161,927 matches
-
dilemă care constituie o obsesie pentru orice națiune mică. "Ar trebui să acționeze ca Hacha sau ca Mannerheim!"103. Iorga stabilise cu mult timp în urmă răspunsul. Finlanda constituia pentru el un exemplu. "Simțindu-se amenințată de imperialismul sovietic, care merge pe urmele imperialismului țarist, Finlanda s-a mobilizat sub conducerea lui Mannerheim, fondatorul ei". Iar finlandezii nu și-au mobilizat doar armata, ci și spiritul. Pentru că (așa cum sublinia Iorga) fără spirit, orice mobilizare rămîne literă moartă și toate uzinele de
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
interval de timp din literatura străină. În literatură, Iorga s-a dovedit cel mai conservator. Într-adevăr, așa cum sublinia G. Călinescu, nimic din ce era nou nu avea vreun impact asupra conștiinței sale. Dar începînd din 1920, modernismul în artă mergea din victorie în victorie în lumea occidentală. Nu numai în literatură, ci și în artele plastice și în arhitectură, deși acestea păreau mai puțin importante pentru Iorga. Picasso la Paris, Kandinsky la Weimar, Stravinski la Paris și Schoenberg la Viena
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
3 septembrie, centralele telefonice ale orașelor Brașov și Constanța și alte instalații guvernamentale erau în mîinile legionarilor. Acest fapt i-a furnizat lui Antonescu argumente de a-i cere lui Carol puteri dictatoriale. Regele s-a supus. Atunci Antonescu a mers mai departe, reclamînd abdicarea lui Carol. A urmat o tîrguială meschină, mai ales în privința problemelor financiare: cît aur, cîte bijuterii și cîte tablouri de Rubens și El Greco urma să ia regele cu el? Ce subvenție urma să primească? Carol s-
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
servicii aduse țării de Iorga și a cerut protejarea lui de către jandarmerie în regim de 24 de ore din 24. Se spune că Antonescu a răspuns în maniera sa soldățească monosilabică: Îmi pare rău, nu pot face nimic. Iorga a mers prea departe cu animozitatea lui față de Legiune"33. Care a fost oare motivul refuzului lui Antonescu? Antipatia personală? Antonescu era celebru pentru ranchiune și memoria lui bună. Sau faptul că, la mijlocul lui octombrie, nu se simțea încă sigur în privința atitudinii
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
a citit cîteva capitole ale acestui studiu) a fost destul de amabil, spunînd că este prima lucrare "veridică" despre viața lui Iorga, respingînd iritat biografiile lui Iorga apărute în România comunistă, pe care le considera drept propagandă. Autorul nu vrea să meargă atît de departe cu aprecierile. A acoperi viața, opera și activitățile lui Iorga este imposibil. El ar vrea să repete un avertisment exprimat anterior: întrucît există ceva ținînd de o forță elementară care străbate viața și activitățile lui Iorga chiar
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
să se destrame? Dar așa ceva nu este cu adevărat realizabil, nu-i așa?" Deși fără să urmărească aceasta, opoziția instructivă a lui Bush față de reformele democrate din această regiune l-a ajutat pe Gorbaciov să creadă că "lăsînd lucrurile să meargă (acolo) de la sine", URSS-ul nu se predă în fața Americii în Războiul Rece. Astfel, atît Bush cît și Gorbaciov au cedat elegant în fața... naționalismului 4. Să ținem minte toate aceste fapte și să punem un moratoriu pe automulțumirea noastră față de
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
care tratează subiecte ulterioare Junimii sînt lipsite de valoare. Ne aflăm astfel în fața unui rezultat stupefiant: același Iorga pentru care literatura era atît de importantă a adus cea mai insignifiantă contribuție în domeniul literaturii române. În domeniul literaturii, Iorga a mers consecvent pe urmele naționalismului său cultural, iar rezultatul a fost ceea ce Șeicaru pe drept cuvînt numea "realism naționalist". El a încercat (fără succes) să-și impună "realismul naționalist" cu aceeași automulțumire cu care sovieticii au încercat să-și impună "realismul
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Dar Boeru a rămas în Germania. Soția lui, dna Olga Boeru, a fost mai puțin norocoasă. Ea a fost aruncată în infama închisoare de la Misle, iar copiilor ei le-a fost refuzat dreptul de a studia. Pentru Boeru lucrurile au mers bine în Germania de după război. S-a căsătorit cu o nemțoaică înstărită, căreia i-a povestit cum "comuniștii au ucis-o pe biata lui soție...", comițînd conștient delictul de bigamie, întrucît știa că aceasta este în viață și închisă. Cu
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
