17,708 matches
-
a sila și o versiune În esperanto improvizată după Doctor fără voie, reducând la esență situația piesei, jucată de noi În doar douăzeci de minute În loc de două ore. Actorii trupei lui Brustein, angajați trup și suflet Într-o comedie fizică, rosteau cuvinte inventate sau turcisme și absurdități preluate din comediile-balet molierești, ca și Bashtahondo-ul din Orghast. Deși exista riscul ca nimeni să nu Înțeleagă, În realitate experimentul a declanșat de fiecare dată o tornadă de râsete În sală, demonstrând forța universal
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
atmosferă glacială și tensiuni de care arta trebuie să fie mereu liberă; 2. amenințarea sub care se aflase proiectul, șantajat continuu cu oprirea fondurilor, arăta că cenzura continua să existe, chiar dacă sub alte forme; 3. recunoașterea publică pe care am rostit-o mulțumind lui Iliescu ironiza, poate În mod prea subtil, faptul că fusese nevoie de aprobare „de sus“, subliniind dependența artei de controlul politic. Dar cuvintele mele au creat un val și mai mare de neînțelegeri și animozități. Maestrul Ohanesian
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
inspirați din Dante și Blake, acompaniind replicile lui Fortinbras și exprimând o renaștere simbolică a prințului Hamlet pe un alt plan. Acel adio al lui Horatio, Flights of angels sing thee to thy rest, erau cuvintele pe care Horatio le rostea În spectacol ca pe o rugăciune pentru sufletul lui Hamlet. La câtva timp după mine, Brook a montat și el Hamlet, Într-o versiune prescurtată, tot cu un sfârșit neașteptat. Prima replică a piesei, „Who’s there?” („Cine e acolo
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
sună ocupat. Chiar Înainte de a adormi, percepeam deseori un fel de convorbire unilaterală care se purta Într-o zonă adiacentă minții, cu totul independent de șirul real al gândurilor mele. Este o voce neutră, degajată, anonimă, pe care o aud rostind vorbe fără nici o semnificație pentru mine - o propoziție În engleză sau În rusă, care nici măcar nu mi se adresează și atât de banală, Încât nici nu-mi vine să ofer o mostră, de teamă ca platitudinea pe care vreau s-
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
același cuvânt solitar pe care l-a dus Înapoi cu ea În Elveția, câțiva ani mai târziu. Acest cuvânt, care pronunțat de ea ar putea fi redat fonic prin „ghidi-e“ (de fapt gde) Înseamnă „unde?“. Și asta era mare lucru. Rostit de ea ca țipătul răgușit al unei păsări rătăcite, cuvântul acumula o forță interogativă suficientă pentru toate nevoile ei. „Ghidi-e? Ghidi-e?“ se văicărea ea, nu numai ca să afle unde e, dar și ca să-și exprime cumplita suferință: faptul că era
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
se sting de tot după Încă un țăcănit. Fascicolul meu de lumină Încă există, dar a devenit bătrân și palid și pâlpâie ori de câte ori Mademoiselle face patul să scârțâie, mișcându-se. Căci Încă o mai aud. Acum se aude foșnetul argintiu rostind „Suchard“; apoi hârș-hârș-hârș, un cuțit pentru fructe tăind foile publicației La Revue des Deux Mondes. Începe o perioadă de declin: citește Bourget. Nici un cuvânt de-al lui nu va supraviețui. Condamnarea se apropie. Sunt pradă disperării, luptându-mă să atrag
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
-l pusese bine că s-a și Întors spre mine cu o privire uluită, minunându-se cu lacrimi de fericire În ochi. Se jură că auzea fiecare cuvânt, fiecare șoaptă a mea. Nu le auzise pentru că, având Îndoielile mele, nu rostisem nici o vorbă. Dacă aș fi rostit vreuna, i-aș fi spus să-i mulțumească prietenului meu care plătise aparatul. Oare auzise atunci liniștea, acea Liniște Alpină despre care vorbise În trecut? În acel trecut se mințise pe ea Însăși; acum
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
și Întors spre mine cu o privire uluită, minunându-se cu lacrimi de fericire În ochi. Se jură că auzea fiecare cuvânt, fiecare șoaptă a mea. Nu le auzise pentru că, având Îndoielile mele, nu rostisem nici o vorbă. Dacă aș fi rostit vreuna, i-aș fi spus să-i mulțumească prietenului meu care plătise aparatul. Oare auzise atunci liniștea, acea Liniște Alpină despre care vorbise În trecut? În acel trecut se mințise pe ea Însăși; acum mă mințea pe mine. Înainte de a
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
