruntă, dovedind existența a două sisteme de reprezentare foarte diferite. Corneille, pentru care teatrul este o metaforă a lumii, se opune docților, partizani ai unui iluzionism mimetic, și merge uneori până acolo încât proslăvește, la fel cu susținătorii barocului, dreptul la neverosimil. Dornici să creeze la spectatori o iluzie de realitate maximă, docții consideră în schimb că acțiunea jucată trebuie să apară ca "adevărată", termen ce revine de nenumărate
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
acesta, devenit autor dramatic, face bilanțul celor șase rele de care suferă teatrul pe atunci, atât din punct de vedere moral, cât și din punct de vedere estetic. Trei motive concură la a face arta scenică blamabilă. Pentru spectator, a merge la teatru înseamnă a păcătui; în ceea ce-i privește pe comedianți, care trec drept având moravuri depravate, o reprobare puternică îi copleșește; în ochii magistraților, teatrul face rău păcii cetății, certuri violente survenind frecvent la ieșirea de la spectacole. Trei alte
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ca naivitățile mele să fie luate drept lucruri neînsemnate." Are și convingerea că lectura unei piese de teatru nu este lucru ușor. Este și punctul de vedere al lui Molière, în Avertisment cititorului la Amorul medic (L'Amour médecin), care merge chiar până la a sfătui lecturarea pieselor de teatru. "Se știe că piesele comice nu sunt făcute decât pentru a fi jucate; și eu nu sfătuiesc lecturarea acestora decât de către persoanele care au ochi pentru a descoperi la lectură întreg jocul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lui Corneille, riscă într-adevăr să îngreuneze inutil dialogul. El susține că este suficient ca un decor să fie verosimil pentru ca poetul să fie justificat de a-l fi făcut, fără să trebuiască să se explice în text. D'Aubignac merge până la a afirma că textul trebuie să fie atât de clar la lectură, încât numele protagoniștilor din fața replicilor nu ar trebui să fie indispensabile înțelegerii și decupajului dialogului. "Trebuie ca Poetul să-i facă pe Actori să vorbească cu atâta
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pe unul adevărat și neconform cu rațiunea". Cât despre d'Aubignac, înverșunat adversar al lui Corneille, puțin îi pasă de rolul de garant pe care acesta îl atribuie istoriei în teatrul său. "Este o idee foarte ridicolă, spune el, să mergi la Teatru ca să înveți Istoria". 4.1.3. Gustul publicului Dacă punctul de vedere al teoreticienilor clasicismului și cel al lui Corneille asupra verosimilului diferă atât de mult, acest lucru se datorește faptului că ei nu au în vedere același
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
le-au transmis. De asta nu m-am gândit că mi-ar fi permis să schimb ceva din comportamentele lor. Singura libertate pe care mi-am permis-o, a fost să mai îmblânzesc ferocitatea lui Pyrrhus." Această fidelitate față de izvoare merge totuși mână în mână cu multe denaturări, cu condiția ca verosimilul să fie salvat și ca eroul piesei să fie conform cu imaginea pe care și-o fac spectatorii asupra epocii. În A Doua Prefață la Andromaca, din 1676, Racine va
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
clasicismului o interpretează în mod eronat sau o trec sub tăcere. Un asemenea tratament al "comportamentului" dovedește, din partea amândurora, o egală admirație pentru o înaltă virtute sau pentru marea crimă. El nu este compatibil decât cu verosimilul extraordinar spre care merge preferința lor. Astfel de personaje, ieșite din comun, nu ar putea intra într-o acțiune condusă de verosimilul obișnuit. 4.3. Verosimil și limbaj dramatic Pentru a asigura verosimilul acțiunii prin coerența personajului, trebuie nu numai ca "trăsăturile de comportament
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sunt rare tragediile în proză, el nu abordează problema versului în Practica teatrului, ci statuează asupra alegerii metrului. Alexandrinul i se pare cel mai apropiat de proză, căci "se face fără efort și fără premeditare în vorbirea obișnuită". D'Aubignac merge până acolo încât afirmă că "versurile mari de douăsprezece silabe trebuie luate în considerare în teatru ca fiind proză". Corneille este mai nuanțat în această privință, scriind, în Argument la Andromaca, că "versurile care sunt recitate la teatru sunt presupuse
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Mai ales, scrie el în Examen la Medeea, în Narațiunile împodobite și patetice, trebuie avută multă atenție în ce ape se scaldă sufletul celui care vorbește și al celui care ascultă și să ne lipsim de acest ornament care nu merge deloc cu o etalare ambițioasă, dacă există cea mai mică aparență că unul din cei doi este fie prea în pericol, fie într-o patimă prea violentă ca să aibă întreaga răbdare necesară pentru povestirea care i se propune." Povestirea nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
trebuie evitată." Este inadmisibil, într-adevăr, în epoca clasică, ca durata acțiunii să o depășească, în interiorul actului, pe cea a reprezentației. Corneille însuși subliniază neregularitatea Văduvei. Astfel Filist, după ce-a plecat de la Alcidon, la începutul actului întâi, pentru a merge în vizită cu Clarice, reapare în ultima scenă a actului întâi, la terminarea acestor vizite "care i-au consumat întreaga perioadă de după cină, sau cel puțin cea mai mare parte." Un astfel de tratament al duratei ficționale presupune ca niște
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
unul, ca fiecare din cei care vorbesc aici să o facă cu aceeași discreție ca și cum s-ar presupune că ar fi în camera lui; celălalt, ca în loc să intre în obiceiul comun de bună cuviință ca cei care ocupă scena să meargă să-i găsească pe cei care sunt în cabinetul lor pentru a le vorbi, aceștia să poată veni să-i găsească pe scenă, fără să șocheze buna cuviință, pentru a păstra unitatea de loc și legătura între scene." Este soluția
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
amintim că acest loc, care trebuie să fie întotdeauna Unul, și nu trebuie deloc să se schimbe, se întinde de la suprafața, solul sau podeaua scenei, pe care Anticii îl numeau Proscenium sau avanscenă, adică de la acest spațiu unde apar actorii, merg și vorbesc; căci în felul acesta este reprezentat terenul sau locul tare pe care personajele reprezentate se aflau sau mergeau, iar pământul nu se mișcă precum o barieră turnantă; din momentul în care a fost ales un teren pentru a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]