loc, urmând să fie asimilați de comunitățile locale. Întoarcerea cetățenilor francezi, belgieni, olandezi, britanici sau italieni În țările lor de origine era relativ necomplicată, singurele impedimente fiind de ordin logistic: trebuia să se stabilească cine și unde are dreptul să meargă și să se găsească suficiente trenuri pentru a-i duce pe oameni acolo. La o lună de la capitularea Germaniei, din cei 1,2 milioane de francezi aflați acolo În mai 1945, numai 40.550 nu ajunseseră Încă În Franța. Italienii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a consacrat protecția la care aveau dreptul străinii refugiați, punându-i În sfârșit la adăpost de Întoarcerea forțată În mâinile persecutorilor. Rămânea o singură Întrebare: ce urma să se Întâmple cu ei? Refugiații știau exact ce voiau. „Sunt dispuși să meargă oriunde pe fața pământului, numai acasă nu”, scria Genêt (Janet Flanner) În The New Yorker, În octombrie 1948. Dar cine să-i primească? Statele vest-europene, care sufereau de o criză a forței de muncă și care se aflau În plin
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ilegal pe vecinul tău - fiindcă era evreu sau membru al unei elite educate ori al unei minorități etnice, deoarece căzuse În dizgrația regimului sau fără un motiv aparent -, tu de ce ar fi trebuit să-l respecți? Dimpotrivă, era prudent să mergi chiar mai departe: făcându-i vecinului probleme, te puneai bine cu autoritățile. În toată Europa sub ocupație germană (și chiar În zonele neocupate), incidența rapoartelor anonime, a acuzațiilor personale și a simplelor zvonuri a fost, până la sfârșit, incredibil de ridicată
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost ridiculizate. Nu făceau decât să scoată basma curată niște indivizi altfel suspecți, procurându-le certificate de bună purtare (poreclite „Persil”, de la detergentul cu același nume). Reeducarea a avut un impact redus. Una era să-i obligi pe nemți să meargă să vadă documentare, alta să-i faci să se uite Într-adevăr și să reflecteze. Mulți ani mai târziu, scriitorul Stephan Hermlin descria o scenă dintr-un cinematograf din Frankfurt, unde germanii trebuiau să urmărească documentare despre Dachau și Büchenwald
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Germane, afirma la Berlin În fața reprezentanților Partidului Comunist German: „Tragedia poporului german e că s-a supus unei bande criminale... Clasa muncitoare și populația producătoare din Germania au picat testul istoriei”. Adenauer și majoritatea politicienilor din Germania de Vest nu mergeau atât de departe, cel puțin nu În public. Dar pe Ulbricht, ca și pe șefii lui sovietici, Îl interesa mai puțin pedepsirea crimelor naziste și mai mult instalarea unui regim comunist În Germania și suprimarea capitalismului. În consecință, deși denazificarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de departe, cel puțin nu În public. Dar pe Ulbricht, ca și pe șefii lui sovietici, Îl interesa mai puțin pedepsirea crimelor naziste și mai mult instalarea unui regim comunist În Germania și suprimarea capitalismului. În consecință, deși denazificarea a mers mai departe - În unele cazuri - În zona sovietică decât În Vest, ea se baza pe două mistificări ale nazismului: una inerentă teoriei comuniste, cealaltă deliberat oportunistă. Unul dintre clișeele marxismului și doctrinei oficiale sovietice era faptul că nazismul se reducea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
statului, cât și orizontul de așteptări al societății. Această schimbare a fost izbitoare În Marea Britanie, unde Maynard Keynes anticipase corect „un apetit postbelic pentru securitate socială și personală”. Dar pretutindeni (În cuvintele istoricului Michael Howard) „războiul și asistența socială au mers mână În mână”. De fapt, În unele țări, alimentația și Îngrijirea medicală s-au Îmbunătățit În timpul războiului: mobilizând oamenii pentru războiul total, statul avea interes să urmărească starea lor de sănătate și să facă tot posibilul pentru a-i menține
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
instabile”, alături de Grecia și Italia. În Franța, greutățile economice din iarna anului 1947 s-au tradus În insatisfacția populației față de noua Republică. Într-un sondaj de opinie din 1 iulie 1947, 92% dintre cei intervievați considerau că În Franța lucrurile merg „rău sau destul de rău”. Meditând asupra entuziasmului spulberat din primii ani postbelici, laburistul Hugh Dalton, ministru de Finanțe britanic, nota În jurnalul său: „S-a sfârșit cu diminețile pline de speranță”. Omologul lui francez, André Philip, ministru socialist al Economiei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Gottwald i s-a spus să refuze invitația, contramandând participarea la conferință. Întâlnindu-se cu o delegație a guvernului ceh, din care făcea parte și Masaryk, Stalin a avertizat că „aceasta este o problemă fundamentală, de care depinde prietenia ruso-cehoslovacă. Mergând la Paris, veți arăta că doriți să luați parte la o acțiune menită să izoleze Uniunea Sovietică”. A doua zi, guvernul de coaliție ceh a anunțat conștiincios că nu va trimite nici o delegație la Paris. „Participarea cehoslovacă ar fi interpretată