lungă plimbare pe tata și pe bătrânul și impunătorul Muromțev (care, cu patru ani În urmă, În 1906, fusese președintele primului Parlament rus), acesta din urmă Își Întorsese capul de marmură spre mine, un vulnerabil băiețel de unsprezece ani, și rostise cu renumita lui gravitate: „Desigur, poți veni cu noi, dar nu cumva să vânezi fluturi, copile. Ne-ar tulbura ritmul plimbării“. Pe o cărare de pe faleza Mării Negre, În Crimeea, printre tufe cu flori ca de ceară, În martie 1918, o
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
mai petreacă o iarnă la noi. În absența lui, În vara anului 1913, i-a luat locul un preceptor elvețian, Monsieur Noyer. Era un bărbat bine făcut, cu o mustață țepoasă și ne citea Cyrano de Bergerac al lui Rostand, rostind cu savoare fiecare vers, modificându-și timbrul vocii de la cel de flaut la cel de contrabas, conform personajelor pe care le imita. La tenis, când servea mingea, stătea bine Înfipt pe picioarele lui groase, Îndepărtate, pe linia de fund, Îmbrăcat
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
o fundă mare de mătase neagră. Gâtul ei minunat era Întotdeauna dezgolit, chiar În iernile din St. Petersburg, căci reușise să obțină permisiunea de a nu purta gulerul sufocant al uniformei școlărițelor din Rusia. Ori de câte ori făcea o remarcă nostimă sau rostea cu un glas de clopoțel o mostră din vastul ei bagaj de poezie minoră, avea un fel al ei, cuceritor, de a-și dilata nările, pufnind amuzată. Totuși nu știam niciodată cu precizie când era serioasă și când nu. Râsul
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
prompt că mă doare În gât. Apropo, mă Întreb ce s-ar Întâmpla dacă aș cere o convorbire internațională chiar acum, de la telefonul de pe biroul meu? Nu răspunde? Nu există numărul? Nu există țara? Sau voi auzi glasul lui Ustin rostind „moio piciteniețe!“ (Îndatoritorul diminutiv de la „respectele mele“)? Există la urma urmelor, slavi și kurzi, trecuți bine de vârsta de o sută cincizeci de ani, cărora li s-a făcut multă publicitate. Telefonul din biroul tatei (584-51) nu era În cartea
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
cu mine Îl admirasem de atâtea ori pe ecran. Filmul Hadji Murad (după povestirea lui Tolstoi despre acea căpetenie vitează care hălăduia călare prin munți) se turna pe pășunile acelui lanț muntos. „Oprește afurisitul ăla de animal! (Derjite prokliatoe jivotnoe!)“ rosti el printre dinți când mă văzu, dar În același moment, Într-o avalanșă de pietre care se sfărâmau și trosneau, doi tătari autentici au coborât În fugă să-l salveze și eu am plecat agale mai departe, cu plasa mea
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
după cină“ sau „O să-mi amintesc Întotdeauna remarca făcută Într-o noapte caldă de V. V.: Este, Într-adevăr» - a observat el - «o noapte cald㻓; sau și mai stupid: „Avea obiceiul să-și aprindă țigara Înainte de a o fuma“ - toate acestea rostite cu Înflăcărare, pe un ton grav și nostalgic, care atunci ni se părea comic și inofensiv; dar acum - acum mă surprind Întrebându-mă dacă nu cumva tulburam fără să ne dăm seama un demon dușmănos și arțăgos. Pe tot parcursul
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
pătrată, cu sentimentul că iau parte la o stranie reprezentație teatrală, pentru a face prima vizită oficială la E. Harrison, Îndrumătorul meu universitar. Am urcat o scară și am bătut la o ușă masivă care era ușor Întredeschisă. „Intră“, a rostit o voce de departe, cu o bruschețe găunoasă. Am traversat un fel de sală de așteptare și am intrat În biroul Îndrumătorului meu. Amurgul cafeniu sosise Înaintea mea. În birou nu era altă lumină decât licărirea unui cămin masiv lângă
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
-i afectaseră pe „vechii bolșevici“, eroii tinereții lui, Îi produseseră un șoc salutar, pe care nu reușiseră să i-l producă pe vremea lui Lenin toate gemetele ce răzbăteau din lagărul de muncă forțată de la Solovki sau din temnița Lubianka. Rosti cutremurat de groază numele lui Ejov și Iagoda, dar uitase complet de predecesorii lor, Urițki și Dzerjinski. Deși odată cu trecerea timpului Învățase să judece mai corect problemele sovietice contemporane, nu se ostenea să-și reconsidere ideile preconcepute din tinerețe și
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
să vedem“, spuse el, Întorcându-se Încet În fotoliul scund, „Nu-mi prea dau seama...“. A urmat un trosnet Îngrozitor, o zăngăneală fatală: călcasem În serviciul de ceai așezat pe jos, lângă fotoliul lui de răchită. „O, da, desigur“, a rostit el, „știu cine ești“. Capitolul 14 1 Spirala este un cerc spiritualizat. În forma spirală, cercul, nedescolăcit, nedesfășurat, Încetează să fie vicios: este eliberat. Am descoperit asta când eram elev și am descoperit de asemenea că seria triadică a lui
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
care, după ce Își presa o clipă batista ținută strâns În mână pe gura Înfierbântată, Începea să evoce nostalgice ecouri ale Teatrului de Artă din Moscova, supunând câteva versuri celebre acțiunii - pe jumătate disecție, pe jumătate mângâiere - executate de vocea ce rostea rar și limpede cuvintele. Mai era veșnicul autor de mâna a doua al cărui glas se zbuciuma În pâcla unei proze ritmice, În timp ce urmăreai tremurul nervos al sărmanelor lui degete neîndemânatice, dar prudente, de fiecare dată când vâra pagina pe
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
plesnește el palmă de palmă minunându-se, cu bucurie. Ștefan, cu un rânjet amar, sarcastic: Întocmai! "Io Ștefan Vodă, din mila lui Dumnezeu, Mare Voievod și Mare Domn a toată Țara Moldovei!" În carne și oase!...Mai ales oase!... "Magnific"! rostește și desface larg brațele, febril, agitat, ironic. În toată splendoarea strălucirii mele!... Oare, nu mă cântă prostimea: "Ștefan, Ștefan Domn cel Mare, Seamăn pe lume nu are, Decât numai mândru' soare"?! Mă iartă, se căinează vinovat Daniil. Ochii... Bătrânețile... Nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
strădanie, prin suferință? Când ai intrat, mă rugam taman pentru sănătatea Măriei tale... pentru moldoveni mă rugam... Șovăie câteva clipe, apoi mărturisește vinovat: Și pentru turci mă rugam... Fără lumânare... fără lacrimă vai de ei... Pentru pace mă rugam... Pace... rostește Ștefan cu nostalgie. Singur între pământ și cer... Sihastre, mă bate un gând, zâmbește el sarcastic, tot am pus-o de mămăligă cu "Scaunul cela de la Suceava"... Ce-ar fi să mă pustnicesc? îl întreabă pe bătrân, dar acum zâmbetul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
eu, Voichițo, țintesc mai departe, mult mai departe decât a fi doar un modest principe al Mangopului! Voichița mângâie cu piciorul gol spinarea câinelui. -Știu principe. Ai vise mari, împărătești. Le vei putea împlini oare? Alexandru sare în picioare și rostește cu pasiune: Am și pornit către împlinirea lor! Abia aștept să mă avânt în luptă! Voi dezrobi Mangopul! Apoi... Și... și turcii?! întreabă Voichița ciupind struna cea mai gravă. Dacă dau turcii?! Voi pune mâna pe sabie! se avântă Alexandru
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
doi ani, eu și maica adăstăm la mila Măriei tale... Am auzit vorbe, precum că părintele nostru ar fi bolnav, aproape, peste munți, în Cetatea Sighișoarei... Îndură-te Doamne și... Uitat-ai cine-i Domnița Voichița?! întreabă sever Ștefan. Voichița rostește cu mândrie, ridicând capul: E fiica Domnului Țării Românești! "Fost", Domniță, "fost!" îi retează el vorba. Fost... îngână Voichița cu aripa frântă. Ești trufașă, Domniță! Tu, fiica Radului Vodă!... Știi cine-i acest prea frumos vrăjmaș al meu, de altfel
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Are! Dar mâna ce-i?! cuvântă Ștefan dur, nemilos. Mâna nu-i tot mădular?! Mâna cu care le-a tăiat?! Cunoști un mai scârbavnic mădular răufăcător?! El fură! El lovește! El ucide!... "Tăia-i-se-va lui și aiest al doilea mădular răufăcător!" rostește el poruncitor. E după pravilă?! E! E după dreptate?! E! Apoi, așa sângerat, cetluit în obezi, să fie dat în târg, să-l scuipe, să-l bată prostimea cu scârnă și alte batjocuri. Să fie învățătură celor ce-or pohti
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
frate și cu dracu' până treci puntea, mormăie Luca Arbure. Fățărie, nefățărie, n-o putem trece, singuri nici eu fără el, nici el fără mine, glăsuiește Ștefan. Puntea suspinelor, precizează Țamblac. Avem nevoie unul de celălalt, ca aerul avem nevoie, rostește Ștefan. "Prieteșug?"... Și de ce n-ar fi? Părinții noștri se aveau ca frații. "Iancule, părinte al meu", așa-l chema taica Bogdan pe taică-su. În anii de pribegie la Hunedoara Mateiaș era un țânc toată ziulica era în spinarea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Ștefan vorba, cum stai cu tălmăcirea "Syntagmei", pravila de legi bizantine a lui Matei Vlastares? Aproape c-am terminat-o, spune Țamblac. Pravilele aistea ne-or învăța niște legi mai bune, mai drepte... Păi... ce-avem noi cu pravile venetice? rostește Teoctist iritat. N-avem pravila noastră din vechime? Cea scrisă și cea nescrisă, "obicei al pământului"? Preasfinte! Nu înseamnă că de-s vechi rânduielile-s și bune și drepte. Legea nu-i bătută-n cuie, ea se dă după vremuri
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]