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sau fără acordul sovieticilor. Nu e de mirare că britanicii, care duseseră două lungi războaie Împotriva Germaniei și erau sleiți de dificilele victorii, erau cei mai interesați să Închidă acest capitol, instituind pe continent un modus vivendi oarecare, și să meargă mai departe. În vremuri mai bune, britanicii s-ar fi Întors În insule (așa cum Îi suspectau pe americani că vor să se retragă pe continentul lor), lăsând securitatea Europei Occidentale În grija păstrătorilor ei tradiționali, francezii. Acesta fusese, până În 1938
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
socialiste” acasă, măsuri strâns legate de interesele corporatiste ale vechilor sindicate industriale ce fondaseră partidul cu cincizeci de ani În urmă: după cum explica prim-ministrul interimar Herbert Morrison Cabinetului În 1950, când invitația lui Schuman a fost (sumar) analizată, „nu merge, nu se poate, minerii din Durham nu Înghit așa ceva”. și apoi mai era Commonwealthul. În 1950, Commonwealthul britanic cuprindea mari părți din Africa, Asia de Sud, Australia, Oceania și cele două Americi. Teritorii coloniale din Malaysia până În Ghana aduceau profituri frumoase și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de Vest și, bineînțeles, Marea Britanie. Pe deasupra, un amplu și costisitor corp diplomatic, consular și de spionaj, Împrăștiat peste tot În lume, pe lângă funcționarii din colonii: o grea povară birocratică și administrativă, chiar și după retragerea englezilor din India. Pentru a merge Înainte În aceste circumstanțe extreme, britanicii s-au supus voluntar la privațiuni, acceptând o penurie fără precedent - ceea ce explică o trăsătură frapantă a acelor ani: victorioasă, mândra Anglie părea mai cenușie și mai tristă decât acele țări continentale mai devreme
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a lucrătorilor industriali - un atu politic important pentru partidele care pretindeau că Îi reprezintă. Burghezii educați care nutreau simpatii de stânga, dar care erau jenați de originea lor socială, puteau să-și atenueze disconfortul abandonându-se comunismului. Chiar dacă n-au mers atât de departe Încât să intre În partid, mulți artiști și scriitori, mai ales În Franța și Italia, „se prosternau În fața clasei muncitoare” (Arthur Koestler) și idolatrizau „proletariatul revoluționar” (imaginat de regulă, În spirit realist-socialist/fascist, drept masculin, sever și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
printr-o baie de sânge”, limbajul său nu șoca auzul francez, deși venea de la un burtos parlamentar din provincie, reprezentând centrul spectrului politic. Scriitorii și cititorii francezi erau obișnuiți de mult cu ideea că transformarea istorică și vărsarea de sânge merg mână În mână. Când Sartre și contemporanii săi susțineau că violența comunistă reprezintă o formă de „umanism proletar”, „moașa istoriei”, ei erau mai convenționali decât Își imaginau. Locul central al violenței revoluționare În imaginarul francez, alături de amintirile zugrăvite În sepia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
onoare pentru noi și ne străduim s-o merităm pe deplin”. Iar mulți necomuniști talentați ezitau, așa cum am văzut, să-l condamne pe liderul sovietic, căutând să-i minimalizeze crimele sau chiar să i le scuze. Iluziile cu privire la tărâmul sovietic mergeau mână În mână cu prevestirile negre despre America 12. Statele Unite, Împreună cu noua Republică Federală Germană, erau primele expuse la violența retoricii comuniste. Era o tactică abilă. Statele Unite nu erau foarte populare În Vestul european, În ciuda (sau, pe alocuri, din cauza) generosului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
atlantică. CODAtc "CODA" Sfârșitul bătrânei Europetc "Sfârșitul bătrânei Europe" După război viața s-a schimbat surprinzător de puțin. David Lodge „Mi-am petrecut anii copilăriei În orășele industriale și suburbiile adiacente, printre cărămizi, funingine, coșuri de uzine și străzi pietruite. Mergeam la plimbare cu tramvaiul și În călătorii mai lungi cu trenul. La fiecare masă cumpăram mâncare proaspătă, nu pentru că eram pretențioși, ci fiindcă n-aveam frigider (alimentele mai puțin perisabile se păstrau În beci). În fiecare dimineață, mama se trezea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dispăruse: lumea s-a Întors la traiul de demult. În Italia, ca În mai toată Europa rurală, copiii Începeau să muncească imediat după absolvirea (sau mai degrabă neabsolvirea) școlii primare; În 1951, numai un copil italian din nouă continua să meargă la școală după vârsta de 13 ani. Religia, mai ales cea catolică, a cunoscut un ultim reviriment În viața publică. În Spania, instituția catolică avea atât mijloacele, cât și sprijinul politic necesare pentru a relansa contrareforma: prin concordatul din 1953
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]